Biserica Ortodoxă Română îl cinsteşte astăzi pe Sfântul Cuvios Ioan Iacob de la Neamţ. A trăit, în secolul trecut, 47 de ani. A intrat în viaţa monahală la 20 de ani, în obştea Mănăstirii Neamţ. După puţin timp, a plecat în Ţara Sfântă, pustiind mai mulţi ani, în sfinţenie, în peştera „Sf. Ana”, din pustiul Hozevei. La 20 de ani de la moartea sa, trupul i-a fost descoperit intact. Cinstit de greci, care i-au pictat icoana şi i-au alcătuit slujba, numindu-l Sfântul Ioan Românul, Sfântul Ioan Iacob a fost canonizat de Biserica Ortodoxă Română în şedinţa Sfântului Sinod din 20 iunie 1992, cu data de pomenire la 5 august.
Cuviosul Ioan Iacob s-a născut în satul Crăiniceni - Horodiştea, judeţul Botoşani, la 23 iulie 1913, într-o familie de ţărani credincioşi, Maxim şi Ecaterina Iacob, primind la botez numele Ilie. Rămânând orfan de mamă la numai şase luni, a fost crescut de bunica sa dinspre tată, Maria, o femeie evlavioasă, care avea să sădească primele seminţe ale credinţei creştine în sufletul micuţului Ilie. Pe când avea doi ani şi jumătate, tatăl copilului a murit în război, iar când avea zece ani, mama care îl crescuse a trecut şi ea la cele veşnice. După aceasta, copilul a intrat în grija unchiului, Alecu Iacob. A urmat primii ani de şcoală în satul natal, apoi gimnaziul la Lipcani (Hotin) şi liceul la Cozmeni-Cernăuţi, fiind cel mai bun elev din şcoală şi absolvind cu note foarte mari Bacalaureatul.
„Mănăstirea!”
Deşi, în vara anului 1932, rudele îl îndemnau către Facultatea de Teologie, ca să se facă preot, el s-a simţit chemat de Dumnezeu la o viaţă mai înaltă, spunându-le că vrea să devină călugăr.
Neştiind ce să aleagă, s-a rugat mult şi, după un an, pe când lucra la câmp, a auzit în plină zi o voce sus, spunându-i: „Mănăstirea!”. Astfel, a înţeles că Dumnezeu îl chema către viaţa monahală şi a plecat la Mănăstirea Neamţ să se călugărească. A fost primit cu multă dragoste de stareţul Nicodim Munteanu, viitorul mitropolit al Moldovei şi apoi al doilea patriarh al României, primind ascultare la bibliotecă şi la infirmerie. După un an, a mers în sudul ţării, vizitând aşezămintele monahale de pe Valea Oltului, hotărându-se să rămână pentru o vreme la Mănastirea Turnu, care l-a impresionat mai ales prin viaţa sihăstrească specifică.
După câteva luni, a fost chemat să-şi facă stagiul militar la Regimentul 29 Infanterie din Dorohoi, fiind repartizat la îngrijirea bolnavilor din infirmeria regimentului. S-a reîntors la Neamţ în anul 1935, reluând aceleaşi ascultări. Dar aranjatul cărţilor pline de praf şi mucegai, precum şi curenţii de aer de la ferestre l-au îmbolnăvit de reumatism, boală pe care a înfruntat-o cu multă răbdare, până la moarte.
Dialogurile cu Dumnezeu
La 8 aprilie 1936, în Săptămâna Sfintelor Patimi, fericitul rasofor Ilie Iacob a fost tuns în monahism, primind numele de Ioan.
Câteva luni mai târziu, în noiembrie 1936, a plecat în pelerinaj, alături de monahii Claudiu şi Damaschin, la Betleem, Hebron şi alte localităţi din Ţara Sfântă.
La puţin timp, însoţitorii săi s-au întors la Neamţ, însă el s-a hotărât să rămână în Ţara Sfântă, spre... a dobândi desăvârşirea.
Primii doi ani i-a petrecut într-o peşteră din pustiul Iordanului, apoi a mers la Mănăstirea „Sf. Sava”, unde a primit schima cea mare, care cere post aspru, rugăciune şi slujire neîntreruptă.
Timp de opt ani, cât a trăit în această vatră monahală, răbdând grele ispite, boli şi încercări de la oameni şi de la diavoli, Cuviosul Ioan Iacob de la Neamţ a îndeplinit mai multe ascultări: îngrijitor al bolnavilor, paraclisier, ghid, ajutor de econom şi bibliotecar. Învăţase perfect limba greacă, citind în original şi traducând din Sfinţii Părinţi, şi şi-a însuşit limbile arabă, germană şi franceză.
Pentru viaţa lui aleasă în ascultare, rugăciune şi priveghere, era apreciat de toţi vieţuitorii din mănăstire. Având şi darul scrierii de învăţături şi versuri duhovniceşti, Cuviosul Ion Iacob aşeza pe hârtie „dialogurile” sale lăuntrice cu Dumnezeu, pe care le trimitea fraţilor săi din Ţara Sfântă sau le dădea pelerinilor români care veneau spre închinare la Mormântul Domnului.
Opt ani în peştera Sfintei Ana
În timpul celui de-al doilea Război Mondial, între anii 1940-1941, din cauza războiului, Cuviosul Ioan a fost închis, împreună cu alţi preoţi şi călugări români din Ţara Sfântă, într-un lagăr pe Muntele Măslinilor. La 14 septembrie 1947, a fost hirotonit preot în Biserica Sfântului Mormânt şi numit egumen la Schitul românesc „Sfântul Ioan Botezătorul” de pe Valea Iordanului. Timp de cinci ani, cât a îndeplinit această ascultare, Cuviosul Ioan Iacob a săvârşit zilnic toate sfintele slujbe în limba română, a tradus numeroase pagini din Sfinţii Părinţi cu învăţături pentru călugări şi pelerini; a compus un bogat volum de versuri duhovniceşti, a înnoit chiliile şi biserica schitului şi, mai ales, viaţa duhovnicească din schit. În 1952 s-a retras, împreună cu ucenicul său Ioanichie Părăială, în pustiul Hozeva, lângă Ierihon, nevoindu-se, în rugăciuni neîncetate, în privegheri de toată noaptea, în postiri îndelungate, în lacrimi neştiute, în cugetări şi în doriri duhovniceşti, răbdând tot felul de ispite, suferinţe, lipsuri, lupte cu diavoli, dar aprinzându-se de multă râvnă pentru Hristos şi slăvind pe Dumnezeu, aproape opt ani în peştera „Sf. Ana”, care ţinea de Mănăstirea „Sf. Gheorghe Hozevitul”.
Întrucât la peşteră se ajungea greu, urcând pe o scară înaltă, nu primea pe nimeni, comunicând cu cei ce veneau la el prin rugăciune, prin scrierile sale sfinte sau mai ales prin ucenicul său. Scria versuri religioase şi traducea pagini patristice din limba greacă, mânca o dată pe zi, şi atunci pesmeţi, măsline sau smochine şi bea puţină apă, iar noaptea dormea câteva ore, pe o scândură, sub cap având o piatră în loc de pernă.
Călugăr român, sfânt pentru greci
Ultimii ani ai vieţii i-a petrecut în permanentă vorbire cu Hristos. Nevoinţele sale au rămas ascunse chiar şi ucenicului său apropiat, care le vedea doar pe cele exterioare: privegherile de toată noaptea, citirea şi traducerea cărţilor sfinte, compunerea de versuri. Nevoinţele cele din inimă doar Dumnezeu singur le cunoaşte.
În anul 1960, boala sa s-a acutizat şi, simţindu-şi sfârşitul aproape, miercuri, 4 august, s-a împărtăşit cu Sfintele Taine, iar joi dimineaţa, la ora 5:00, şi-a dat sufletul în mâinile lui Hristos, la numai 47 de ani, fiind înmormântat în peştera nevoinţelor sale.
Mormântul său a rămas pecetluit vreme de 20 de ani, fiind aproape uitat în peştera „Sfânta Ana”. Doar câţiva pelerini români mai veneau aici din când în când, pentru a aprinde o lumânare şi pentru a se ruga. La 8 august 1980, odată cu un grup de pelerini, a venit şi un arhimandrit grec care pustnicise un timp în apropiere şi care fusese fiu duhovnicesc al Cuviosului Ioan. El îl visase într-o noapte pe părintele său care i-a spus să vină la acea peşteră pentru a-l vedea. A obţinut cu greu permisiunea stareţului mănăstirii, Amfilohie, dar la deschiderea mormântului, trupul său a fost aflat întreg, nestricat de vreme, răspândind bună mireasmă, semn că l-a preamărit Dumnezeu şi l-a numărat în ceata sfinţilor, pentru nevoinţa şi sfinţenia vieţii sale de pe pământ. Sfintele sale moaşte au rămas în peşteră până la 15 august, când au fost coborâte, cu prilejul hramului, pentru a fi expuse în Mănăstirea „Sf. Gheorghe Hozevitul”. Aici s-au slujit atunci 40 de Sfinte Liturghii, autentificându-se astfel sfinţenia vieţii acestui cuvios.
Cinstit de greci, care i-au pictat icoana şi i-au alcătuit slujba, numindu-l Sfântul Ioan Românul, Sfântul Ioan Iacob a fost canonizat de Biserica Ortodoxă Română în şedinţa Sfântului Sinod, din 20 iunie 1992, cu data de pomenire la 5 august.
▲ În satul copilăriei Sfântului Ioan Iacob
Când era prunc de câteva luni, bunica Maria îl purta pe Iluţă în traistă, îl lua cu dânsa la muncă la câmp, iar când copilul plângea după laptele de mamă, bunica lega o bucată de mămăligă cu zahăr într-un colţ de prosop, ca să-l potolească. De multe ori, înainte de-a se duce la şcoală, trecea pe la bunica cealaltă, care îi făcea un urs de mămăligă, apoi, înainte ca soarele să urce pe cer, îşi descălţa ghetuţele şi trecea desculţ Prutul până la Lipcani. „Era foarte evlavios, în toată prezenţa lui. Purta plete şi era înclinat clar spre călugărie”, după cum ne-a spus o bătrână din Crăiniceni, o copilă pe când Ilie Iacob se hotărâse să aleagă mănăstirea.
La 95 de ani de la naşterea sa, prea puţine amintiri mai dăinue întregi în minţile localnicilor care l-au cunoscut pe Iluţă atunci când era copil sau adolescent.
Plecat la Mănăstirea Neamţ să se călugărească, venea din când în când acasă, aducând iconiţe şi cărţi pentru săteni. Dar, deodată, a venit în satul natal, şi-a încheiat socotelile cu aceste locuri şi a plecat tocmai la Ierusalim. Înainte de plecare, îşi amintesc rudele sale, călugărul Ioan s-a întos în sat să vândă pământul ce-l moştenise de la părinţi, pentru a avea cu ce să-şi plătească drumul. Atunci şi-a vizitat toate rudele pe care le avea, şi-a luat rămas bun de la ele şi-apoi s-a dus. Vestea că el este sfânt a ajuns târziu la urechile sătenilor care l-au cunoscut.
Ocrotitorul parohiei Crăiniceni
Oamenii din Crăiniceni au început să ştie mai multe despre Sfântul plecat din satul lor, citindu-i viaţa tipărită în cărţi, mai ales viaţa din momentul plecării sale de acasă. Rudele i-au învăţat Troparul şi Acatistul aproape pe dinafară, iar „Hrana duhovnicească” a Sfântului Ioan Românul le hrăneşte sufletele.
Administrativ, satul Crăiniceni nu mai există din anul 1968, când s-a unit cu Horodiştea, până atunci comună. Astăzi, Horodiştea face parte din comuna Păltiniş. Însă satul în care s-a născut sfântul este tot Crăiniceni, iar teritoriul acestei parohii este ferit, aşa cum spun sătenii, de ploi mari, de grindină sau secetă. Printre icoanele care atârnă în colţul de Răsărit al casei, aproape fiecare familie păstrează şi pe cea a „Sfântului”, devenit „ocrotitorul nostru”.
