Sfântul Ioan Valahul, diamantul neclintit al lui Hristos

Din fragedă tinereţe fiind smuls dintre fraţii săi de neam şi de credinţă, a fost dus în robie printre păgâni, însă nici ispitele şi nici chinurile nu l-au doborât pe Sfântul Ioan Valahul (Românul), care, aidoma lui Iosif în Egipt, a strălucit printre cei tineri, cu frumuseţea chipului, cu virtutea trupului şi cu înţelepciunea minţii, slăvind neîncetat pe Dumnezeu în dreapta credinţă. Astăzi, facem pomenirea acestui sfânt, apropiat şi drag neamului nostru întrucât a fost român în cuget şi simţire. La numai 15 ani a căzut rob la turci în urma unor incursiuni ale acestora în Ţara Românească, dar întărit fiind cu arma Crucii, chiar dacă era robit cu trupul de păgâni, sufletul său, râvnitor al eliberării celei de Sus, a câştigat viaţa cea fericită din Împărăţia Cerurilor.

Acest Sfânt Mucenic s-a născut în anul 1644 în Ţara Românească, în timpul domniei binecredinciosului domnitor Matei Basarab (1632-1654). La câţiva ani, după ce Matei Basarab a trecut la Domnul, a venit la domnie Mihnea al III-lea, care, nemaiputând face faţă cu plata haraciului şi a birurilor grele cerute de stăpânitorii turci, s-a răzvrătit împotriva acestora. El a plănuit să se unească cu voievozii ţărilor creştine din jur, ca să scape ţara de sub robia apăsătoare. Sultanul Mahomed al IV-lea aflând de planul său, a trimis oaste împotriva sa, care l-a biruit pe Mihnea al III-lea, făcând prăpăd în urma ei şi pustiire mare în biata ţară, arzând, prădând şi omorând pe mulţi creştini. La ieşirea din ţară au luat împreună cu ei şi o mulţime de robi dintre români, trecându-i peste Dunăre. Acestea se întâmplau în toamna anului 1659. Între cei prinşi atunci se număra şi un tânăr cu numele Ioan, care avea 15 ani. Părinţii săi (cărora nu li se cunoaşte nici numele şi nici locul în care au trăit) îl crescuseră pe Ioan cu grijă, în frica lui Dumnezeu şi în iubire faţă de ţară şi de credinţa strămoşească. Tânărul Ioan era voinic şi frumos la chip, iar pe drumul către Istanbul, un ostaş turc mai bogat l-a cumpărat cu gând spurcat, vrând să-l silească spre păcate. Ioan însă s-a împotrivit cu scârbire, şi împingându-l, agareanul a căzut şi a murit.

Pentru aceasta a fost prins şi dus la Istanbul, iar acolo a fost predat femeii turcului ucis. Aceea l-a dus în faţa vizirului ca să-l judece, şi acolo Ioan a mărturisit cu îndrăzneală adevărul. Vizirul l-a predat atunci femeii văduve, pentru ca ea să facă ce va voi cu el. Aceasta nu i-a luat capul, ci, după cum ne spune Sinaxarul, „văzându-l voinic şi frumos la înfăţişare, s-a aprins de spurcată poftă pentru el, ca oarecând soţia lui Putifar din ţara Egiptului pentru Iosif cel preafrumos şi înţelept”. A încercat pentru început agareanca să-l ademenească cu tot felul de făgăduinţe, spunându-i că-l va lua de soţ dacă se va lepăda de credinţa creştinească, urmând să devină musulman. Însă Ioan, râvnind la fericirea cea de Sus, din Împărăţia Preasfintei Treimi, s-a împotrivit cu tărie uneltirilor desfrânatei şi a rămas statornic în credinţa părinţilor lui şi în curăţia trupească. Văzând aceea că nu poate să-l înduplece, l-a dat pe mâna mai-marelui cetăţii, ca să-l pedepsească pentru uciderea soţului ei. Acela l-a întemniţat şi l-a supus la multe chinuri. În tot acest timp femeia venea zilnic la el, încercând să-l determine să accepte făgăduinţele ei viclene. Însă viteazul Ioan a rămas ca un diamant tare, neclintit în credinţa creştină. Văzând că în zadar se ostenesc, femeia şi prigonitorii au hotărât să-l omoare şi scoţându-l din temniţă, călăii l-au dus la o margine a Istanbulului, la locul numit pe atunci Parma-Kapî (adică Poarta Stâlpului), lângă piaţa marelui bazar al negustorilor. Acolo l-au spânzurat pe Mucenicul lui Hristos, Ioan Valahul, în ziua de 12 mai, într-o vineri înainte de Înălţarea Domnului din anul 1662. Şi aşa, cu mintea înălţată către Soarele Hristos, cu creştinească râvnă s-a mutat la cereştile locaşuri tânărul mucenic român Ioan, la vârsta de 18 ani. Nu se ştie exact ce s-a întâmplat cu trupul său. Probabil a fost aruncat în apele Bosforului, sau poate a fost îngropat de creştini într-un loc din jurul Constantinopolului. Istoria pilduitoarei sale vieţi a fost scrisă în limba greacă de marele învăţat grec, dascăl al Şcolii Patriarhiei Ecumenice, Ioan Cariofil, care a trăit pe vremea Sfântului Ioan Valahul şi care a fost martor al pătimirilor sale. Ea a fost tipărită apoi la Veneţia, în 1799, tot în greceşte, de către un mare aghiograf, Nicodim Aghioritul, și retipărită la Atena, în 1856.

Viaţa Sfântului Ioan Valahul a fost tradusă şi în româneşte, pentru prima dată în anul 1801, la Bucureşti, împreună cu slujba Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou. Noul mucenic al lui Hristos a fost menţionat apoi în Mineiul grecesc pe luna mai, apărut la Constantinopol în 1843, şi în Mineiele româneşti, începând cu ediţia de la Mănăstirea Neamţ din 1846. Sfântul Sinod al Bisericii noastre a hotărât în anul 1950 ca Sfântul Ioan Valahul (Românul) să fie cinstit în întreaga Biserică Ortodoxă Română, în data de 12 mai. Proclamarea solemnă a cultului său a avut loc în octombrie 1955, alături de alţi sfinţi ai nea­mului românesc.

Sfântul Ioan Valahul este cinstit de credincioşi prin cuvinte şi cântări luminate, el mijlocind pentru toţi cei ce strigă: „Bucură-te, Ioan, mare mucenice al lui Hristos!” Una dintre stihirile sfântului de la Litie spune aşa: „Ca un crin ai fost răsădit în grădinile cereşti ale mucenicilor. Ca un finic te-ai înălţat; ca un cedru preafrumos te-ai cunoscut, şi ca un chiparos ales te-ai arătat, Ioane, răspândind bună mireasmă în inimile noastre. Şi în curgerile sângiurilor tale înecând pe balaurul cel războinic, acum te-ai suit la ceruri, şi ai primit cununa biruinţei”.