„Nădejdea mea este Tatăl, scăparea mea este Fiul, acoperământul meu este Duhul Sfânt, Treime Sfântă, slavă Ţie!“ Cu toate că rostim des această scurtă rugăciune, cunoaştem destul de puţine lucruri despre cel căruia îi este atribuită: Sfântul Ioanichie cel Mare.
Bitinia este oraşul natal al Sfântului Ioanichie cel Mare. Numele părinţilor sunt Miritrichie şi Anastasia. S-a născut în a doua jumătate a secolului al VIII-lea. Nu a beneficiat de o educaţie aleasă, nici măcar de una elementară, iar în copilărie s-a ocupat preponderent de creşterea vitelor. Observăm că a beneficiat mai mult de „cultura Duhului“ decât de cea lumească. Se ruga des, postea râvnitor, milostenia era nelipsită. Darul principal al Sfântului Ioanichie nu a constat niciodată în discursuri maiestuoase sau tâlcuiri filosofice, ci s-a manifestat preponderent în calitatea constantă a rugăciunii. Lucrul acesta este lesne observabil pe toată durata vieţii sale.
Luptătorul nebiruit
Un amănunt neobişnuit al vieţii Sfântului Ioanichie este lupta sa împotriva... icoanelor. În tinereţe a fost un iconoclast convins, militant pentru distrugerea sfintelor icoane. Nu este surprinzător acest fapt pentru că majoritatea persoanelor adepte ale iconoclasmului erau prezente în masa rurală a populaţiei, lipsită de carte. Iconoclasmul a reuşit să găsească adepţi până şi printre intelectualii Imperiului, ceea ce arată că natura argumentaţiei sale părea plauzibilă tuturor. Sfântul Ioanichie a participat, fără îndoială, la câteva manifestaţii mai dure împotriva icoanelor. S-a lepădat de erezie în momentul în care un călugăr l-a admonestat în această privinţă. Nu intenţia călugărului i-a schimbat părerea Sfântului Ioanichie, ci faptul că i-a spus pe nume, deşi îl vedea pentru prima dată. Sfântul Ioanichie a renunţat la iconoclasm şi a preferat să îşi manifeste zelul mai mult pe câmpul de bătălie decât în cadrul disputelor religioase. A fost un soldat remarcabil, slujind în armată o lungă perioadă de timp şi reuşind chiar să îi salveze viaţa împăratului într-o luptă cu bulgarii, petrecută la începutul secolului al IX-lea.
A vieţuit în trei mănăstiri
După încheierea războiului cu bulgarii, Sfântul Ioanichie s-a retras din armată. Trecuseră 24 de ani de când fusese forţat de legile imperiale să intre în oaste. A decis să înceapă o nouă viaţă şi a ales monahismul drept viitoarea sa cale de mântuire. În acest sens a petrecut câţiva ani în trei mănăstiri diferite. La Avgarov a învăţat ascultarea în viaţa de obşte, după sfatul egumenului care nu l-a lăsat să plece în pustie mai repede decât era necesar. La Utotelos a reuşit să înveţe să citească, dar din cauza prezenţei multor mireni în mănăstire şi a tulburărilor cauzate de aceştia şi-a schimbat din nou locul. La Antidiu a învăţat pe de rost treizeci de psalmi, păstrând o rânduială corectă de rugăciune. În cele din urmă, luând binecuvântare, s-a retras în pustie.
Pelerin în pustie
Până să ajungă la muntele Olimp, Sfântul Ioanichie a trecut prin multe pustietăţi, nereuşind să scape de insistenţele altor monahi de a se stabili în apropiere de locul său de nevoinţă. La începutul vieţii sale pustniceşti a întâlnit alţi doi monahi care îşi duceau de ani de zile existenţa în locuri singuratice şi care i-au prevestit necazuri şi boli pentru ultimii ani ai vieţii. Totodată, i-au spus că Dumnezeu se va îngriji ca el să nu păţească nimic rău, iar ispitele să nu îl atingă. Sfântul Ioanichie s-a străduit să petreacă o perioadă cât mai lungă de timp în singurătate pentru a se acomoda cu greutăţile existenţei în pustie. Cu toate acestea nu a reuşit să rămână ascuns prea mult timp. Venind într-o zi la o bisericuţă pentru a se împărtăşi cu Sfintele Taine, a fost recunoscut de un coleg de oaste. Acesta se minuna cum de a renunţat Sfântul la toate bogăţiile împărăteşti şi a ales viaţa singuratică. Sfântul Ioanichie a ştiut că este momentul să plece din nou, iar după multe peregrinări s-a stabilit mai întâi în Muntele Conturiului, iar apoi în Muntele Olimp.
Invidia confraţilor
De trei ori a fost Sfântul Ioanichie aproape de moarte din cauza invidiei altor monahi. Astfel, monahul Gurie a încercat să îl otrăvească, iar Sfântul Ioanichie a fost vindecat în mod minunat de Sfântul Mucenic Eustatie. De două ori era să fie ucis de un alt monah pe nume Epifanie, care a încercat să îl străpungă cu toiagul şi i-a dat foc chiliei. În toate cele trei cazuri, Sfântul Ioanichie a fost salvat de Dumnezeu, prin aceasta împlinindu-se proorocia celor doi monahi pustnici pe care el i-a întâlnit la începutul vieţii sale în singurătate. Nu se ştie ce s-a întâmplat ulterior cu Gurie şi Epifanie, dar este foarte probabil ca ei să fi fost alungaţi din obştile lor după aceste acte reprobabile.
Ajutor pentru patriarhul Metodie
În mijlocul disputelor iconoclaste, Sfântul Ioanichie cel Mare a decis că este momentul să intervină. Precizam anterior că în tinereţe fusese un fervent iconoclast, dar apoi se retrăsese din calea acestui conflict, luând partea iconodulilor în mod discret. La sfârşitul vieţii a simţit că este necesar să intervină şi a susţinut foarte clar direcţia ortodoxă în privinţa cinstirii icoanelor. A fost unul dintre susţinătorii patriarhului Metodie, cel care a iniţiat împreună cu împărăteasa Teodora restabilirea cinstirii sfintelor icoane. Prin scrisorile trimise patriarhului Metodie şi chiar prin prezenţa în Sinodul care a proclamat dogmele corecte, Sfântul Ioanichie s-a dovedit un sprijin necesar în această dispută greu de lămurit.
Invizibilitate şi ridicare în văzduh
Sunt multe lucruri care ni se par imposibile, cum ar fi spre exemplu levitaţia sau capacitatea de a deveni invizibil. Ni se spune foarte clar că Sfântul Ioanichie se ridica de la pământ în vremea rugăciunii, o menţiune întâlnită şi în viaţa Sfintei Maria Egipteanca. Ceea ce este cu adevărat deosebit este darul invizibilităţii, despre care avem menţionat următorul eveniment în viaţa sa. „Odinioară, au venit nişte fraţi de departe, vrând să vadă faţa cea cu sfântă cuviinţă a cinstitului şi de Dumnezeu plăcutul bărbat. Aceştia, venind, şedeau lângă biserica ce se zidea, aşteptând acolo venirea cuviosului părinte, pe care doreau să-l vadă. Şi a venit Cuviosul Ioanichie vrând să vadă de se zideşte biserica după forma cea dată de dânsul. El a stat înaintea fraţilor care veniseră la dânsul, luând seama la zidire, dar aceia nu puteau să-l vadă. După ce a stat destulă vreme în mijlocul lor, s-a dus la chilia sa, nearătându-se pe sine celor care veniseră şi aşteptau cu osârdie sosirea lui. Iar unul din călugării cei ce vieţuiau aproape de el, cu numele Ioan, înţelegând lucrul ce se făcuse, a zis către dânsul: «Părinte, nu se cădea ca fraţii care s-au ostenit pentru tine atâta cale să se întoarcă mâhniţi, fără să te vadă. Cu adevărat jalnic lucru este acesta şi atinge inima». Iar Sfântul, lăudând osteneala şi osârdia fraţilor acelora, a început a se ruga pentru dânşii. Apoi, după rugăciune, întorcându-se către Ioan, a zis: «Frate, noi nu avem voia noastră, ci cele ce Dumnezeu voieşte pentru noi, acestea le şi face; dacă Dumnezeu ar fi binevoit să mă vadă fraţii care veniseră, apoi chiar de m-aş fi ascuns de dânşii, ei tot m-ar fi văzut; dar eu, multă vreme am stat înaintea ochilor lor neascuns, însă ei nu m-au văzut, căci aşa a voit Dumnezeu»“ (Vieţile Sfinţilor pe luna noiembrie, p. 50).
Trecerea la cele veşnice
În jurul anului 846, Sfântul Ioanichie cel Mare a trecut la cele veşnice. O viaţă plină de strădanii se încheia, iar alta în Lumina cea neînserată începea pentru el. Iar mai presus de toate, moştenirea sa cea mai frumoasă se poate auzi şi astăzi rostită împreună de oştile cereşti şi de oameni în slujbele bisericeşti: „Nădejdea mea este Tatăl, scăparea mea este Fiul, acoperământul meu este Duhul Sfânt, Treime Sfântă, slavă Ţie!“.
