Sfântul Luca al Crimeei, chirurg fără de arginţi, apologet şi mărturisitor

Unul dintre marii mărturisitori şi apologeţi ai Bisericii Ortodoxe din Rusia în perioada prigoanei comuniste a fost Sfântul Ierarh Luca al Crimeei. Teolog de înaltă trăire duhovnicească şi savant, „Doctorul fără de arginţi” a reuşit să învingă de unul singur potrivnicia cea cu multe capete a bolşevismului ateu. Lucrarea sa cuprinde exemplificarea concretă a posibilităţii unui dialog dintre religie şi ştiinţă, desfiinţând propriu-zis toate falsele teorii forţat impuse de materialismul dialectic.

Propaganda generalizată de ateişti afirma că „ştiinţa a descoperit minciuna şi a dovedit că religia este «opiul poporului», iar credinţa şi manifestările ei nu sunt altceva decât unelte puse «în slujba claselor exploatatoare»” (Puterea inimii, Ed. Sofia, Bucureşti, 2010, p. 6). Sfântul Ierarh Luca al Crimeei este trimis de Dumnezeu la ceasurile de grea încercare ale poporului ortodox şi Bisericii pravoslavnice Ruse. Menirea lui era, se pare, aceea de a vindeca Rusia de o maladie profundă, care pătrunsese fibra existenţială a omului contemporan: prăpastia dintre minte şi inimă. În împlinirea acestei lucrări providenţiale, Sfântul Luca „a suferit împreună cu poporul rus zeci de ani de opresiune duhovnicească. Suferinţele de ani îndelungaţi au purificat şi au luminat sufletul viitorului ierarh, l-au îmbogăţit cu darul vederii-înainte şi au devenit fundament pentru apariţia a două scrieri cu caracter filosofico-teologic, pline de miez: Duh, suflet şi trup (Puterea inimii) şi Ştiinţa şi religia (traducere din limba rusă de Denis Chiriac, Ed. Doxologia, Iaşi, 2018, pp. 7-8).

Sfântul Ierarh Luca al Crimeei, pe numele de mirean Voino-Iaseneţki, a fost descendentul „unei familii princiare, artist înzestrat, chirurg genial, profesor universitar care în plină teroare roşie refuza să apară la ­cursuri altfel decât în straie preoţeşti şi opera doar cu icoana pe peretele sălii - scandal nemaivăzut în epocă şi neegalat decât de comportarea la fel de eroică şi mărturisitoare a lui Pavel Florenski. ­Pătimitor pentru credinţă în temniţele bolşevismului, păstor şi învăţător, unul dintre cei mai mari predicatori ai secolului, Sfântul Luca Voino-Iaseneţki, Arhiepiscop al Crimeei, apare ca o stea de o strălucire unică pe cerul Ortodoxiei vremurilor din urmă. Canonizat în rândul Sfinţilor Ierarhi Mărturisitori, el face parte în aceeaşi măsură şi din soborul Doctorilor fără de arginţi, iar Premiul Stalin - cea mai înaltă recunoaştere a meritelor ştiinţifice în Uniunea Sovietică de atunci - nu a putut adăuga nimic la înălţimea duhovnicească a doctorului, care toată viaţa sa a păzit cuvântul Marelui Doctor al sufletelor şi trupurilor noastre: „În dar aţi luat, în dar să daţi” (Am iubit pătimirea, traducere din limba rusă de Adrian şi Xenia Tănăsescu-Vlas, Ed. Sofia, Bucureşti, 2006, p. 5).

În lucrarea Puterea inimii”, Sfântul Luca reuşeşte să construiască o magistrală apologie în jurul paradigmei antropologice: duh-suflet-trup. A­ceastă frumoasă de­monstra­ţie de credinţă adună numeroase argumente şi dovezi ştiinţifice de la cei mai importanţi cercetători şi gânditori ai istoriei (Epicur, Poincaré, Einstein, Darwin, Pavlov etc.). La fiecare dintre ei, Sfântul Luca găseşte posibilităţi şi convergenţe pe care, în cele din urmă, le foloseşte spre afirmarea şi mărturisirea adevărului dumnezeiesc. El afirmă că, odată cu perfectarea adevărului ştiinţific, raţiunea s-a apropiat tot mai mult de credinţă. În consecinţă, Sfântul Ierarh aşază adevărurile duhovniceşti în vârful piramidei existenţiale, preţuindu-le dincolo de raţiune şi experiment. Acest lucru este evidenţiat în ­primul rând cu argumente din Sfânta Scriptură, pe care o aşază la baza tuturor ştiinţelor. După el, inima este „organul cunoaşterii supreme”. Numeroasele cunoştinţe de anatomie şi fiziologie nu numai că nu-i contrazic această calitate, ci chiar arată inima ca pe „cel mai important organ al simţului şi nu doar motorul central al circulaţiei sanguine” (Sfântul Luca al Crimeei, Puterea inimii, p. 28). Adevăraţii oameni de ştiinţă „au reuşit să găsească limita şi neputinţa minţii şi au propus ca ea să fie înlocuită cu acea capacitate de cunoaştere care s-ar fi deosebit prin nemijlocire şi prin utilitate în cercetarea adevărului” (Puterea inimii, p. 44). Sfântul acordă o atenţie deosebită concluziilor ştiinţifice trase de marele său conaţional Ivan Pavlov, amintind în special de experimentele sale asupra reflexelor condiţionate şi necondiţionate. În logica acestor înlănţuiri de cauze şi efecte, Sfântul Ierarh ajunge la următoarea concluzie: „Dacă creierul nu poate fi considerat organ al simţurilor şi organ exclusiv al cunoaşterii, atunci, aceste lucruri confirmă în mare măsură învăţăturile Sfintei Scripturi despre inimă ca organ al trăirilor în general, şi în special al trăirilor supreme” (Puterea inimii, p. 53).

În aproape toate lucrările sale apologetice, Sfântul Ierarh Luca al Crimeei caută să demonstreze prin argumente raţionale că fără de Dumnezeu adevărul ştiinţific nu are şi nu poate avea nici un fel de valoare. Finalitatea dialogului dintre ştiinţă şi religie este, prin urmare, una singură: să-L descopere şi să-L mărturisească pe „Ziditorul cerului şi al pământului, văzutelor tuturor şi nevăzutelor”. În acest sens, adevăraţii oameni de ştiinţă, care s-au înălţat cu gândirea deasupra demonstraţiei şi experiementului de laborator, „cei care caută adevărul de dragul adevărului, care caută viaţa”, sunt îndemnaţi de Sfântul Ierarh, în virtutea propriei sale experienţe, să „cerceteze Scripturile”. „Aflaţi conţinutul Evangheliei, cercetaţi-l cu grijă, în mod serios, conştiincios, fără prejudecăţi. Şi veţi vedea lumina care va lumina toate problemele voastre, toate necesităţile voastre, tot sufletul, toate rănile şi bolile. Prin Evanghelie, omul se vede pe sine aşa cum este şi aşa cum ar trebui să fie... Avem nevoie nu de dovezi ale existenţei lui Dumnezeu, nu de ideea despre Dumnezeu, ci de Dumnezeu Însuşi, Cel viu şi iubitor. În cele din urmă, să demonstreze existenţa lui Dumnezeu o poate doar Dumnezeu Însuşi, prin existenţa Sa, prin sălăşluirea Sa în sufletul omului” (Ştiinţa şi religia, p. 91).

Dialogul onest şi dezinvolt cu detractorii creştinismului din vremea sa a făcut din Sfântul Luca al Crimeei un mare apologet al credinţei ortodoxe în vremuri de grea încercare pentru Biserica lui Hristos. Lucrarea împlinită în faptă a arătat printr-însul că Adevărul nu se lasă biruit de demagogie, de falsitate şi minciună. Prin el avem astfel o nepreţuită mărturie creştină în medii „cel puţin indiferente credinţei, dacă nu de-a dreptul ostile” Ortodoxiei. Din viaţa sa nu au lipsit disputele publice, pe care le-a confruntat cu mult curaj. „Cum este posibil ca dumneavoastră să credeţi în Dumnezeu, părinte chirurg ­Voino-Iaseneţki? L-aţi văzut vreodată pe Dumnezeu dumneavoastră?”, a fost odată întrebat ­într-o judecată publică a unor creştini. Luminat de Dumnezeu, Sfântul nu a stat pe gânduri şi a luat apărarea fraţilor săi, răspunzând cu mult curaj înaintea judecătorului: „Pe Dumnezeu, într-adevăr, nu L-am văzut niciodată, domnule acuzator public. Dar am făcut operaţii pe creier şi nu am văzut minte acolo înăuntru. Şi nici conştiinţă nu am văzut” (Arhim. Nectarie ­Antonopoulos, Sfântul Arhiepiscop Luca 1877-1961 - Chirurgul fără de ­arginţi, 1998, pp. 331-332).