Taina Sfântului Maslu ocupă un loc deosebit în rândul slujbelor ortodoxe. Este, poate, cea mai „smerită“ taină, beneficiind de foarte puţine studii şi analize până acum. Taina Sfântului Maslu aduce cu sine un caracter profund eshatologic, amintind de împărăţia cerurilor, unde nu mai există boli şi suferinţe. Bolnavul trebuie să înţeleagă clar faptul că boala sa nu este un chin inutil, ci o poartă spre desăvârşire. Participarea la această slujbă este oricând benefică şi constituie din anumite puncte de vedere o necesitate intrinsecă a vieţii creştinilor. Denumirea de „Taină a trupului“ i-a fost dată de părintele Dumitru Stăniloae, unul dintre cei mai profunzi tâlcuitori pe care îi putem lectura.
Cu privire la Taina Sfântului Maslu, există două cuvinte cheie în Noul Testament, ce vorbesc clar despre formele primare în care se săvârşea Sfântul Maslu.
Primul dintre ele se află în Evanghelia după Marcu la capitolul 6, versetul 13: „Şi scoteau mulţi demoni şi ungeau cu untdelemn pe mulţi bolnavi şi-i vindecau“. Aici este vorba despre trimiterea apostolilor de Mântuitorul la propovăduire şi vindecările făcute de aceştia.
Ungerea cu untdelemn a bolnavilor este dezvoltată esenţial în celălalt pasaj cheie, aflat în Epistola Sfântului Iacov, capitolul 5, versetele 14-15: „Este cineva bolnav între voi? Să cheme preoţii Bisericii şi să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn, în numele Domnului. Şi rugăciunea credinţei va mântui pe cel bolnav şi Domnul îl va ridica, şi de va fi făcut păcate se vor ierta lui“. Aici se găsesc menţionate pe scurt elementele constitutive şi scopurile tainei. Astfel, trebuie chemaţi preoţii Bisericii, de unde provine practica conform căreia Taina nu poate fi înfăptuită de un singur preot decât în cazuri cu totul excepţionale. Rugăciunea şi ungerea cu untdelemn sunt şi ele atestate clar. Totodată, scopul tainei conţine o bipolaritate: vindecarea omului ca întreg, atât trupeşte, cât şi sufleteşte.
În ce constau propriu-zis vindecarea trupească şi cea sufletească?
Taina Sfântului Maslu este numită de părintele Dumitru Stăniloae, „Taina trupului“, pentru că scopul ei conţine o extraordinară centralitate a trupului uman. Vindecarea celui bolnav şi ridicarea din patul durerii pare a avea o preeminenţă asupra vindecării sale sufleteşti. Aceasta nu este, însă, neglijată. Bolnavului care beneficiază de această Sfântă Taină i se recomandă întotdeauna să se spovedească şi să se împărtăşească, pentru că taina nu acţionează într-un mod magic. Nu este suficient să participi la Taina Sfântului Maslu pentru a te vindeca, trebuie ca această vindecare trupească să coincidă cu apropierea mai strânsă de Biserică şi celelalte Sfinte Taine. Vindecarea trupească nu este garantată. În dese rânduri, bolnavul capătă mai mult o pace sufletească şi o dorinţă mai mare de a-şi duce propria cruce. Ceea ce este frapant legat de vindecarea sufletească este faptul că Taina Sfântului Maslu şterge păcatele pe care nu le-am mărturisit. Însă nu cele pe care nu le-am mărturisit pentru că nu am vrut, ci acelea de care am uitat definitiv. Păcatele mărunte, cotidiene, nu pot fi reţinute toate şi mărturisite. Sfântul Maslu şterge acele pete mici, aparent insignifiante, pe care noi, din neştiinţă sau uitare, nu le-am observat. Acest lucru este întărit de părintele Dumitru Stăniloae: „Spovedania anterioară Maslului a adus bolnavului iertare de păcatele mărturisite, dar el n-a avut timp să topească, prin conlucrare cu harul redobândit, slăbiciunile păcătoase, hrănite printr-o obişnuinţă îndelungată cu păcatul, slăbiciuni care explică adeseori şi boala trupului. Sau, poate, bolnavul nu a putut descrie în mod corespunzător aceste slăbiciuni, care se pierd adeseori în ceaţa indefinitului („Teologia Dogmatică Ortodoxă“, volumul III, p. 174). De asemenea, Taina oferă o putere sporită împotriva patimilor care au pus stăpânire asupra sufletului celui bolnav. Boala fizică este, în dese rânduri, doar o consecinţă a patimilor sufleteşti.
Boala, cale de întâlnire cu Hristos şi de reintegrare în comunitate
Bolile nu ne sunt date ca pedepse trupeşti aspre pentru păcatele noastre. Uneori, ele reprezintă singurele căi prin care Dumnezeu poate vorbi celui bolnav. Cu toate că boala survine fără vreun motiv fizic sau afectiv clar, ea are întotdeauna un sens. Iar sensul ei cel mai acut este acela de a trezi conştiinţa persoanei afectate. Aşa cum afirmă teologul francez R. Béraudy, Taina Sfântului Maslu aduce cu sine un caracter profund eshatologic, amintind de împărăţia cerurilor, unde nu mai există boli şi suferinţe. Bolnavul trebuie să înţeleagă clar faptul că boala sa nu este un chin inutil, ci o poartă spre desăvârşire. Uneori este greu să îi faci pe oameni să înţeleagă acest lucru. Ceea ce aduce Taina Sfântului Maslu este un sens, o direcţie călăuzitoare pentru cel aflat în suferinţă. Durerile inutile de mai înainte sunt convertite: bolnavul suferă pentru propria desăvârşire, ignorată poate anterior. Totodată, atunci când Taina Sfântului Maslu nu are un caracter particular, ci se constituie în aşa-numitul „Maslu de obşte“, bolnavii au ocazia să fie redaţi comunităţii Bisericii. Comunitatea are şi ea ocazia să se roage pentru mădularul bolnav şi să sufere împreună cu el. Taina Sfântului Maslu este un test al iubirii şi regăsirii. Bolnavul era pierdut şi a înviat, mort şi s-a aflat, aşa cum se spune despre fiul risipitor. De aceea, Maslul arată Biserica drept Trup al lui Hristos, într-o manifestare practică, clară. Bolnavul este readus în mijlocul celor de care patimile l-au despărţit. Patimile separă, dar boala uneşte. Boala se face purtătoare a unui sens extraordinar, vindecând omul de povara egoismului şi a singurătăţii. Bineînţeles, trebuie să conştientizăm că Taina Sfântului Maslu nu este o practică magică. Vindecarea omului, fie trupească sau sufletească, depinde esenţial de două lucruri: voia lui Dumnezeu şi voia celui bolnav. Dacă Dumnezeu vrea să îl vindece, lucrul acesta se va întâmpla, dar nu se va petrece niciodată fără credinţa puternică a bolnavului şi dorinţa de a-l sluji ca un creştin adevărat pe Dumnezeu.
Trebuie să participăm la Taina Sfântului Maslu chiar dacă suntem sănătoşi?
La această întrebare există un singur răspuns: da. Indiferent cât de sănătoşi ne credem sau suntem, trebuie să ne amintim de răspunsul dat de Mântuitorul fariseilor: „Nu cei sănătoşi au nevoie de doctor, ci cei bolnavi“ (Matei 9, 12). Cine se poate considera sănătos pe deplin şi nu are nevoie de Doctorul sufletelor şi al trupurilor poate să ignore pentru totdeauna această slujbă. Întrebarea este: cine se află într-o astfel de situaţie? Chiar dacă nu suntem bolnavi fizic, asta nu înseamnă că nu avem nevoie de vindecare sufletească. Oricum am încerca să punem problema, participarea la această slujbă este oricând benefică şi constituie din anumite puncte de vedere o necesitate intrinsecă a vieţii creştinilor. Taina Sfântului Maslu este o taină repetabilă. Căsătoria, Hirotonia, Botezul, Mirungerea nu ne sunt accesibile decât fie o dată în viaţă (cu excepţia Căsătoriei, în unele cazuri!), fie deloc (cum Hirotonia spre exemplu este inaccesibilă femeilor). Maslul, Euharistia şi Spovedania sunt tainele accesibile în mod repetat, iar Taina Maslului ocupă locul cel mai smerit, fiind trecută cu vederea de unii credincioşi.
Simbolismul materiilor folosite
La „Maslul de obşte“, oamenii obişnuiesc să aducă de regulă trei elemente esenţiale: pâine, făină şi untdelemn. Materia centrală a tainei este, precum bine ştiţi, untdelemnul, numit în cadrul Tainei şi „untdelemn al înnoirii“.
Trebuie să amintim de ce se foloseşte untdelemnul, foarte pe scurt. În primul rând este un simbol al lucrării Duhului Sfânt, asemenea apei. O altă legătură există cu sfinţirea Sfântului şi Marelui Mir. Aceste rugăciuni aproape coincid, cu excepţia unui singur lucru: a doua naştere. Taina Mirungerii este singura care asigură a doua naştere a omului. În rest, vindecarea trupească şi sufletească, prezentă în Taina Maslului, atinge celelalte scopuri ale Mirungerii: izgonirea demonilor, curăţirea păcatelor, întărire trupească şi sufletească. Un alt motiv pentru alegerea untdelemnului este menţionarea sa expresă de Sfânta Scriptură în cadrul tainei.
Făina şi untdelemnul sfinţite la Taina Maslului pot fi utilizate pentru a prepara turte pentru cel bolnav, lucru recomandat de majoritatea manualelor de practică liturgică. Nu doar materia fizică poate fi considerată aici, ci şi cuvintele tainei şi gesturile preoţilor. Astfel, în cadrul tainei apar 7 pericope din Apostol şi 7 din Evanghelie, fiecare amintind fie vindecări, fie îndemnuri la virtute, fie datoria de a păstra o comunitate atentă la nevoile aproapelui. La finalul tainei, de regulă, se pune Evanghelia pe capul bolnavului sau este atinsă de capul fiecărei persoane, dacă este Maslu de obşte. Acest gest, precum şi acela de a mirui după fiecare pericopă evanghelică rostită constituie manifestarea concretă a lucrării harice. Există şi 7 rugăciuni rostite după fiecare text din Sfânta Scriptură, în care sunt amintite efectele tainei şi modul în care Dumnezeu lucrează asupra celor aflaţi în suferinţă.
Numărul preoţilor slujitori - mărturie a comuniunii întru Hristos
De ce este necesară participarea a cel puţin doi preoţi pentru realizarea acestei Sfinte Taine, în timp ce, pentru împlinirea Tainei Euharistiei, de pildă, este suficient unul singur?
Este vorba de o tradiţie transmisă încă de la textul scripturistic al Sfântului Apostol Iacov: „să cheme preoţii Bisericii“ (5, 14).
Sfântul Simeon al Tesalonicului, tâlcuind acest pasaj, spune următoarele: „Unde sunt preoţi puţini cheamă numai trei, şi aceasta nu este afară din buna cuviinţă, căci mai întâi se înţelege puterea Treimii şi al doilea, chiar Ilie vrând să arate închipuirea Treimii, când a înviat pe fiul cel mort al celei din Sarepta, s-a rugat de trei ori, şi de trei ori a căzut peste dânsul. Alţii cheamă şi chiar mai mulţi de şapte, pentru a arăta mai multă credinţă şi osârdie. N-avem trebuinţă a cerceta mult asupra numărului, de vreme ce nu scrie numărul; dar cu toate că nu scrie, trebuie a păzi aşezământul cel dintâi, iar, de nevoie, mai puţini, adică trei, şi toate câte sunt rânduite a se zice să le zică, căci toate cele de la Părinţi sunt ale Duhului. Numai un preot însă să nu facă Maslu, căci precum pentru arhierei scrie să nu se hirotonească de către unul, asemenea şi pentru Maslu, să nu se facă de un preot, căci zice: „să se cheme preoţii Bisericii - iar nu un preot - şi să roage pentru dânsul, ungându-l cu untdelemn“ („Tratat asupra tuturor dogmelor credinţei noastre“, volumul II, pp. 31-32).
Cu toate acestea, Sfântul Maslu poate fi săvârşit, în prezent, şi de doi preoţi şi, în situaţii cu totul excepţionale, şi un singur preot poate îndeplini rânduiala slujbei. Astfel, părintele Ene Branişte spune: „Această practică este admisibilă numai în cazuri de mare nevoie (lipsă de preoţi), cum ar fi, de ex., pe câmpul de război ori în satele răzleţe, de munte, în pustie şi în locuri îndepărtate etc., de altfel, în mod practic e foarte greu, dacă nu chiar imposibil, pentru un singur preot, să facă singur toată slujba, care e foarte lungă“ („Liturgica specială“, p. 348).
Rugăciune la punerea Evangheliei pe capul persoanei bolnave
La finalul Tainei Sfântului Maslu preotul ia Sfânta Evanghelie şi o dă bolnavului să o sărute. După aceasta, împreună cu ceilalţi preoţi o ţine deschisă deasupra capului persoanei bolnave, rostind următoarea rugăciune: „Împărate Sfinte, Îndurate şi Multmilostive, Iisuse Hristoase, Fiule şi Cuvântul lui Dumnezeu Celui viu, Care nu voieşti moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu, nu pun mâna mea cea păcătoasă peste capul celui ce a venit la tine cu pocăinţă şi cere de la tine prin noi iertare păcatelor, ci pun mâna Ta cea puternică şi tare ce se află în această Sfântă Evanghelie, pe care slujitorii cei împreună cu mine o ţin deschisă pe capul robului Tău (N), şi mă rog împreună cu dânşii şi cer iubirea Ta de oameni cea milostivă şi care nu ţine minte răul. Dumnezeule, Mântuitorul nostru, Cel ce prin proorocul Tău Natan ai dăruit iertare lui David care s-a pocăit de păcatele sale şi ai primit rugăciunea cea de pocăinţă a lui Manase, Însuţi şi pe robul Tău acesta (N), care se pocăieşte de greşelile sale, primeşte-l cu ştiuta Ta iubire de oameni, trecându-i cu vederea toate greşelile lui. Că Tu eşti Dumnezeul nostru, Care ai poruncit să iertăm de şaptezeci de ori câte şapte celor ce cad în păcate, pentru că precum este slava Ta, aşa este şi mila Ta, şi Ţie se cuvine toată slava, cinstea şi închinăciunea, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin“ (Molitfelnic, pp. 166-167).
Cele două exemple ale împăraţilor vechi-testamentari David şi Manase nu sunt întâmplătoare. Fiecare a dus o viaţă diferită. Sfântul Prooroc David a fost un om drept, dar a păcătuit ucigând şi săvârşind adulter. Manase a fost idolatru, dar s-a pocăit când a fost luat rob de babiloneni. Aceste două exemple arată că Dumnezeu primeşte pe oricine a greşit şi se pocăieşte de relele sale.
