Sfântul Mitropolit Dosoftei și rudele sale de la Dunărea de Jos

Numele Sfântului Ierarh Dosoftei, Mitropolitul Moldovei, ocupă, după expresia Preafericitului Patriarh Daniel, „un loc de întemeietor în cultura românească“. A trăit și activat în secolul al XVII‑lea, poate cel mai important veac din istoria Bisericii Ortodoxe Române, „perioada de maximă strălucire“ a Bisericii, cum o numeşte părintele profesor Mircea Păcurariu.

Într‑adevăr, veacul al XVII‑lea este, pentru cultura plămădită în spaţiul românesc, unul „de aur“ datorită personalităţilor de notorietate naţională şi internaţională care au trăit atunci şi a operelor pe care le‑au creat. Ierarhi precum Mitropoliţii Moldovei Anastasie Crimca (1608‑1629), Varlaam (1632‑1653) şi Dosoftei (1671‑1686), Mitropolitul român Petru Movilă al Kievului (1633‑1646), Mitropoliţii Ungrovlahiei Teofil (1636‑1648), Ştefan (1648‑1668), Teodosie (1668‑1672, 1679‑1708), Antim Ivireanul (1708‑1716, cu remarcabilă activitate tipografică spre sfârşitul veacului al XVII‑lea), Mitropoliţii Transilvaniei Ilie Iorest (1640‑1643), Simion Ştefan (1643‑1656), Sava Brancovici (1656‑1680), Episcopul Mitrofan al Buzăului (1691‑1702), Episcopul Pahomie al Romanului (1671‑1724), dintre care unii sunt aşezaţi astăzi în rândul sfinţilor, au făcut epocă în cele trei provincii româneşti, patronând acte de cultură cu ecouri peste veacuri şi militând pentru credinţa ortodoxă şi unitatea naţională.

Tot acum apar lucrări fundamentale pentru cristalizarea limbii literare româneşti, dar şi pentru progresul cultural, precum: Pravila de la Govora (1640‑1641), Cazania Sfântului Mitropolit Varlaam (1643), Noul Testament de la Bălgrad (Alba Iulia, 1648), Îndreptarea legii sau Pravila de la Târgovişte (1652), Psaltirea în versuri (1673) şi Vieţile sfinţilor (1682‑1686), ultimele două lucrări ieşite din osârdia cărturărească a Sfântului Mitropolit Dosoftei, Biblia de la Bucureşti (1668), lucrare monumentală de permanentă referinţă.

Tabloul religios și cultural al veacului aflat în atenţie se întregeşte în chip fericit cu evenimente spirituale marcante, precum: aducerea în Moldova a moaştelor Sfintei Cuvioase Parascheva (1641), Sinodul de la Iaşi (1642), care a aprobat Mărturisirea de credinţă a Mitropolitului Petru Movilă, înfiinţarea academiilor din Ţara Românească şi Moldova ş.a.

Am făcut această introducere pentru a plasa mai nuanțat personalitatea Mitropolitului Dosoftei în cadrul larg al vieții cultural‑spirituale din Moldova celei de‑a doua jumătăți a secolului al XVII‑lea.

Născut în anul 1624 la Suceava, a studiat la școala înființată de domnitorul Vasile Lupu de la Mănăstirea îSfinţii Trei Ierarhi” din Iași și apoi la Școala „Frăției ortodoxe“ din Liov (care în acea vreme făcea parte din Polonia). În 1649 este călugărit la Mănăstirea Probota din Moldova și peste un deceniu începe ascensiunea sa ecleziastică, datorită în­vățăturii și vieții sale alese: Episcop al Hușilor (1658‑1660), Episcop la Roman (1660‑1671), Mitropolit al Moldovei (1671‑1686). Cronicarul Ioan Neculce (1672‑1745) scria despre înaltul ierarh de la Iași: „Acest Dosoftei mitropolit nu era om prost (adică simplu, neînvățat, n. ns.) de felul lui. Și era neam de mazâl (mic boier, n. ns.) prea învățat, multe limbi știa: elinește, lătinește, slovenește și altă adâncă carte și învățătură. Deplin călugăr și cucernic și blând ca un miel. În țara noastră pe această vreme nu este om ca acela“.

Luat ostatic de către regele polon Jan III Sobieski (1674‑1696), în cadrul campaniei poloneze din Moldova, în anul 1686, Mitropolitul Dosoftei și‑a petrecut ultimii șapte ani din viață în exil, în cetatea Stry de lângă Jolkiew (astăzi orașul Zhovca din Ucraina), unde s‑a mutat din această viață la 13 decembrie 1693. Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l‑a canonizat în cadrul ședinței din 6 iulie 2005, hotărându‑se prăznuirea sa în fiecare an în chiar ziua mutării sale la cereștile locașuri (13 decembrie).

Activitatea cărturărească a lui Dosoftei este impresionantă. Mai cunoscute sunt lucrările sale: Psaltirea în versuri, imprimată la Uniev, în Polonia, în anul 1673, Dumnezeiasca Liturghie, Iași, 1679, Psaltirea de‑nțeles, Iași, 1680, Viața și petrecerea sfinților, Iași, 1682‑1686, în 4 volume.

Se cunoaște că Mitropolitul Dosoftei a avut doi frați, Chiriac și Vasilie, menționați în Pomelnicele din catastihul breslei blănarilor și cojocarilor din Suceava, reînnoit la 1 ianuarie 1673, fapt semnalat încă din anul 1939 de Eugen Pavelescu. De asemenea, a avut o soră, numită Fesa, prin care s‑au realizat legăturile de rudenie ale Sfântului Ierarh cu zona Dunării de Jos. Despre aceste rudenii prin alianță ne propunem să reținem atenția cititorilor în rândurile următoare.

La 11 aprilie 1680 ieșea din teascurile tipografiei mitropolitane din Iași lucrarea bilingvă (sla­vonește și românește) tălmăcită de Mitropolitul Dosoftei, Psaltirea de‑nțeles. Pe un exemplar al acestei ediții, care se afla în biblioteca Episcopului Melchisedec Ște­fănescu al Dunării de Jos (la fila 195), Mitropolitul face următoarea dedicație: „Am dăruit cumnatului Șerbului și Fesii, surora mea, cu sănătate și blagoslovenie, Dosoftei, mitropolitul Suceavski“.

Cumnatul Șerbul era un însemnat negustor și proprietar din Galați, în veacul al XVII‑lea, pârcălab de Galați în câteva rânduri. La origine brăilean, acesta a trecut în ținutul Covurlui, înainte de 1647, contribuind alături de fratele său, Dia (Die), la ridicarea Mănăstirii Precista de pe malul Dunării din Galați, al cărei principal ctitor a fost negustorul gălățean Constantin Teodor. Regretatul istoric Paul Păltănea afirma că Șerbu s‑a căsătorit cu Fesa, sora lui Dosoftei, înainte de 3 martie 1663. Dat fiind faptul că Safta, fiica celor doi, era căsătorită deja la 8 septembrie 1675, credem că părinții acesteia, Șerbu și Fesa, se însoțiseră prin Taina Nunții înainte de anul 1660, deoarece între 1675 și 1660 nu sunt decât 15 ani, vârstă prea fragedă pentru căsătoria Saftei. Mai mult, alt fiu al cumnatului lui Dosoftei și al Fesei, Dediu, era mare armaș la 19 martie 1677, funcție pe care n‑o putea deține un tânăr sub 20 de ani.

Un act de vânzare a unei părți din moșia satului Șendreni din ținutul Covurlui (astăzi comună în apropierea municipiului Galați), datat de autorii Catalogului de documente între 1650 şi 1660, este semnat între martori și de Șerbu pârcălab. Dacă datarea este corectă, iar Șerbu era pârcălab de Galați înainte de 1660, anul când Dosoftei ajunge pe tronul episcopal de la Roman (înainte de 29 martie 1660, conform listelor de ierarhi alcătuite de pr. prof. dr. Mircea Păcurariu), înseamnă că, în calitatea sa de pârcălab, Șerbu l‑a întâmpinat pe episcopul locului când va fi ajuns în orașul de la Dunăre. Suntem convinși însă că cei doi cumnați s‑au întâlnit mai înainte și că însoțirea lui Șerbu cu Fesa s‑a petrecut în intervalul anilor 1650‑1660. Cumnatul din Galați al Sfântului Ierarh Dosoftei era un om evlavios; avea o legătură specială și cu obștea Schitului Crângușor sau Răfloaia (ctitorit în secolul al XVII‑lea, astăzi dispărut) care se afla în partea de vest a actualului sat Vameş, comuna Piscu, judeţul Galaţi. Astfel, la 12 iunie 1664, Chirilă, egumenul schitului de la Crânguşor, scrie zapisul prin care Şerbu brăileanul, pârcălab de Galaţi, cumpără partea lui Donosie şi a fratelui său, Vidraşcu, din satul Crângeni, „dintre Sireturi“. Peste cinci ani (28 martie 1669), Martin, fiul lui Simion din Răfleşti, vinde lui Şerbu din Galaţi o parte din moşia satului pentru o datorie de 36 de lei. Zapisul pentru această vânzare este scris de Gheorghieş, egumenul schitului de la Crânguşor. Nu este exclus ca schitul să fi fost ajutat de negustorul brăilean Şerbul din Galaţi, care mai cumpără părţi din satul învecinat Răfleşti şi la 25 aprilie 1670. Șerbu Brăileanul și jupâneasa sa, Fesa, cumpărau, la 3 iunie 1683, și „o vie cu rod și cu pomi“ în satul Oasele (astăzi Rediu, județul Galați) din ținutul Covurluiului.

Din căsătoria lui Șerbu cu sora Episcopului Dosoftei al Romanului, viitorul mitropolit, s‑au născut o fată, Safta, și trei băieți: Dediu, Gheorghiță și Raneti. Aceștia sunt amintiți în documente din a doua jumătate a secolului al XVII‑lea și începutul celui următor.

Safta, fiica lui Șerbu, s‑a căsătorit, înainte de 8 septembrie 1675, cu spătarul Manolache, fiul lui Toderașco Tuduri, pârcălab de Galați, căci, într‑un document care poartă această dată, voievodul Dumitrașcu Cantacuzino porun­cește lui Adam căpitanul „să aleagă și să stâlpească siliștea unde este «odaia» lui Manolache, ginerele lui Șerbu, dând și mărturie hotarnică“. Așadar, Manolache, cel care a dat numele actual al satului Odaia Manolache dincomuna Vânători, județul Galați, este nepot de soră al Mitropolitului Dosoftei. Peste trei decenii, un alt document (din 20 decembrie 1705) precizează că numele satului Odaia lui Manolache vine de la Manolache, feciorul lui Tudor, pârcălabul de Galați. De altfel, însuși Manolache va deține funcția de pârcălab de Galați, în toamna anului 1688.

Dediu spătar, fiul lui Șerbu brăileanul și al Fesei, sora Sfântului Ierarh Dosoftei, este tatăl Anei, soția domnitorului Mihail Racoviță, care s‑a aflat de trei ori pe tronul Moldovei (1703‑1705; 1707‑1709; 1716‑1726) și de două ori pe cel al Țării Românești (1730‑1731; 1741‑1744). Doi dintre fiii Anei, nepoata ctitorului Bisericii Precista din Galați, locaș‑efigie la malul Dunării, au fost domnitori în țările române: Constantin Racoviță, domn al Moldovei (1749‑1753; 1756‑1757) și al Țării Românești (1753‑1756; 1763‑1764); Ștefan Racoviță, domn al Țării Românești (februarie 1764‑18/29 august 1765).

Dediu a avut mai multe funcții importante în Moldova și a deținut numeroase moșii. Între podgoriile de la Nicoreşti‑Sârbi, fostul ținut Tecuci, medelnicerul Dediu ctitoreşte la sfârşitul secolului al XVII‑lea o mănăstire mică pe care o închină la Sfântul Mormânt de la Ierusalim. Aceasta reiese din documentul pe care ginerele ctitorului, voievodul Mihai Racoviţă, îl semnează la 15 noiembrie 1704. Din rezumatul acestui act aflăm că domnitorul „scrie slujitorilor din ţinutul Tecuci să lase în pace de toate dările şi angaralele 10 oameni străini şi bucatele lor, posluşnicii mănăstioarei de la Nicoreştii de Sus, făcută de Dediul medelnicerul şi închinată la Sf. Mormânt de la Ierusalim sub stăpânirea lui Dosithei, patriarhul; nici bucatele lor pentru alţii să nu se tragă şi să fie scutiţi de pecetluiri, de goştine de oi şi de mascuri şi de deseatina de stupi; goştinarii de oi şi de mascuri şi de deseatină să‑i lase în pace; venitul acestora să‑l trimită călugării la Ierusalim pentru ceară şi tămâie“ .

Împreună cu soţia Ruxandra, fiica postelnicului Dumitraşco Cârnul, dăruieşte, după 1688, când semnează „Dedul biv vel spatar“, bisericii din satul Buciumii un Triodion slavon, imprimat la Liov în 1688. Dediu a trecut la cele veșnice înainte de 27 octombrie 1724.

Cele câteva referiri la rudeniile din zona Galaților și a Brăilei sunt importante pentru legăturile Sfântului Ierarh Dosoftei cu Dunărea de Jos, spațiu pe care l‑a păstorit vreme de peste un deceniu ca Episcop al Romanului, eparhie în jurisdicția căreia se aflau și ținuturile Covurlui și Tecuci unde sora sa, Fesa, a deținut mai multe proprietăți.