Vremea în care se naşte Sfântul Nicon nu este una propice creştinilor. În acel timp, religia creştină nu era nici măcar recunoscută între celelalte religii ale Imperiului Roman. Creştinii erau prigoniţi de împăraţii păgâni, iar locurile de rugăciune se regăseau în catacombe, munţi, peşteri şi chiar în pustie, toate acestea departe de privirile păgânilor însetaţi după sânge de martir. Închinarea la idoli era principala caracteristică a acelor vremuri.
În contextul acestei perioade istorice a creştinismului se naşte şi tânărul Nicon. Nu este uşor să te naşti într-o familie în care mama era creştină, iar tatăl păgân. Dintre aceştia, cea care şi-a pus amprenta asupra vieţii Sfântului Nicon este mama sa. Originar din cetatea Neapole, îmbrăţişează cariera militară încă de tânăr. Pe lângă faptul că era frumos la înfăţişare, strălucitor la vedere, dar şi un bun mânuitor al suliţei şi al sabiei, nutrea şi sentimentele creştine insuflate de mama sa. În război se întărea de fiecare dată cu însemnarea Sfintei Cruci, având permanent pe buze rugăciunea: „Doamne Iisuse Hristoase, ajută-mi!“. Hristos Domnul era Cel Care-l făcea viteaz în lupte. Întors acasă, îi mărturiseşte mamei sale că arde să primească botezul creştin şi că doreşte să înainteze în credinţa învăţăturii lui Hristos. Mama sa îl sfătuieşte să plece în căutarea acestui dor: „Ţi se cade să posteşti patruzeci de zile şi de la preot creştin să te povăţuieşti la credinţa creştinească; după aceea, lepădându-te de satana şi de toate lucrurile lui şi crezând în Hristos Dumnezeu, vei primi Sfântul Botez. Numai aşa te vei face creştin adevărat şi rob al lui Hristos“. Nicon a grăit atunci: „Viu este Domnul, că mai bine îmi este să fiu rob al Lui, decât închinător de idoli elineşti şi ostaş! Nu vreau mai mult să mă închin pietrelor, nici altei făpturi, ci numai Unuia Dumnezeu, Făcătorul cerului şi al pământului, al mării şi al tuturor celor ce sunt într-însele“.
Merge în părţile Răsăritului, unde, în munţi şi în insule, se aflau ascunşi mulţime de preoţi şi călugări ai Domnului. A călătorit în părţile Constantinopolului, iar pe insula Hios a stat pe un munte timp de şapte zile petrecând în post, în privegheri şi în rugăciuni.
Botezul fericitului Nicon
Dumnezeu, Care pe toate le vede şi pe cele ascunse le cunoaşte, a dat de veste Sfântului Nicon, noaptea în vis, prin îngerul său, ca să coboare din acel munte şi să meargă la un alt munte, ce se numea Ganos. Prin pronia divină, ca şi cum ar fi fost întâmplare, i-a ieşit în cale episcopul Teodosie în chip de monah. Acesta este momentul în care Sfântul Nicon devine creştin autentic, fiind botezat în numele Sfintei Treimi, adică „În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh“ şi împărtăşindu-se cu Sfintele Taine. Tot episcopul Teodosie este acela care îl tunde în monahism şi îl hirotoneşte preot, apoi episcop.
Îndrumător al celor 190 de monahi
Ascultarea, smerenia, fecioria, sărăcia de bună voie împletite cu postul, rugăciunea, participarea la sfintele slujbe au făcut ca episcopul Teodosie să-l numească mai mare peste cei 190 de ucenici monahi pe care îi avea sub îndrumarea sa. Totodată este sfătuit să plece din acel munte, în Sicilia. Sfântul Nicon îl ascultă pe părintele său de suflet şi, împreună cu cei 190 de monahi, pleacă, mai întâi, în Mitilene şi apoi vine în Italia. Întors în locurile natale trece printr-un moment delicat din viaţa sa şi anume acela de a îngropa pe cea care i-a sădit în suflet dragostea de Dumnezeu, pe maica sa. După acest eveniment s-a dus în Sicilia, aşezându-se la muntele Tavromeniei, împreună cu ucenicii săi.
Pe lângă ucenicii pe care i-a încredinţat episcopul Teodosie, Sfântul Nicon şi 9 dintre foştii lui colegi ostaşi au format o mănăstire cu bună rânduială şi cu respectarea poruncilor lui Dumnezeu. Vestea despre aceşti trăitori care „se închină în duh şi în adevăr“, Mântuitorului Iisus Hristos, a ajuns şi la urechile celui mai mare prigonitor, închinător la idoli, ighemonul Cvintilian.
Mucenicia Sfântului Nicon
Când a aflat despre sfânt, Cvintilian a trimis ostaşi care l-au adus atât pe el, cât şi pe ucenicii săi. Condiţia pentru a rămâne în viaţă a fost aceea de a se lepăda de dreapta credinţă şi a se închina idolilor. Bineînţeles că Sfântul Nicon şi ucenicii săi au refuzat categoric, de aici începând etapele martiriului lor. Mai întâi i-au pus la pământ şi au fost înţepaţi cu suliţe, provocându-li-se chinuri cumplite, apoi li s-au tăiat capetele. Sfântul Nicon a avut parte de o altă moarte, şi mai cumplită. A fost întins pe cele patru mădulare, ars cu făclii, i s-au legat greutăţi de picioare, a fost târât pe pământ şi împins în prăpastie, a fost lovit cu pietre, i s-a tăiat limba şi, în cele din urmă, i s-a tăiat şi lui capul. În felul acesta au pătimit mucenicii lui Hristos şi au dobândit cununa vieţii veşnice. Sfântul Mucenic Nicon şi cei 199 de ucenici ai lui sunt pomeniţi la 23 martie.
▲ Neapole - oraşul Sfântului Nicon
Clasicii latini au denumit arealul colinar în care a apărut şi s-a dezvoltat oraşul Neapole „Campania Felix“, datorită extraordinarei fertilităţi a solurilor sale vulcanice şi a climei mediteraneene de o inegalabilă blândeţe. Poate tocmai de aceea, încă din negura istoriei, în spaţiul napolitan au existat premisele dezvoltării unor temeinice aşezări ce s-au succedat în timp: Parthenope, colonie a grecilor din insula Rhodos, Paleopolis, sau „oraşul vechi“, datând din sec. al IX-lea î.Hr., colonie a locuitorilor din Cuma vecină, iar pe locul pe care se află azi Castel dellâOvo, aşezarea ce avea să dea numele actual: Neapolis, sau „oraşul nou“ (sec. al V-lea î.Hr.), colonie a grecilor din Insula Eubeea. În perioada marii expansiuni a Siracuzei, Neapole se dezvoltă ca un important centru regional, motiv pentru care devine un aliat de nădejde al Romei în războaiele purtate cu Cartagina pentru supremaţia în bazinul mediteranean. După ce a devenit municipium (90 î.Hr.), oraşul cunoaşte mai multe epoci de înflorire - când, pe matricea grecească a edificiilor sale sau alături de ele se înalţă palatele somptuoase ale patricienilor - sau de decădere - când persecuţiile făcute creştinilor s-au răsfrânt asupra tuturor locuitorilor. Odată cu dezintegrarea Imperiului Roman, Neapole a devenit un ducat autonom ce a stârnit bizantinilor, musulmanilor şi normanzilor dorinţa de a-l cuceri. După o scurtă perioadă, când şi-a păstrat autonomia, Regatul Neapolelui a trecut, alternativ, sub suzeranitatea Spaniei (casa de Aragon) sau a Franţei (casa Angevinilor), iar apoi a Austriei (casa de Burbon). Insurecţia din 1848 şi victoria lui Garibaldi împotriva Piemontului (1860) au alăturat oraşul Italiei unite.
