Sfântul Niceta de Remesiana, „magister et pater Ecclesiae”

Sfântul Niceta de Remesiana joacă un rol fundamental pentru cultura creștină timpurie de expresie latină din Balcani. Informațiile despre viața sa sunt relativ puține, fiind interpretate diferit de istorici. Totuși, se pot stabili câteva aspecte certe legate de identitatea și originea sa, apartenența culturală, precum și legăturile sale cu alți Părinți ai Bisericii. Sfântul a trăit și a activat la sfârșitul secolului al IV-lea și începutul secolului al V-lea, originea și educația sa fiind legate de spațiul sud-dunărean. A avut relații culturale și de prietenie foarte strânse cu mari părinți din Apus. Printre aceștia se numără Episcopul Romei și Sfântul Paulin de Nola, cel din urmă oferind în versurile sale mărturii prețioase despre viața lui. Toate aceste lucruri certifică apartenența sa culturală la Occidentul latin, precum și legătura sa strânsă cu lumea romană.

Sfântul Niceta a păstorit ca episcop al cetății Remesiana vreme de aproape 50 de ani, între anii 366-414. Sediul episcopal era cetatea Remesiana, astăzi localitatea Bela Palanka din Serbia, aflată în provincia romană Dacia Mediterranea. Numele său apare pentru ultima oară ca episcop la data de 13 decembrie 414. El este menționat într-o scrisoare oficială a Papei Inocențiu I, trimisă episcopilor macedoneni. După această dată, istoricii consideră că el s-a mutat la Domnul.

Întreaga sa activitate se poate rezuma în două direcții: ca episcop misionar și ca un teolog de mare valoare. Sfântul Niceta își desfă­șoară activitatea misionară pe ambele maluri ale Dunării. Deși scaunul său episcopal era la sud de Dunăre, el și-a extins grija pastorală pe un teritoriu uriaș, trecând fluviul pentru a-i creștina pe dacii din nord, pe goți și pe sciți. În misiunea sa, el s-a afirmat și ca un apărător al dreptei cre­dințe, luptând împotriva ereziilor, precum arianismul, care tulburau imperiul în acea perioadă.

În calitate de episcop a scris cărți speciale numite Libelli Instructionis (Cărticele de învă­țătură), care nu erau altceva decât manuale folosite pentru educarea și pregătirea celor care doreau să primească Sfântul Botez în comunitatea sa, prin aceasta arătându-se ca un mare educator al poporului.

O particularitate a misiunii sale a fost stăruința de a curăța credința oamenilor de vechile obiceiuri păgâne. În cărțile sale, el îi sfătuia pe creștini să nu se mai închine la idoli, să renunțe la superstiții și să nu se mai întoarcă la vechii zei ai locului.

Scrierile sfântului, caracter misionar, nu „hobby”

Sfântul Niceta a desfășurat o deosebită activitate catehetică, misionară și teologică. Simpla lectură a titlurilor operei sale atestă preferința autorului pentru zidire decât pentru pura speculație. La fel ca și pentru Părinții Bisericii, scrisul, pentru episcopul misionar, nu era o opțiune personală, o ocupație mai mult sau mai puțin teoretică, ci o obligație izvorâtă din acțiunea practică și complementară acesteia. Dacă în lucrarea sa de pastorație, în predica vorbită, a prevalat aspectul practic, aceeași tendință se constată la analiza operei scrise, atâta câtă s-a păstrat peste veacuri. Sub raportul conținutului, lucrările sale se pot grupa în două categorii:
1. scrieri dogmatice, cu caracter didactic, catehetic, adresate catehumenilor pentru însușirea învă­țăturii creștine sau aprofundarea ei, cât și pentru combaterea ereziilor ori a superstițiilor păgâne; 2. scrieri cu caracter practic, vizând viața liturgică a păstoriților, cu sfaturi privitoare la ținuta bunului creștin, comportamentul din timpul serviciului divin, necesitatea și modalitatea privegherilor, a cântării de psalmi etc.

Din operele sale vedem că a folosit limba latină ca instrument principal de misiune. În timp ce îi creștina pe păgâni, el îi învăța de fapt și limba latină. Din acest motiv, poetul și Episcopul Paulin de Nola scria cu uimire că datorită lui Niceta barbarii au învățat să îl laude pe Hristos „cu inimă romană”. Constatăm dubla sa misiune de creștinare și romanizare a popoarelor barbare de la gra­nițele imperiului.

Cele șase Cărticele de învă­țătură (Libelli Instructionis) arată rolul important al Sfântului Niceta în organizarea învățăturii creștine. El a scris manuale simple pentru a-i învăța pe oameni credința, înainte de botez. Astfel, Libelli Instructionis devine unul dintre primele catehisme din regiunea Dunării, care explica pas cu pas ce trebuie să știe un viitor creștin. El a împărțit învățătura pe teme mari și ușor de înțeles pentru popor. În primele cărți, el arăta oamenilor cum trebuie să se comporte și de ce trebuie să renunțe la vechii zei și la superstiții. În cărțile de la mijloc, lămurește pe înțelesul tuturor Taina Sfintei Treimi (Tatăl, Fiul și Sfântul Duh). În cartea a cincea explică, cuvânt cu cuvânt, Simbolul de credință, text pe care orice om trebuia să îl învețe pe de rost înainte să fie botezat.

Învățătura de credință propovăduită de Episcopul Niceta prezintă ideile teologice complicate într-o limbă latină simplă, clară și directă. Scopul lui era ca orice om de rând, fie el dac sau fost barbar, să înțeleagă învățătura Bisericii. Pe lângă expunerile bazate pe argumente scripturistice, ori inspirate din operele Sfinților Părinți, se regăsesc trimiteri la realitatea palpabilă, însoțite de sfaturi practice privitoare la problema dezbătută.

Imnurile sale, teologie pe note muzicale

Episcopul Niceta a înțeles că oamenii rețin mai ușor învățătura dacă o cântă. El a scris lucrarea Despre folosul cântării Psalmilor (De psalmodiae bono). Prin aceasta, el a organizat cântarea în comun în biserică. Muzica devine astfel un instrument prin care creștinii învață și țin minte textele sfinte. Privitor la binefacerile cântării în comun sfântul scrie: „Psalmul mângâie pe cel trist, pe fericit îl potolește, pe mânios îl îmblân­zește, pe sărac îl înviorează, mustră pe bogat să se cerceteze”. Psalmul este un leac potrivit tuturor, ajutând pe cel păcătos prin lacrima pocăinței. Este o băutură plăcută la gust care face mai ușoară primirea învățăturii dumne­zeiești, poate prea amară pentru unii: „Căci firea omenească se ferește de toate cele aspre, chiar de sunt sănătoase, le respinge și nu ia decât cu greu ceea ce-i iese înainte cu momeală”.

El enumeră chiar și cerințele pe care le presupune cântarea în biserică: credinciosul trebuie să se implice total, nu numai prin prezența fizică, ci și prin participarea sufletească. Poveștile și gândurile străine trebuie să ne părăsească. Trecând la amănunte tehnice, cere o potrivire a formei, adică a melodiei, la conținutul religios, iar apoi, privitor la interpretare, cântarea la unison (uno ore), căci psalmodierea nu vizează ostentația, evidențierea unor calități muzicale proprii, ci unirea în smerenie și căință a glasurilor celor păcătoși, întru lauda lui Dumnezeu. Psalmii nu se cântă pentru oameni, ci pentru Domnul: „Căci noi trebuie să împlinim totul ca înaintea lui Dumnezeu, nu din dorința de a plăcea oamenilor”.

Sfântul Niceta nu numai a promovat teoretic și practic cântarea bisericească, dar a și compus imnuri, iar cel mai cunoscut imn compus de el este Te Deum laudamus (Pe Tine Dumnezeule te lăudăm) și care poate fi numit, pe bună dreptate, imnul crești­nătății. Imnul este o operă doxologică în proză ritmată, ce întru­nește în sine toate capitolele teologiei sale, întreaga doctrină ortodoxă. Datorită acurateței teologice, simplității și a desăvârșirii formale, acest imn a avut și are succes deosebit în mediile eclesiastice. În ciuda scurtimii sale, cuprinde, esențializată, întreaga doctrină creștină, urmând îndeaproape învățătura Simbolului de credință. Puternicul filon liric, caracterul personal al relației om-Dumnezeu, mijlocind tocmai prin aceasta accesul credinciosului spre absolut, spre universalitate, au asigurat buna lui receptare în masa credincioșilor. Aceste calități, ce țin în mare măsură de conținut, se îmbină cu simplitatea și totodată virtuozitatea formală. Cadența, armonia, eufonia fac versurile ușor de reținut, chiar de cei mai puțin învățați.

Titlul acestui imn, Te Deum laudamus, a devenit un nume comun, „Te Deum”, ce desemnează unul din momentele esențiale ale actului slujirii liturgice cu caracter doxologic, cântat cu ocazia marilor sărbători ori evenimentelor de importanță deosebită, nu numai pentru viața Bisericii, ci și pentru cea socială și politică. Mai mult, în Biserica Ortodoxă Română, slujba de Te Deum se încheie cu „Doxologia mare” sau, în locul ei, acest Imn al Sfântului Nichita, Episcopul Remesianei: „Pe Tine Dumnezeule, Te lăudăm”.

Sfântul Niceta de Remesiana este printre cei dintâi scriitori creștini de limbă latină de la Dunărea de Jos cu elementele de originalitate, nu atât dogmatice ori conceptuale, cât sub aspectul structurării discursului și al expresiei, mereu adaptate demersului misionar-catehetic căruia cu atâta râvnă și smerenie i s-a dedicat, devenind apostolul dacilor, un factor de unitate și continuitate a populației daco-romane din sudul Dunării, o pecete duhovnicească pusă pe sufletul poporului român. Biserica îl sărbătorește în fiecare an la data de 24 iunie.