Sfântul Nicodim Aghioritul, Cuvios al experienţei isihaste

Trăitor al tainelor adânci şi teolog al înţelesurilor înalte, Sfântul Nicodim Aghioritul ni se descoperă permanent prin inestimabila sa moştenire duhovnicească. Sărbătorit astăzi de Biserica Ortodoxă, acest cuvios trăitor al veacului al 18-lea se numără la loc de mare cinste în pleiada teologiei post-patristice, fiind socotit pe bună dreptate unul din marii isihaşti ai Sfântului Munte Athos.

Sfântul Nicodim Aghioritul s-a născut în insula grecească Naxos, la anul 1749. Părinţii săi, Antonie şi Anastasia Kallivourtsis, doi ortodocşi cucernici, l-au încredinţat la Sfântul Botez cu numele de Nicolae. Isteţ din fire, micul Nicolae s-a deprins cu învăţătura în localitatea natală, apropiindu-se în mod aparte de biserica parohială şi de preot, care i-a fost cel dintâi învăţător şi duhovnic. L-a aflat mai apoi pe învăţatul Hrisantos, fratele Sfântului Cosma Etolianul, la şcoala Mănăstirii „Sfântul Gheorghe” din Naxos, unde a studiat până la vârsta de 15 ani. A urmat mai apoi cursurile „Şcolii evanghelice” din Smirna, unde l-a avut ca dascăl pe Ierotei Voulismos din Ithaca. „În timp ce îşi făcea studiile la această şcoală, tânărul Nicolae a devenit dascăl al colegilor săi, analizând şi rezolvând diverse teme pentru ei şi învăţându-i cu răbdare ceea ce ei nu reuşiseră să priceapă şi să înţeleagă în timpul orelor de studiu” (Constantin Cavarnos, Sf. Nicodim Aghioritul, Iaşi, 2011, p. 54). În anul 1770 a fost nevoit să părăsească Smirna şi să se reîntoarcă în Naxos, unde a primit un post de secretar eparhial. În calea sa au ieşit doi părinţi îmbunătăţiţi din Sfântul Munte, Grigorie şi Nifon, de la care a învăţat dragostea rugăciunii duhovniceşti şi tainele slujirii monahale. „Inima sa, care deja ardea de dorul după fericita viaţă duhovnicească şi pentru darurile duhului, l-a determinat să ceară scrisori de recomandare de la bătrânul Silvestru, părăsind Naxosul în anul 1775, spre a se duce în Sfântul Munte, dorind a ridica dulcea şi izbăvitoarea cruce a Mântuitorului” (ibidem, p. 56). La scurt timp a fost tuns călugăr la Mănăstirea Dionisiu, luând numele de Nicodim. În 1777, după o întâlnire cu Sfântul Macarie, Mitropolitul Corintului, Sfântul Nicodim a fost îndemnat să tipărească valoroasele lucrări duhovniceşti: Filocalia, Everghetinosul şi Învăţăturile cu privire la Împărtăşania necontenită.

Auzind de minunata lucrare duhovnicească a Sfântului Paisie Velicikovski, care se afla la Mănăstirea Neamţ, sfântul şi-a pus în gând să vină degrabă în ţara noastră şi să-l cerceteze. Biograful său spune că a fost oprit în ultimul moment de o furtună grozavă, care i-a întors din drum corabia. După o vreme, a coborât din Sfântul Munte şi s-a sălăşluit la Schitul Pantocrator de lângă localitatea natală Naxos. „Aici, la sfântul schit, fericitul Nicodim îşi fixă locul luptelor duhovniceşti, intrând în marea etapă a liniştirii după care tânjise atât de mult şi pe care o căuta cu dorinţa cu care cerbul însetat caută apa” (p. 60).

În 1783 a revenit în Sfântul Munte, primind schima mare de la cuviosul părinte Damaschin Stavroudas. Un an mai târziu a fost din nou cercetat de Mitropolitul Macarie al Corintului, rugându-l de data aceasta să se aplece asupra scrierilor Sfântului Simeon Noul Teolog. A scris, de asemenea: Manualul de Spovedanie, Theotokarionul, Războiul nevăzut, Noul Martirologiu, Practici duhovniceşti. Între cele mai cunoscute alcătuiri ale sale trebuie amintită lucrarea Hristoitia sau Bunul moral al creştinilor.

Şi-a trăit viaţa într-o extremă smerenie. „În loc de pantofi, purta întotdeauna sandale. Avea o singură rasă şi ducea lipsă de o locuinţă stabilă. Casa Dascălului celui de Dumnezeu înţelepţit era întregul Munte al Sfinţeniei, de unde a primit şi numele de achiorit, adică «cel din Sfântul Munte»” (p. 73). S-a mutat la cele veşnice în ziua de 14 iulie 1809, la vârsta de 60 de ani. Fraţii l-au îngropat în chilia de la Skourataioi.

Părinte al teologiei filocalice

Moştenirea teologică a Sfântului Nicodim Aghioritul este de neegalat în tradiţia răsăriteană. Ea poartă în întregime pecetea erudiţiei sale: zeci de tomuri patristice traduse, texte liturgice prelucrate, aduse în actualitatea bisericească şi întărite de comentarii lămuritoare pentru cler şi credincioşi, canoane scoase, de asemenea, din colbul timpului şi dăruite spre slujire comunităţilor eclesiale. Mii de pagini de teologie adâncă şi trăire duhovnicească au ieşit de sub condeiul marelui dascăl.

Ne vom opri în cele ce urmează doar la două aspecte prin care se identifică şi se particularizează teologia acestui sfânt aghioritic: Filocalia şi învăţătura despre Sfânta Împărtăşanie.

Filocalia (sau „teologia frumuseţii dumnezeieşti”) defineşte „o antologie a cărei alcătuire a debutat odată cu încheierea disputelor din secolul al 14-lea, fiind finalizată de doi Părinţi filocalici: Macarie Notaras (1731-1805) şi Cuviosul Nicodim Aghioritul (1749-1809). Această amplă lucrare a fost editată prima oară în anul 1782 la Veneţia, iar pe la mijlocul secolului al 2-lea a fost reeditată şi în Grecia” (Ietotheos Vlachos, Teologia post-bizantină şi experienţa bisericească a Sfinţilor Părinţi, Bucureşti, 2012, p. 202). Sfântul Nicodim este autorul „Prologului” acestei minunate lucrări duhovniceşti, unde defineşte această scriere ca fiind locul „în care se arată cum se poate mintea curăţi, lumina şi de­săvârşi prin filosofia morală, prin făptuire şi vedere duhovnicească”. Textul său tratează câteva teme esenţiale pentru înţelegerea vieţii duhovniceşti a omului filocalic: scopul creării omului, căderea omului, Întruparea lui Hristos, stingerea Duhului lui Dumnezeu, moştenirea părintească sau despre „cei ce se mântuiesc”. Nu în ultimul rând, Sfântul Nicodim ne arată cât de importantă este această colecţie de scrieri duhovniceşti pentru Biserică. „Carte ce este vistierie a trezviei, păzitoare sufletului, tainica şcoală a Rugăciunii minţii, carte a lucrării cea prea minunată, a povăţuirii spre privirea cea nerătăcită, Raiul Părinţilor, lanţ de aur al faptelor bune, carte de învăţătură densă a lui Iisus, cugetătoare, trâmbiţa cea înapoi chemătoare a harului şi, pe scurt zice, aceasta, cu adevărat, este înalta îndumnezeire, lucru mai presus de oricare altul, de mii de ori dorit şi de mulţi ani cugetată şi căutată” (Filocalia Sfinţilor Niptici, Atena, 1957, pp. 31-32).

În contextul unei dispute teologico-practice care angrenase de ceva vreme monahii şi mănăstirile din Sfântul Munte, Sfântul Nicodim Aghioritul, sprijinit de Sfântul Macarie al Corintului, publică o lucrare de rezonanţă şi de referinţă pentru lumea ortodoxă: „Carte foarte folositoare de suflet despre Împărtăşania continuă” (1783). Motivaţia acestei lucrări este meticulos construită de autor „pe baza unor extinse «dosare» de citate patristice”.

Urmând poveţelor Sfinţilor Părinţi, Sfântul Nicodim Aghioritul ne recomandă să primim „frecvent” Sfânta Cuminecătură şi astfel primind acest Mare Dar „nu numai că vom avea harul dumnezeiesc lucrând împreună cu noi şi ajutându-ne în această scurtă viaţă, ci ne vor veni în ajutor îngerii lui Dumnezeu şi Însuşi Stăpânul îngerilor şi îi vom avea departe de noi pe demonii potrivnici” (Carte foarte folositoare de suflet despre Împărtăşania continuă, apud Împărtăşirea continuă cu Sfintele Taine, p. 229).