Scrierile Sfântului Nicodim sunt adevărate izvoare ale teologiei postpatristice, din care putem aduna nectarul duhovnicesc al unei flori crescute și desăvârșite în pustia Sfântului Munte al Atonului. Revenirea la duhul patristic dintru început, la care scrierile Sfântului Nicodim ne cheamă, într-o societate aflată într-un proces de continuă înnoire, caracterizată de duhul renascentist de la începutul secolului al XIX-lea, a constituit pilonul renașterii spirituale de care Biserica avea nevoie în acele vremuri scăldate de secularism, consumerism și depărtate de adevăratele valori spirituale.
Sfântul Nicodim s-a născut în insula Naxos, în anul 1749, din părinții evlavioși Antonie și Anastasia Kalivoustsis. După ce ucenicește pe lângă arhimandritul Hrisanthos, fratele Sfântului Cosma Etolianul, tânărul Nicolae, după numele de botez, este îndrumat de tatăl său spre a urma cursurile școlii teologice din Smirna, vechiul oraș grecesc din Asia Mică. Aici îl are profesor pe Ierotheos Dendrinos, care era și director al renumitei școli teologice și lângă care ucenicește, punându-și bazele culturii sale atât de profunde, de care se va folosi în activitatea sa teologico-literală de mai târziu.
Tânărul Nicolae s-a remarcat a fi dăruit de Dumnezeu cu calități intelectuale extraordinare, distingându-se între colegii săi printr-o capacitate deosebită de asimilare a cunoștințelor predate. Grație calităților sale intelectuale, dar și morale de care dădea dovadă, după cum ne menționează biograful său, ieromonahul Eftimie, ajunge să fie îndrăgit și respectat de colegii săi, mai ales că nu arăta vreun semn de egoism și aroganță, caracteristici ce însoțesc adesea succesele intelectuale deosebite ale oamenilor.
Vocaţia monahală a viitorului Cuvios Nicodim
După ce desăvârșește studiile la școala teologică din Smirna, tânărul Nicolae intră în monahism la recunoscuta Mănăstire Dionisiu din Muntele Athos, unde duce o viață de aspră nevoință ascetică și rugăciune în adevăratul duh al Ortodoxiei, arătându-se următor părinților pustiei Nitriei pe care i-a îndrăgit și studiat, mai târziu lăsându-ne o vastă moștenire duhovnicească în colecția literară de o anvergură copleșitoare pentru vremea respectivă.
În anul 1777, Mitropolitul Macarie al Corintului vine în vizită în Sfântul Munte, pe de o parte pentru a se închina la mănăstirile din Grădina Maicii Domnului, iar pe de alta să-l întâlnească pe monahul Nicodim de la Dionisiu. Mitropolitul Macarie îi cere să diortosească textul Filocaliei și să alcătuiască prologul și scurtele introduceri privind viețile sfinților ale căror învățături erau cuprinse în această faimoasă colecție, pe care o alcătuise. În același timp, Macarie îl sfătuiește pe Nicodim să scrie cărți spre folosul duhovnicesc al fiilor Bisericii care sunt însetați de învățătura patristică autentică a Bisericii. Trebuie să menționăm faptul că Mitropolitul Macarie al Corintului era o personalitate remarcabilă, iar faptul că vine în Muntele Athos să-l vadă pe Cuviosul Nicodim înseamnă că acesta dobândise deja faima unei maturități teologice deosebite, la care se adaugă o viață duhovnicească autentică, dobândită până la vârsta de 28 de ani, cât avea la acea vreme.
Începuturile şi demersurile filocalice ale Cuviosului Nicodim
În vremea Sfântului Nicodim, în Muntele Athos se vorbea des despre Sfântul Paisie Velicikovski din Lavra Neamțului, ca despre un părinte îmbunătățit. Plecând spre meleagurile moldovene pentru a-l întâlni pe Sfântul Paisie de la Neamț, nu desăvârșește această călătorie din pricina furtunii ce s-a ivit pe mare și este nevoit să se întoarcă la Sfântul Munte, unde rămâne la chilia Sfântului Atanasie din Karyes. Mai târziu, auzind că bătrânul Arsenie din Naxos se nevoia la un schit al Mănăstirii Pantocrator, se duce și ucenicește pe lângă el, după care îl însoțește pe acesta în insula Schiropoula, loc unde scrie din memorie experiența sa personală în viața duhovnicească referitoare la rugăciunea inimii și la contemplația tainelor dumnezeiești în care ne îndeamnă astfel: „Iisus să fie răsuflarea ta și niciodată să nu te saturi chemând pe Iisus: Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul”. La întoarcerea în Sfântul Munte primește marea schimă de la duhovnicul său Eftimie și se stabilește la o chilie supranumită „a lui Theona”, ce ținea de Mănăstirea Pantocrator.
În anul 1784, Cuviosul Nicodim este vizitat iar de Mitropolitul Macarie al Corintului, care îl sfătuiește să se ocupe de traducerea scrierilor Sfântului Simeon Noul Teolog într-un limbaj mai simplu și să diortosească textul după normele vremii. Sfântul Nicodim nu întârzie de a face această traducere, pe care din smerenie o așază sub numele caligrafului Dionisie Zagoreos. Pătruns de scrierile Sfântului Simeon, din acest moment începe activitatea scriitoricească, scoțând la lumină multe volume duhovnicești, valoroase și folositoare de suflet. După cum ne spune biograful său, ierom. Eftimie, în timp ce scria, Sfântul Nicodim nu purta grijă de hrana trupească, atât de cuprins fiind de cele pe care le așternea în scris, încât vecinii săi se ocupau de cele necesare traiului fizic.
Ostenindu-se în activitatea sa scriitoricească, n-a încetat până în ultimul moment al vieții să se roage și să scrie cele pe care Duhul Sfânt i le descoperea. Astfel, ajuns la vârsta de 60 de ani, slăbit din cauza asprei asceze la care își supunea trupul, în ziua premergătoare întâlnirii sale cu Dumnezeu, slăbit fiind, își rostea rugăciunea ca un începător, cu voce tare, după cum ne spune Eftimie, biograful său: „Iertați-mă, părinții mei, mintea mea este covârșită de oboseală și nu poate să mai formuleze rugăciunea în taină, de aceea o rostesc cu glas tare, viața mea merge spre sfârșitul ei, iar Sfântul Dumnezeu să vă răsplătească pentru dragostea și pentru osteneala voastră, pentru tot ce ați făcut pentru mine păcătosul”. În felul acesta, în ziua de 14 iulie 1809 își dă sufletul în mâinile lui Dumnezeu, odihnindu-se în slava Celui pe care l-a chemat până la ultima suflare.
Mesajul duhovnicesc și moștenirea Cuviosului Nicodim
Scrierile Sfântului Nicodim, după unii cercetători, însumează 117 titluri, din care 80 publicate, iar 37 nepublicate. Dintre acestea amintim Carte de mult folos sufletesc despre necontenita împărtășire cu preacuratele Taine ale lui Hristos (1783), Carte Folositoare de suflet (1794), în care sunt cuprinse învățături practice pentru duhovnici, constituind un ghid practic pentru realizarea unei spovedanii rodnice. O expunere dimpreună cu o explicare a canoanelor Sfântului Ioan Postitorul și ultima parte cuprinzând scurte sfaturi către penitent, în ce fel să înfăptuiască o spovedanie corectă. Războiul nevăzut (1796), Noul Martirologhion (1799), Pidalion (1800), Paza celor cinci simţuri (1801), Hristoitia - cartea bunelor moravuri (1803), Grădina Harurilor sau Tâlcuire la Cântarea Cântărilor, Tâlcuire la cei una sută și cincizeci de Psalmi ai Proorocului și Regelui David (1819-1821), Theotokarion sau Colecție de canoane în cinstea Maicii Domnului, Scara cea Nouă (1808) ce cuprinde comentarii la antifoanele Învierii, ale celor opt glasuri ale Octoihului din slujba Utreniei Duminicilor, Eortodromion (1836), o neprețuită colecție ce însumează comentarii dogmatico-liturgice la toate praznicele împărătești.
Scrierile Sfântului Nicodim, de o vastă și profundă medicină spirituală, sunt actuale și astăzi la fel cum au fost și pentru creștinii veacului al XIX-lea. Învățătura spirituală a Sfântului Nicodim se bazează pe scrierile părinților dinainte de el, actualizând mesajul lor pentru creștinii aflați într-o perioadă de declin duhovnicesc, generată de epoca renașterii occidentale și urmată de toate valurile vremii pe care Biserica a fost purtată spre țelul ei - Împărăția lui Dumnezeu.
În primul rând, trebuie să amintim despre conștiința euharistică pe care a deșteptat-o credinciosului ce mult s-a îndepărtat de împărtășirea cu Sfântul Trup și Scumpul Sânge ale Domnului Hristos: „Înțelegi, iubite creștine, câte daruri primești din Împărtășanie? Ți se iartă păcatele ușoare, ți se vindecă rănile și devii cu totul sănătos. Ce fericire mai mare decât aceea de a te pregăti întotdeauna pentru Cuminecare, iar cu ajutorul și pregătirea Sfintei Cuminecături să te afli mereu liber de păcat? Să rămâi curat, tu, cel făcut din pământ, aici pe pământ, cum sunt curați îngerii în ceruri?”. Asemănarea cu îngerii este dimensiunea la care suntem chemați să ajungem prin purtarea războiului duhovnicesc cu patimile, până la curățirea desăvârșită și înnoirea noastră în Duhul Sfânt.
Pacea cu Dumnezeu este liniștea sufletului, ne învață Sfântul Nicodim, spunând astfel: „Dacă tu cauți să ai pace cu păcatul și cu vrăjmașii lui Dumnezeu, diavolii, să știi că Dumnezeu și conștiința ta nu vor înceta a se război împotriva-ți și, deci, pacea ta nu va fi pace, ci adevărat război. Pe când, dimpotrivă, dacă ai pace cu Dumnezeu și cu virtutea, aceasta este pacea adevărată, pe care nu o poate tulbura nici un război”. Omul intră în război atunci când propria conștiință se află în conflict cu sine însuși, starea de pace și liniște sufletească izvorând din continua comuniune cu Dumnezeu, prin rugăciune și contemplație.
Lucrarea virtuților este o îndeletnicire ce trebuie să devină obișnuința de toate zilele pentru creștinul aflat pe drumul desăvârșirii: „În sfârșit, după ce vei sădi virtuțile în inimă trebuie să păzești pe cât poți, până vor prinde rădăcini, adică până vor ajunge deprinderi și obișnuințe, cum mai înainte au făcut și păcatele; până vor înflori și vor face roadele mântuirii, ale adevăratei pocăințe și ale iertării păcatelor”.
Cu astfel de cuvinte și trăiri duhovnicești, Sfântul Nicodim a mai scris o filă aghiografică în Sinaxarul Bisericii, rămânând pentru creștinul din toate timpurile un model de trăire a vieții în Hristos.
