Sfântul Nicodim Aghioritul, strateg al „războiului nevăzut“

Cuviosul Nicodim Aghioritul, autorul cărţii „Războiul nevăzut“, al „Pidalionului“ şi cel căruia i se datorează prima tipărire a „Filocaliei“, s-a născut în anul 1749 în oraşul Naxos, din insula cu acelaşi nume. Trăitor într-o epocă de prefaceri sociale şi culturale istorice în Europa, Cuviosul Nicodim a dat dovadă de o uimitoare clarviziune prin îndemnurile sale de aprofundare a canoanelor şi învăţăturilor Sfinţilor Părinţi, adresate celor care, declarându-se „moderni“, proclamau învechirea şi inadecvarea învăţăturilor Bisericii la noile vremuri. În relaţia cu celelalte confesiuni creştine, Sfântul Nicodim Aghioritul este de părere că „poziţiile care nu sunt în acord cu dreapta credinţă şi obiceiurile nelegitime ale latinilor şi ale celorlalţi eretici să fie urâte şi respinse, dar, dacă la ei se găseşte ceva corect şi garantat de canoanele Sfintelor Sinoade, nu trebuie să urâm şi să respingem acel lucru, ca să nu ne găsim urând şi respingând însăşi canoanele“.

Cuviosul Nicodim Aghioritul s-a născut în anul 1749 în oraşul Naxos, din insula cu acelaşi nume. Se numea de fapt Nicola Kallivurtzis şi provenea dintr-o familie destul de înstărită. Părinţii săi, Antonie şi Anastasia, erau foarte evlavioşi. Se cunoaşte faptul că mama sa, după decesul soţului ei şi intrarea în monahism a fiului lor, a părăsit viaţa în lume şi s-a retras la Mănăstirea „Sfântul Ioan Gură de Aur“ din oraşul natal. Micul Nicola a primit primele îndrumări de la preotul paroh din localitate, studiind apoi cu Hrisant Exochoritis, fratele Sfântului Cosma Etolianul. Acest Hrisant era recunoscut drept unul dintre cei mai buni profesori greci la vremea respectivă. El a fost cel care şi-a iniţiat propriul frate în arta retoricii înainte ca acesta să devină unul dintre cei mai faimoşi predicatori ai tuturor timpurilor. La dorinţa lui Hrisant, Nicola a putut merge în Smyrna, pentru a-şi continua studiile. Aici a învăţat împreună cu experimentatul Ierotei Dendrynos filosofia aristotelică şi teologia.

Împiedicat de o furtună să ajungă la Mănăstirea Neamţ

Progresul la învăţătură a fost foarte rapid, pentru că Nicola avea o memorie fenomenală. Se spune că, odată, din cauza pierderii cărţii necesare, citeţul bisericii locale l-a rugat să rostească o parte din slujbă până când va găsi cartea. Nicola a rostit din memorie toate cele 15 paremii ale Vecerniei din Sâmbăta Mare! În aceste condiţii, Ierotei a vrut să-l lase drept urmaş, dar Nicola avea un alt ţel. În 1770, la doar 21 de ani, este numit secretar al episcopului Antim de Naxos. Luând contact cu numeroşi monahi, Nicola se hotărăşte să intre în monahism la 26 de ani, după câteva vizite la Sfântul Munte. Încă din 1777 a fost solicitat de episcopul Macarie al Corintului să revizuiască şi să editeze trei lucrări importante: Filocalia, Everghetinosul şi Despre Împărtăşania necontenită. Tot în această perioadă a încercat să vină la Neamţ, pentru a putea discuta cu Sfântul Paisie Velicikovski, dar nu a reuşit acest lucru. Corabia cu care trebuia să plece din portul Thassos a fost împiedicată de o furtună teribilă, lucru care l-a făcut pe Cuviosul Nicodim să îşi regândească planul, considerând acest eveniment drept un semn că trebuie să rămână.

Dispute între modernism şi tradiţionalism, în urmă cu două veacuri

Unul dintre momentele dificile pe care Cuviosul Nicodim a trebuit să le trăiască s-a petrecut în 1798, odată cu pierderea unei părţi din manuscrisul operelor Sfântului Grigorie Palama. Tipografia din Viena căreia îi fusese încredinţat corpusul spre a fi editat a fost închisă din ordin imperial, iar manuscrisele au fost confiscate, pierzându-se o parte din texte. De asemenea, alte momente dificile s-au consumat odată cu editarea Pidalionului şi a cărţii Despre Împărtăşania necontenită. Mulţi clerici şi monahi neînduhovniciţi au criticat apariţia celor două lucrări, motivând că multe canoane sunt exagerate şi ar trebui excluse şi, totodată, „conduita duhovnicească modernă“ nu mai permite o împărtăşire cu Sfintele Taine prea des. Abia după zece ani de discuţii, în 1807, Cuviosul a fost absolvit de orice vină în cadrul discuţiilor elaborate de Sfânta Comunitate athonită. La doar doi ani distanţă, pe data de 14 iulie 1809, Cuviosul Nicodim trecea la Domnul, încheindu-şi astfel drumul aspru al vieţii.

Războiul nevăzut

Această operă a fost publicată iniţial în anul 1796, la Veneţia, şi a fost tradusă în limba română 30 de ani mai târziu, la Mănăstirea Neamţ. Ediţia în limba rusă a apărut mai repede, în 1816, graţie traducerii lui Aleksandr Labşin şi apoi a beneficiat de revizuirea Sfântului Teofan Zăvorâtul. Această operă este parţial preluată din scrierea cu acelaşi nume a lui Lorenzo Scupoli, care apăruse în 1589 la Veneţia. Partea originală constă în comentarea ei din punct de vedere ortodox, bogăţia de citate suplimentare scripturistice şi patristice, precum şi adaptarea la problemele vremii. În introducere, Cuviosul Nicodim menţiona: „Această carte învaţă despre un război simţit şi văzut, nu despre vrăjmaşi trupeşti şi arătaţi, ci despre războiul înţeles cu mintea şi nevăzut pe care-l poartă orice creştin încă din ceasul când a fost botezat şi s-a făgăduit înaintea lui Dumnezeu să lupte până la moarte pentru numele Lui dumnezeiesc; despre acest război se scrie în mod alegoric în Cartea Numeri, unde se vorbeşte despre războiul Domnului (21, 14). Şi ea (cartea de faţă) învaţă despre vrăjmaşii netrupeşti şi nevăzuţi, care sunt diferitele patimi şi voinţe ale trupului şi demonii vicleni şi urâtori de oameni, care nu încetează să ne războiască zi şi noapte. Precum spunea fericitul Pavel: «Lupta noastră nu este împotriva sângelui şi a trupului, ci împotriva stăpâniilor, împotriva puterilor, împotriva stăpânitorilor lumii întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii din văzduhuri» (Ef. 6, 12). Şi ea învaţă că soldaţii care trebuie să se războiască cu acest vrăjmaş sunt toţi creştinii“.

Actul de canonizare

Pe 31 mai 1955, patriarhul ecumenic Atenagora I împreună cu membrii Sinodului au emis Tomosul de canonizare al Sfântului Nicodim Aghioritul. Printre altele, se menţionau următoarele: „Este un lucru cuvios şi plin de folos pentru plinătatea Bisericii să se arate plină de evlavie, să cinstească şi să comemoreze prin slujbe anuale şi prin imne de laudă pe cei ce s-au distins în viaţa lor trupească prin fapte virtuoase: pe de parte pentru că lauda care se dă celor ce au trăit în chip virtuos se referă la Însuşi Dumnezeu, de la Care vine la oameni toată virtutea, aşa cum grăieşte undeva Grigorie cel supranumit cu numele Teologiei, iar, pe de altă parte, pentru că lauda celor bune însufleţeşte şi îndeamnă pe cei slabi şi zăbavnici spre săvârşirea virtuţii“. Sinodul a recunoscut aportul enorm pe care opera Cuviosului Nicodim Aghioritul a avut-o pentru credincioşi şi misiunea pastorală actuală. Practic, toate eforturile Cuviosului nu pot fi trecute cu vederea, de vreme ce slujirea sa a adus atâtea foloase Bisericii. Biserica Ortodoxă îl pomeneşte pe Sfântul Nicodim Aghioritul în data de 14 iulie a fiecărui an.

Pidalionul

Titlul complet al acestei scrieri cuprinde un înţeles bogat. Acesta sună astfel: „Cârma navei spirituale a Bisericii celei una, sfântă, sobornicească şi apostolească a ortodocşilor sau toate sfintele şi dumnezeieştile canoane ale Sfinţilor şi prealăudaţilor Apostoli, ale Sfintelor Sinoade Ecumenice şi locale şi ale dumnezeieştilor Părinţi, în originalul grec pentru autenticitate, traduse şi comentate în limba populară spre a fi pe înţelesul celor mai simpli de ieromonahul Agapie şi monahul Nicodim“. Prin aceasta, ni se precizează că sfintele canoane sunt ca o cârmă a Bisericii, lucru extrem de important. Pidalionul a fost editat prima dată la Leipzig, în anul 1800, însoţit de binecuvântarea sfântului sinod şi a patriarhului ecumenic. În limba română a apărut tradus în anul 1844 la Mănăstirea Neamţ, sub numele de Pidalion sau Cârma corabiei înţelese a catoliceştii şi apostoleştei Biserici a ortodoxilor. Mitropolitul Veniamin Costachi a fost cel care a dat binecuvântarea pentru traducerea acestui compendiu atât de necesar în lucrarea slujitorilor Bisericii. Cu toate că Pidalionul a beneficiat de o recenzie foarte aspră din partea unui teolog faimos ca Christos Yannaras, rămâne o operă de bază în misiunea pastorală a clerului.

Filocalia

În prologul primei ediţii a Filocaliei, Cuviosul Nicodim spunea: „Carte care e vistieria trezviei, straja minţii, şcoală tainică a rugăciunii minţii. Carte care e modelul excelent al făptuirii, călăuza nerătăcită a contemplării, raiul Părinţilor, lanţul de aur al virtuţilor. Carte care e deasa îndeletnicire a Numelui lui Iisus, trâmbiţa care cheamă harul şi, scurt spus, însăşi instrumentul dumnezeirii, lucru de mii de ori mai dorit decât oricare altul şi de mulţi ani căutat şi gândit, dar negăsit“. Cu adevărat, publicarea Filocaliei a constituit un moment de răscruce în spiritualitatea ortodoxă, oferind credincioşilor posibilitatea unei creşteri duhovniceşti, bazate pe experienţa Părinţilor Bisericii. În anul 1782, în Veneţia, vedea lumina tiparului pentru prima dată manualul de bază al creştinului căutător de isihie (linişte). Nu mai puţin de 1.207 pagini a cuprins această primă ediţie a Filocaliei, pentru care Cuviosul Nicodim a beneficiat şi de ajutorul episcopului Macarie al Corintului. Numărul de autori patristici cuprinşi în colecţie este 36, acoperind o perioadă de unsprezece secole: IV-XV. Totodată, la mai puţin de un an distanţă au apărut atât Evergetinosul cât şi cartea Despre Împărtăşania necontenită. Acestea au adus, şi ele, o contribuţie importantă, amintind credincioşilor de datoria păstrării unei împărtăşiri regulate, precum şi de pildele din vieţile părinţilor îmbunătăţiţi.

Filocalia românească

Prima traducere a Filocaliei în limba română nu a apărut, după cum se crede îndeobşte, odată cu strădaniile părintelui Stăniloae, ci cu mult timp înainte. Astfel, în anul 1769, la Dragomirna, monahul Rafail oferea primul manuscris copiat al acesteia, pentru ca, în anul 1800, la Mănăstirea Neamţ să fie atestat un nou manuscris care cuprindea o traducere a primei jumătăţi din Filocalia greacă. Cuviosul Paisie Velicikovski a publicat prima traducere slavonă a Filocaliei sub titlul de Dobrotoliubie, la Moscova, în anul 1793.

Prima traducere tipărită a Filocaliei în limba română o datorăm părintelui Dumitru Stăniloae, realizată în 3 etape, între anii 1947 şi 1991. În prezent, este în curs o reeditare a Filocaliei în 12 volume la Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române (EIBMBOR), care a ajuns deja la al treilea volum.

„Dacă la latini se găseşte ceva corect şi garantat de canoane, nu trebuie să urâm şi să respingem acel lucru“

Deşi a criticat aspru unele practici ale Bisericii Catolice şi a fost considerat un antilatin convins, Cuviosul Nicodim a efectuat câteva traduceri după texte spirituale latine, pe care le-a reinterpretat din punct de vedere ortodox. Astfel, Războiul nevăzut, Deprinderi duhovniceşti sunt opere ale unor autori latini, care au beneficiat de traducerea Cuviosului Nicodim tocmai pentru că se apropiau foarte mult de învăţătura ortodoxă. Aşa cum afirma şi el, „Îngenuncherea până de Rusalii, ca şi deasa Împărtăşire au fost desfiinţate de noi în chip greşit şi păgubitor, împotriva canoanelor. Poate că lucrul aceasta se datorează faptului că, după schismă, ai noştri, opunându-se latinilor cu un zel lipsit de minte şi nebunesc, au respins în chip rău şi fără deosebire obiceiuri bune şi legiuite aflate în vigoare la ei... Poziţiile care nu sunt în acord cu dreapta credinţă şi obiceiurile nelegitime ale latinilor şi ale celorlalţi eretici să fie urâte şi respinse, dar dacă la ei se găseşte ceva corect şi garantat de canoanele Sfintelor Sinoade, nu trebuie să urâm şi să respingem acel lucru, ca să nu ne găsim urând şi respingând însăşi canoanele“. Prin urmare, dreapta socoteală rămâne mai presus de toate virtuţile chiar şi în interiorul schismei.

Nici o zi fără lectură din Sfânta Scriptură

Cuviosul Nicodim recomanda fiecărui creştin cunoscut să nu lase să treacă o zi fără să citească măcar un pasaj din Sfânta Scriptură sau din Sfinţii Părinţi. Făcea aceasta pentru că observa cât de mulţi creştini se rătăcesc datorită necunoaşterii scrierilor duhovniceşti. Aşa cum Sfântul Cosma Etolianul îi îndemna pe oameni să construiască şcoli, pentru a nu-şi pierde moştenirea neamului, Cuviosul Nicodim îi povăţuia să citească, pentru a nu-şi pierde sufletul încercând lucruri peste puterile lor sau ignorând viaţa duhovnicească. Totodată, le atrăgea atenţia să nu citească orice, ci doar ce le recomanda părintele duhovnic, deoarece există şi alt pericol: acela de a citi fără discernământ, fapt de care se îngrijora şi Sfântul Paisie de la Neamţ: „Prin scoaterea la tipar a cărţilor Sfinţilor Părinţi, şi de bucurie, şi de teamă sunt cuprins. De bucurie, pentru că întru cea mai de pe urmă uitare nu vor mai fi de acum date. De teamă, însă, mi-e frică şi mă cutremur, ca nu cumva îndeobşte, nu numai călugărilor, ci şi tuturor creştinilor pravoslavnici, ca un lucru de vânzare fiind propuse, încă şi cu alte cărţi, să nu le urmeze din ele nechibzuite ispite celor începători, fără povăţuirea iscusiţilor făcători ai rugăciunii minţii“.

Asceză cu discernământ

Cuviosul Nicodim nu a fost un ascet exagerat şi nu a folosit niciodată metode extreme. Era cumpătat la mâncare, dar nu postea până la neputinţă. Asceza sa principală era copierea şi editarea de texte. Ştiind că asceza trupească foloseşte doar în măsura în care sufletul beneficiază de pe urma ei şi nu se întunecă din cauza asprimii exerciţiilor spirituale, avea grijă să doarmă şi să mănânce suficient pentru a nu-şi pierde vigoarea minţii. Avea rugăciunea minţii şi încerca să îi înveţe acest meşteşug pe toţi cei care îl cunoşteau. Nu petrecea doar în singurătate şi era bucuros să primească oaspeţi şi să discute cu ei. A fost un om simplu în comportamentul său exterior, dar foarte cultivat, plin de bunătate şi înţelegere.