Crescut într-o familie cu părinţi binecredincioşi şi temători de Dumnezeu din părţile Serbiei, tânărul Nicodim, Sfântul Tismanei şi patronul Mitropoliei Olteniei, a deprins şi învăţătura cărţii, îndeletnicindu-se de la o vârstă fragedă cu citirea dumnezeieştilor Scripturi. Vocaţia cărturărească şi îndeletnicirea ctitoricească sunt confirmate astăzi de o bogată moştenire ce dăinuie peste veacuri.
Trecând peste voinţa părinţilor care doreau să-l vadă dregător, Sfântul Nicodim a fugit la Muntele Athos, aşezându-se, probabil, la Mănăstirea Hilandar. După un timp petrecut cu obştea acestei mănăstiri s-a retras într-o peşteră din apropiere. Umbrit fiind de darul lui Hristos, s-a curăţit de patimi şi prin multă rugăciune s-a învrednicit de darul mai înainte-vederii şi al facerii de minuni. În scurt timp devine cunoscut în tot Sfântul Munte, fiind hirotonit diacon şi preot. Spirit luminat, a învăţat pe deplin Scriptura, dar şi limba greacă. După unii istorici va fi ajuns egumenul uneia din mănăstirile de aici, cel mai probabil Hilandar. Aici s-ar fi strâns în jurul său peste o sută de călugări atoniţi, greci, sârbi, macedoneni, români şi bulgari, devenindu-le acestora dascăl iscusit în rugăciunea lui Iisus, teolog şi părinte duhovnicesc. Alţi istorici consideră că va fi fost, pentru un timp, chiar şi protos al Sfântului Munte.
Venirea Sfântului Nicodim în Oltenia
Plecat din Athos, Sfântul Nicodim n-a venit direct în ţara noastră, ci, aşa cum arată o veche tradiţie populară sârbescă, a întemeiat în zona Crainei (la sud de Dunăre) două mănăstiri: Vratna şi Mănăstiriţa, devenind astfel un mare ctitor, dar şi un înţelept sfătuitor al despoţilor sârbi din acel timp, de la care va fi primit un important sprijin material-financiar. Unii istorici au lansat ipoteza că primejdia otomană l-ar fi determinat pe Nicodim să părăsească meleagurile natale şi să vină în Oltenia de astăzi. Cel mai probabil însă, cauza venirii sale în Ţara Românească este agresiunea regelui Ludovic al Ungariei (declanşată sub egida Papei Urban al V-lea) împotriva ţaratului de la Vidin, de care depindea atunci şi cea mai mare parte a Crainei, zona în care se afla la 1365 şi Sfântul Nicodim, agresiune încheiată la 2 iulie 1365, când Vidinul este cucerit.
Potrivit unei legende, Nicodim a avut un vis în care i s-a arătat Sfântul Antonie, acesta îndemnându-l să meargă în Ţara Românească şi să înalţe o mănăstire la un loc numit „al cascadelor“. Plecat la drum, ajunge la Dunăre. Trece fluviul folosindu-se de veşmântul său ce i-a servit drept plută. Împreună cu monahii care l-au însoţit, dar şi cu cei pe care i-a găsit în această mică sihăstrie, ridică Mănăstirea Vodiţa, căreia îi hărăzeşte ca hram chiar pe Sfântul Antonie. Se pare că locul unde a zidit mănăstirea este punctul cel mai apropiat de regiunea Crainei, de pe tot întinsul Ţării Româneşti. Aşadar, Nicodim avea şi mai dorea să păstreze legături cu ţinuturile sud-dunărene.
Din tradiţia populară nescrisă
Revenind la legendă, aflăm că Sfântul Antonie i se arată iarăşi în vis monahului spunându-i să caute alt loc şi să zidească altă mănăstire. Sfântul pleacă mai departe şi zideşte câte o biserică la Topolniţa, Gura Motrului şi Firizul Vechi - pe stânca Coşuştei, „sub geanţul Mănăstirii Steiul“, stânca de pe un tăpşan numit Crovul Mănăstirii. În urma unui alt vis, pleacă mai departe şi ajunge în localitatea Ponoarele, unde cere ajutorul celor doi boieri locali, Vucea şi Vâlsan, pentru a ridica o nouă mănăstire. Deşi iniţial doreau să-l sprijine în demersul său, speriaţi de perspectiva de a-şi pierde pământurile, cei doi proprietari hotărăsc să-l izgonească pe călugăr din localitate. Pentru a-şi duce la îndeplinire planul, îi înscenează acestuia un furt; în timpul nopţii se strecoară în „odaia“ în care se odihnea sfântul şi îi fură cuţitul pe care acesta îl purta la brâu, tăind cu el o găină. Îi „înapoiază“ apoi cuţitul, iar găina o pun în disaga monahului. Dimineaţa, după ce părăseşte locuinţa boierului, Nicodim este aşteptat pe o vale de mai mulţi localnici care-l acuză de furt. Ca dovezi sunt luate găina şi cuţitul plin de sânge. În felul acesta este nevoit să părăsească satul, nu înainte de a mustra pe cei vinovaţi. Izgonit şi acuzat pe nedrept, cuviosul ajunge în timpul nopţii în satul Groşeni (după altă variantă, Tismana). Aici se trezeşte noaptea în plânsetul unui copil pe care-l bătea tatăl său fiindcă pierduse porcii, la locul cu căderi de apă. Sfântul Nicodim, bucuros că a găsit ceea ce căuta, s-a rugat de tatăl copilului să nu-l mai bată, fiindcă porcii se vor găsi. Într-adevăr, a doua zi, înainte de răsăriul soarelui, s-au găsit porcii la locul cu pricina. Aici a dat monahul şi de peştera cu izvorul ale cărui ape sar peste pragul de stânci şi se aruncă în pârâul Tismanei. Tot legenda spune că în peşteră s-ar fi aflat şi un balaur, pe care Sfântul Nicodim l-a ucis. În locul rămas curat a zidit, lângă peştera cu izvor de apă, mănăstirea de la Tismana. O altă peşteră mai mică şi mai sus aşezată a servit ca loc de retragere (sihăstrie) pentru monahul venit de la sud de Dunăre.
Ctitorii
Deşi învăluite în aerul unei legende, în aceste frumoase istorisiri care s-au păstrat în tradiţia noastră până astăzi se află multe adevăruri istorice, date preţioase care ne ajută să întregim în mare măsură biografia Cuviosului Nicodim, acest „sfânt al muncii, al organizării şi al binefacerilor culturale“. În felul acesta este cunoscut şi acceptat de majoritatea istoricilor că, odată ajuns în Ţara Românească, Nicodim, bucurându-se de consideraţia şi sprijinul domnitorului Vlaicu Vodă şi a urmaşilor lui, va începe zidirea mănăstirilor Vodiţa (prima ctitorie a sa pe pământ românesc, ctitorie aflată în apropierea graniţei de vest a Ţării Româneşti, cu un însemnat rol în strategia politico-religioasă a basarabilor), Tismana, Topolniţa, Coşuştea-Crivelnic, Gura Motrului, Vişina (din Oltenia), Prislop (Ţara Haţegului) şi chiar a primelor mănăstiri din Moldova. Nicodim aduce cu sine nu numai un însemnat program arhitectural care începe să capete contur în lumea ortodoxă balcanică, ci şi o echipă (din care făceau parte şi fraţi ai săi care „săpau cu sapa“), cu o experienţă bogată, dobândită prin ridicarea mai multor locaşuri de cult la sud de Dunăre, şi, mai ales, o doctrină nouă - cea isihastă.
Ctitoriile nicodimiene din Oltenia au avut şi o conducere unitară, printr-un singur egumen, fapt întâlnit în monahism încă din vremea Sfântului Pahomie cel Mare. Această rânduială a fost numită în documentele româneşti ulterioare „rânduiala şi datina lui Nicodim“. Tot el va stărui ca în ctitoriile sale „nici domnul, nici arhiereul, nici alt careva“ să nu aibă dreptul de a numi stareţul, ci acesta să fie ales de „călugării care sunt acolo“. Se statorniceşte pentru prima dată pe meleagurile româneşti principiul samovlastiei, adică dreptul obştii de a se autoconduce.
Pentru spiritualitatea românească şi nu numai, mănăstirile ctitorite de Sfântul Nicodim de la Tismana repre-zintă un punct de referinţă. Secole de-a rândul, cultura românească s-a hrănit din viaţa religioasă apărută în aceste veritabile centre ale românismului. Aceste locaşuri sfinte au fost, de asemenea, factori esenţiali în păstrarea coeziunii şi unităţii naţionale, dar şi „centre de iradiere a tradiţiei culturale naţionale“. S-au remarcat, de asemenea, printr-o intensă trăire spirituală, religioasă, prin viaţă culturală bogată şi, în acelaşi timp, prin afirmarea puternică a specificului popular românesc. (Pr. lect. dr. Sergiu Popescu)
