Sfântul Nicolae Planas, pustnicul Atenei

Când în sufletul unui om îşi dau întâlnire credinţa în Dumnezeu, smerenia şi iubirea de semeni, acolo îşi face lăcaş Duhul Sfânt, care aduce cu Sine un noian de daruri. Oriunde îşi va îndrepta paşii, acel om va fi un martor al virtuţilor cu care l-a înzestrat Dumnezeu. O astfel de prezenţă a fost, în Grecia secolului al XIX-lea, Sfântul Nicolae Planas, numit „pustnicul din Atena“.

„Fără răutate şi paşnic, neştiind a spune cuiva nu, se oferea tuturor celor ce aveau nevoie de el. De multe ori, cădea victimă celor vicleni. Cum era şi firesc, acest om sfânt era cu neputinţă să aibă vrăjmaşi. Chiar dacă unii l-ar fi ocărât şi l-ar fi furat la arătare, el, cu surâsul bunătăţii pe buze, îi ierta şi îi binecuvânta“. Acesta este portretul pe care părintele Lambropulos, un apropiat şi cunoscut al preotului Nicolae Planas, îl făcea prietenului său.

Pe la 1851, în insula Naxos, tinerilor Ioan şi Augustina li se năştea un fiu. I-au pus numele Nicolae. De mic, a îndrăgit biserica ce se afla pe moşia părinţilor săi şi adesea venea aici pe ascuns pentru a rosti singur cântările auzite la slujbă. Lângă preotul Gheorghe Melissourgos, Nicolae a învăţat primele litere şi a început să citească „Psaltirea“. În altar, nepotul era atent la toată rânduiala liturghiei şi îl însoţea pe bunicul său oriunde mergea acesta pentru a sluji.

În copilărie, a primit darul înainte-vederii

Moştenind de la tatăl şi de la mama sa sufletul simplu şi curat, Nicolae a fost un copil deosebit. Într-o seară de iarnă, pe când stăteau în jurul sobei, i-a zis părintelui său: „Tată, în clipa aceasta s-a scufundat corabia noastră, Evanghelistria, lângă Constantinopol“. Ioan, cuprins de frică, a întrebat-o pe soţia sa: ,,Femeie, ce spune copilul nostru?“. Într-adevăr, corabia naufragiase în aceea clipă.

La 19 ani a rămas fără tată. Mama lui a hotărât să-şi ducă familia, stabilindu-se în apropiere de biserica Sfântului Ioan, unde locuiau şi câţiva compatrioţii din insula Naxos, veniţi la muncă în capitala Greciei. Situaţia familiei lui Nicolae era dificilă. În aceste condiţii, el s-a căsătorit cu tânăra Eleni Provelegiou din Kythira cu care a avut un singur copil: Ioan. În 1879 a fost hirotonit diacon la Biserica „Schimbarea la Faţă“ din Atena, pentru ca cinci ani mai târziu să fie rânduit preot în Biserica Proorocului Elisei. Între timp, tânăra lui soţie a murit. Lovit de această pierdere, s-a încredinţat împreună cu fiul său Ioan milei lui Dumnezeu şi a continuat lucrarea de slujire faţă de enoriaşii săi. Parohia sa, închinată Sfântului Pantelimon, era foarte săracă. Avea doar 13 familii. Cu toate acestea, părintele Nicolae era fericit. Oamenii îl iubeau. Simplitatea şi bunătatea sufletului său, evlavia şi neiubirea de arginţi, pe care le arăta păstoriţilor săi, îi atrăgea la biserică pe nesimţite. A fost alungat însă de la biserica sa prin uneltirile făcute de preotul pe care îl invitase să slujească împreună cu el şi de epitropii bisericii. S-a necăjit mult, dar pe când mergea plângând spre casă i s-a arătat un tânăr, care l-a întrebat de ce e trist. Părintele i-a spus pricina şi, pentru că nu-l cunoştea pe cel din faţa lui, i-a cerut să-i spună cum îl cheamă. Acesta i-a zis: „Eu sunt Pantelimon şi locuiesc în Lumea Nouă. Nu te mâhni, eu voi fi mereu cu tine“. Sfântul Pantelimon, ocrotitorul cartierului Lumea Nouă, a dispărut după aceste cuvinte.

Stătea ziua întreagă în biserică

După episodul amintit, părintele Nicolae a slujit Biserica „Sfântul Ioan“ timp de cincizeci de ani. Fotie Kontoglu, care i-a fost ucenic, îl descria astfel: „Cunosc un preot în Atena. E cel mai smerit dintre preoţi şi cel mai simplu dintre oameni. Pentru orice slujbă, dacă-i dai o drahmă sau cincizeci de bani (o sumă derizorie) îi ia. Dacă nu-i dai nimic, nu cere. Pentru trei drahme face priveghere de toată noaptea cu Liturghie, Pavecerniţă, Vecernie, Utrenie şi Ceasuri, toate acestea durând nouă ore. Orice pomelnic cu numele morţilor odată luat îl ţine pentru totdeauna. La fiecare proscomidie pomeneşte 2-3.000 de nume. Nu se plictiseşte niciodată“.

Deşi nu rostea cuvinte meşteşugite în cuvântările sale şi nu avea o voce care să trezească admiraţia, părintele Nicolae predica mai ales prin viaţa sa.

Pentru aceasta, credincioşii din parohia sa spuneau: „Ne place mult părintele. Este simplu, virtuos şi amabil. Este vrednic de prima fericire a Mântuitorului“. Iubind atât de mult biserica, părintele Planas petrecea de dimineaţă până seara în sfântul lăcaş. Văzând aceasta, un negustor l-a întrebat: „Dar de ce staţi atât de mult în biserică“? Răspunsul a venit prompt: „Tu, când îţi deschizi magazinul, nu stai toată ziua în el? Acelaşi lucru este pentru mine biserica“, a rostit încet bătrânul.

Un făcător de pace

Rugăciunea era mângâierea părintelui Nicolae, iar luminarea harului pe care o primea prin ea îl ajuta să descopere în sufletele celor ce-l căutau patimile şi păcatele cele mai ascunse, de care nici cei veniţi la spovedanie nu-şi dădeau seama. O creştină evlavioasă, bârfită de una dintre rudele sale a hotărât să răcească relaţia cu ea şi mergând la spovedanie i-a spus părintelui că vrea doar să o salute dar să nu mai aibă legătură cu acea femeie bârfitoare. „Credeam că duhovnicul o să mă aprobe în ceea ce-i mărturisisem. Dar nu a fost aşa. Papa Nicolae mi-a spus: «Nu, fiică! Nu. Până aici… E nevoie sa mergi acasă la ea, să stai la masă, să dormi o noapte în casa ei, deoarece înăuntrul tău trăieşte patima!». Cuvintele lui au căzut ca un trăznet asupra mea. Aş fi vrut să beau medicamentul cel mai amar, cel mai urât mirositor, decât să fac ceea ce mi se spusese. Cu picioare tremurânde m-am îndreptat spre casa rudei mele. Lupta sufletească pe care o trăiam nu se poate imagina. După-amiază, am dormit în cameră cu ruda mea. Îndată ce am adormit am văzut alături un diavol care-mi spuse: «Aici ai venit proasto să dormi? Piei de aici!». M-am deşteptat înfricoşată şi uimită de clarviziunea părintelui. De atunci, am reînnoit relaţiile şi acum am rămas, cu ajutorul lui Dumnezeu, legate una de alta“, mărturisea femeia.

În bisericuţa în care slujea regulat veneau credincioşi din toate colţurile Atenei. Oriunde cunoştea familii nevoiaşe, se ducea, fără ca să-l vadă cineva, şi le ajuta cu tot ceea ce aveau nevoie. Dădea tot ce avea. A căsătorit multe fete sărace, a sprijinit studenţi, plătind cursurile şi cărţile celor nevoiaşi, toate făcute în desăvârşită discreţie. Părintele Nicolae a ajuns, fără să-şi propună, preotul întregii Atene. Privegherile la care slujea papa Nicolae erau de neuitat. Când intra în biserică, se bucura de o primire fulminantă. Toţi cei aflaţi acolo îi sărutau rasa, mâinile, alţii capul, deoarece era mic de statură.

Bocceluţele cu pomelnice

La Proscomidie, părintele Nicolae, printre mulţimea de nume de pe pomelnice, avea şi patriarhi şi mitropoliţi.

Pentru că el păstra toate pomelnicele pe care credincioşii i le dădeau, Proscomidia dura aproape două ore. Ca să-l odihnească, ucenicii îi luau pomelnicele vechi pe ascuns şi le rupeau. Unii, văzându-l cu pomelnicele în două bocceluţe, îl întrebau: Ce ai acolo, părinte? Sunt actele şi contractele mele, răspundea serios papa Nicolae. Bunătatea iradiată în jurul său, zâmbetul lui permanent, fără vicleşug, sărăcia sa vădită şi mărturisită, calmul dulce din vorba sa, dragostea fără margini şi înţelepciunea sa i-au impresionat pe toţi, văzând în această prezenţă împlinite toate făgăduinţele lui Dumnezeu. Părea întruchiparea apoftegmei lui Solomon: „Drepţii vor lua împărăţia podoabei şi diadema frumuseţii din mâna Domnului“.

▲ Sufletul în cântar

Papa Nicolae era foarte răbdător şi indulgent cu cei ce veneau la el să se spovedească. Dar, în acelaşi timp, râvna lui faţă de cele sfinte era ceva peste care nu se putea trece nicidecum.

Într-un an, fiind luni din prima săptămână a Postului Mare, la biserica unde slujea sfântul a venit o femeie pentru a cere binecuvântarea de a se împărtăşi în sâmbăta ce urma. Părintele a întrebat-o: „Fiică, ai mâncat carne în Săptămâna Brânzei? La care ea a răspuns cu îndrăzneală: „Am mâncat şi astăzi, părinte!“. Nicolae rămase trăznit la cuvintele femeii. Văzând uimirea de pe faţa preotului, femeia a continuat cu nonşalanţă: „Dar, ce părinte, ar fi trebuit să aruncăm mâncarea?“. Atunci bătrânul îi spuse: „Fiică, ai pus într-o parte a cântarului mâncarea şi în cealaltă sufletul tău. A cântărit mai mult mâncarea? Du-te de posteşte tot postul şi te vei împărtăşi la Paşti…“.