Sfântul Pantelimon, medicul curajos şi milostiv

În oraşul Nicomidia, care aparţinea provinciei Bitinia din Asia Mică, în anul 284, s-a născut Pantoleon. Tot în acelaşi an, urca pe tronul Imperiului Roman împăratul Diocleţian, cunoscut în istorie ca ultimul mare persecutor al creştinilor, iar Maximian, împărat asociat la tronul Imperiului din 286, îl va trimite la martiraj şi pe medicul Pantoleon, venerat de Biserica creştină ca Sfântul Pantelimon, doctor fără de arginţi.

Viaţa acestui tânăr din Bitinia a urmat, până la un punct, cursul firesc al vieţii oricărui tânăr dornic să se pregătească pentru viaţă, să studieze, să afle lucruri noi.

Din familia lui, doar mama sa, Euvula, mărturisea credinţa creştină, fiind botezată. Tatăl său, Evstorghie, era păgân. Şi născând pe acest prunc, l-au numit pe el Pantoleon, care se tâlcuieşte „cel în toate puternic, cu totul leu“, ca cel ce avea să fie curajos ca un leu. Îngrijindu-se de educaţia sa, mama l-a crescut în credinţa creştină, învăţându-l să-L cunoască pe Dumnezeul cel adevărat şi să se abată de la închinarea la idoli. După moartea timpurie a mamei sale, copilul a urmat calea rătăcirii tatălui său, deprinzând învăţătura păgână. A fost dat la şcolile păgâne ale vremii, pe care le-a absolvit cu succes, după care a fost încredinţat lui Eufrosin, un cunoscut medic, de la care avea să deprindă cunoştinţe medicale. Înzestrat cu o memorie deosebită, a învăţat şi a descoperit cu uşurinţă multe dintre tainele acestei meserii, ajungând să se asemene dascălului său. Calităţile sale au atras atenţia împăratului, care a dorit să îl aibă ca medic la palat.

Întâlnirea cu Ermolae

Drumul pe care Pantoleon îl străbătea zilnic pentru a ajunge la învăţătorul său trecea pe lângă o casă mică, ce servea drept adăpost unui bătrân preot, cu numele Ermolae. Acesta, văzându-l pe tânărul ce trecea adeseori pe acolo, intuind bogăţia aparte a sufletului său şi cunoscând cu duhul că va fi vas ales al lui Dumnezeu, l-a rugat să intre în casa lui. A început să-l înveţe credinţa în Hristos şi, observând dorinţa sa fierbinte de a dobândi noi învăţături pentru a putea tămădui bolile oamenilor, i-a dezvăluit faptul că prin credinţă şi prin chemarea numelui lui Hristos va putea fi de folos semenilor săi, urmând pilda Celui ce S-a jertfit pentru oameni.

Din acel moment, Pantoleon trecea în fiecare zi pe la bătrânul Ermolae, de la care primea cuvinte folositoare de suflet şi descoperea tot mai multe din tainele credinţei.

Prima minune

S-a ivit în curând şi prilejul de a vedea dacă sunt adevărate cele spuse lui de preotul Ermolae. Plecând, într-o zi, de la dascălul său, descoperă pe cale un copil mort, muşcat de o viperă, care zăcea lângă trupul neînsufleţit al acestuia. Se roagă lui Dumnezeu şi îndată copilul se ridică, iar vipera moare. Această minune l-a întărit şi mai mult în credinţă şi, întorcându-se în grabă la Sfântul Ermolae, i-a povestit cele întâmplate şi i-a cerut să-l boteze.

A petrecut apoi şapte zile lângă bătrânul Ermolae, timp în care a ascultat învăţăturile acestuia spre adâncirea cunoaşterii lui Dumnezeu. S-a întors acasă, păstrând taina convertirii sale. Încerca însă să-l facă pe tatăl său să-şi dea seama de rătăcirea închinării la idoli şi discuţiile purtate cu acesta au reuşit, în cele din urmă, să-l facă să se îndoiască de zeii săi.

Pantoleon cel milostiv

Hotărâtoare pentru convertirea tatălui său a fost tămăduirea unui orb, care, cu toate eforturile doctorilor cetăţii, nu-şi redobândise vederea, ci, din contră, fusese vătămat şi mai mult, cheltuindu-şi fără rost întreaga avere. În urma acestei minuni, atât cel tămăduit, cât şi Evstorghie, au crezut în Hristos şi au fost botezaţi de către preotul Ermolae.

Şi-a împărţit apoi averea celor săraci, a dăruit libertate tuturor robilor şi s-a dăruit slujirii semenilor. S-a arătat astfel, prin fapte, purtător al numelui de Pantelimon, adică „întru tot milostiv“, fiind tuturor sprijinitor, tămăduind fără de plată pe cei bolnavi, miluind pe cei săraci, împărţind cu dărnicie averile părinteşti celor aflaţi în nevoi.

Numele lui Hristos tămăduieşte orice boală

Ajungând tot mai cunoscut în întreaga cetate şi căutat de majoritatea bolnavilor, sfântul a devenit ţinta invidiei celorlalţi medici din Nicomidia, care încercau să-l dea în mâinile păgânului împărat. Fiind chemat orbul tămăduit de Pantelimon şi întrebat despre cel care îi dăruise vindecare, a spus cele întâmplate şi, mărturisindu-l pe Hristos, i s-a tăiat capul, din porunca împăratului. A fost chemat apoi şi Pantelimon, căruia împăratul i-a reproşat, mai întâi, nerecunoştinţa pentru grija pe care i-o purtase şi i-a cerut să infirme vorbele pe care le auzise despre el, aducând jertfe zeilor.

Sfântul i-a propus atunci: „Porunceşte să aducă aici un bolnav de moarte, care zace în patul durerii, deznădăjduit de doctori. Aici să vină şi slujitorii idoleşti ai voştri şi să cheme pe zeii lor, iar eu voi chema pe Dumnezeul meu; şi care Dumnezeu va tămădui pe cel bolnav, acela Unul să fie mărturisit că este Dumnezeu adevărat, iar ceilalţi să se lepede“. Propunerea a plăcut împăratului, încât a poruncit aducerea bolnavului, pe care închinătorii, cu toate eforturile lor, nu au reuşit să-l tămăduiască. Prin chemarea numelui lui Hristos, Pantelimon l-a făcut sănătos pe cel suferind, întorcându-i la credinţă pe mulţi dintre cei prezenţi.

Credinţa neclintită de chinuri

Împăratul a încercat din nou, mai cu blândeţe, fie prin ameninţări, să-l înduplece să se lepede de credinţă. Nereuşind, a poruncit să fie chinuit: a fost legat de un stâlp, sfâşiat cu gheare de fier şi ars cu torţe aprinse. Rugându-se lui Hristos să-L întărească, Acesta i S-a arătat „în chipul preotului Ermolae şi i-a zis: „Nu te teme! Eu sunt cu tine!“. Şi îndată mâinile slujitorilor care îl munceau au slăbit şi ei s-au făcut ca morţi; uneltele de tortură au căzut din mâinile lor, iar torţele s-au stins.

Convins că cele întâmplate s-au petrecut prin puterea unor vrăji, împăratul porunceşte noi chinuri. Este aruncat într-o căldare mare în care fierbea plumb, însă prin rugăciunile sale, focul s-a stins, plumbul s-a răcit, iar el a fost păzit nevătămat. I se leagă apoi o piatră de gât şi este aruncat în adâncul mării, dar iese şi de aici teafăr, prin puterea lui Dumnezeu. După aceea, este dat spre mâncare fiarelor sălbatice, dar, spre uimirea celor aflaţi de faţă, nici acestea nu-i fac nici un rău. Umplându-se de mânie, împăratul cere să fie ucişi atât cei ce crezuseră în Dumnezeu, prin această nouă minune a sfântului, cât şi toate fiarele. Porunceşte apoi să se pregătească o roată cu lame ascuţite şi să fie legat de aceasta, dar îndată roata s-a sfărâmat şi a strivit un număr mare dintre necredincioşii prezenţi acolo.

Mucenicia, încununare a vieţii sfântului

Văzându-l neclintit în credinţa sa, împăratul a poruncit să fie bătut cu sălbăticie, apoi l-a osândit la moarte: să i se taie capul, iar trupul să-i fie aruncat în foc.

Scoţând ostaşii pe mucenic din cetate, l-au legat de un măslin, care era acolo, şi călăul, apropiindu-se, l-a lovit pe sfânt cu sabia peste grumaji, însă fierul s-a îndoit ca ceara, iar trupul sfântului n-a fost rănit. Apoi ostaşii s-au înspăimântat de cele întâmplate şi L-au mărturisit şi ei pe Dumnezeu.

Sfântul a făcut apoi o ultimă rugăciune şi a auzit un glas de sus, care a întărit schimbarea numelui său: „Slujitor credincios, dorinţa ta va fi acum îndeplinită, porţile cerului îţi sunt deschise, cununa e pregătită. Vei fi de acum înainte adăpost deznădăjduiţilor, ajutor celor încercaţi, doctor bolnavilor şi spaimă demonilor. De aceea, numele tău nu va mai fi Pantoleon, ci Pantelimon“.

Înfricoşaţi de cele întâmplate, ostaşii i-au tăiat, în cele din urmă, capul. În loc de sânge a curs lapte, iar măslinul de care fusese legat s-a umplut de roade, poporul care era de faţă crezând în Hristos. Aflând de minunile ce au avut loc, împăratul a poruncit să se taie măslinul şi să fie aruncat în foc, împreună cu trupul mucenicului. După stingerea focului, creştinii au luat din cenuşă trupul nears şi l-au îngropat în apropiere, pe moşia lui Adamantie Scolasticul. Viaţa i-a fost scrisă de trei apropiaţi ai săi, care l-au urmat îndeaproape, în timpul pătimirii lui şi care, mai apoi, au dat cele scrise bisericilor, întru pomenirea mucenicului şi spre folosul credincioşilor.

Se împlinea cuvântul pe care Tertulian, unul dintre marii scriitori bisericeşti din perioada Bisericii primare, avea să-l spună despre cei care îşi jertfeau viaţa pentru credinţa în Hristos: „Sângele martirilor este sămânţă de noi creştini“.

Chiar din 303, anul muceniciei sale, Sfântul Pantelimon a fost considerat ocrotitor al medicilor şi tămăduitor al bolnavilor, fiind serbat, până astăzi, în ziua de 27 iulie a fiecărui an.

Şi în ţara noastră, multe aşezăminte şi spitale îi poartă numele. În numeroase biserici, unele înălţate în cinstea sa, creştinii se pot închina la părticele din moaştele sale.