Sfântul Policarp, pâinea coaptă a credinței creștine

Sfântul Sfințit Mucenic Policarp, Episcopul Smirnei, prăznuit astăzi, face parte din categoria Părinților Apostolici ai Bisericii primare. Aceștia au făcut trecerea de la instituția apostolilor și a ucenicilor direcți ai Domnului Hristos către episcopii care au condus și păstorit mai târziu comunitățile creștinilor. Părinții Apostolici au un rol special pentru că sub influența lor comunitățile creștine s-au întărit și s-au cristalizat formele prin care Biserica a dăinuit în istorie.

Sfântul Policarp a trăit între anii 69 și 156, într-o perioadă formatoare a Bisericii. Alături de alți episcopi care au titulatura de Părinți Apostolici, a făcut trecerea de la epoca apostolilor și a martorilor direcți ai Domnului Hristos către institu­ția episcopatului, a prezbiterilor sau a preo­ților. Viața lui este o dovadă paradigmatică a felului cum acești părinți au încercat să continue zelul misionar al apostolilor și, la fel ca aceștia, au parafat mărturisirea de credință cu sângele lor. Totuși, se poate vedea o schimbare în modul lor de acțiune. Ei nu mai sunt, după spusele Apostolului Pavel, pribegi prin lume care vestesc Evanghelia mântuirii, ci devin liderii unor comunități religioase foarte bine determinate și conducătorii unor scaune episcopale prestigioase. Ei rămân în scaunele lor apostolice și sunt părinți și responsabili vizibili pentru comunitatea credincioșilor.

Hirotonit Episcop al Smirnei de Sfântul Apostol Ioan

Tradiția spune că Policarp a fost hirotonit Episcop al Smirnei de însuși Sfântul Ioan Evanghelistul. Sfântul Episcop a scris o epistolă pastorală către Biserica din Filippi, din care se vede că era un om simplu, cu educație de bază, smerit, dar direct în abordarea problemelor. La 86 de ani, după un episcopat rodnic, a fost martirizat de către romani. În martiriul său, scris la un an după moarte, se spune că el i-a așteptat acasă pe soldații romani. La in­sistențele unor ucenici, fuge inițial din calea lor, retrăgându-se în afara ora­șului. Are parte de o re­velație, și el însuși spune că a înțeles că trebuie să fie ars de viu, prevestindu-şi astfel moartea. Soldații romani descoperă locul unde se ascundea și, înainte ca aceștia să intre în casă, Policarp li se predă, spunând că trebuie să se facă voia Domnului. Adus în fața proconsulului Statius Quadratus, Policarp răspunde cu curaj interogatoriului și nu se teme de pedepsele ce îi sunt înfățișate. În cele din urmă, este martirizat, fiind ars de viu. Aici are loc o minune, întrucât trupul său nu este ars de foc, ci, după mărturia celor prezenți, consemnată și în martiriu, avea înfățișarea unei pâini care se coace în cuptor, sau era ca aurul și argintul care se topesc și se curăță în foc. Aceste imagini biblice sunt o caracterizare a vieții sale. El a trăit pentru a crește aluatul celor credincioși și pentru ca în lume să strălucească, precum aurul curat și argintul, virtuțile creștinilor.

Moartea martirilor, izvor de apă vie care hrănește Biserica

Viața Sfântului Policarp este o dovadă a împlinirii Evangheliei. Dacă apostolii au vestit Evan­ghelia, iată că, după ei, urmașii lor trebuiau să dea dovadă că această Evanghelie este împlinită, că ceea ce Domnul spunea despre cei care Îl urmează se şi întâmpla în lume. Alături de imaginea pâinii coapte, sau a aurului și argintului care se topesc în foc și strălucesc mai puternic, mai există și o altă imagine biblică prezentă în martiriul lui Policarp și al altor mucenici din epoca sa, pe care încercăm să o analizăm acum.

Trebuie spus că moartea martirilor a fost întotdeauna asociată cu Pătimirile și moartea Mântuitorului Iisus Hristos. În Evanghelia a 4-a, Mântuitorul Însuși este prezentat ca „apa vieții” și „pâinea vieții”. Aceste două elemente Îl vor însoți pe Domnul Hristos până la moartea Sa. Ele semnifică hrana nouă a vieții celei noi pe care credincioșii o află în Biserică. Totodată, ele sunt și simboluri ale morții răscumpărătoare și mântuitoare a lui Iisus Hristos, care oferă lumii daruri neprețuite.

La Ioan, capitolul 19, nara­țiu­nea Pătimirilor Mântuitorului ne prezintă episodul în care soldatul străpunge coasta Domnului Hristos răstignit cu sulița și îndată începe să curgă apă și sânge. Ima­gi­nea apei care curge din coasta Mântuitorului trimite la spe­ranța vechi-testamentară, consemnată la Iezechiel 47, 1-12, și Zaharia 14, 8-9, care vedeau o apă vie ­curgând de sub templu, ce forma un râu și dădea viață peș­tilor, ierburilor, pomilor și oamenilor. Apa care izvorăște din coasta Mântuitorului este această apă vie care hrănește lumea, iar prin com­pa­rație, moartea martirilor creștini este un izvor de apă vie care hrănește Biserica și o întărește.

Îndemn la înnoirea vieții şi primenire sufletească

Imaginea apei vii care izvo­răște din coasta Mântuitorului a fost preluată și se aplică și la moartea martirilor din primele secole, de aceea, pe mormintele lor s-au făcut și primele Altare creștine pe care se oficia Sfânta Euharistie. Iată câteva dovezi ale legăturii dintre apa vie a vieții celei noi și mărturisirea mucenicilor și moartea lor. Pe când era dus spre Roma, Sfântul Ignatie al Antiohiei a scris o epistolă către Biserica din capitala Imperiului Roman, în care vorbea despre apropiatul lui martiraj. El spune că suferința lui care a precedat martiriul este asemenea cu cea a unei femei care este pe cale să nască: „Durerea naș­terii este asupra mea”. Așadar, suferința lui se va încheia cu o nouă naștere, pentru că spunea că va primi „lumina pură” și va deveni cu adevărat om. El prezintă imaginea unui nou botez și explică romanilor că iubirea lui pentru lucrurile trecătoare a fost crucificată și înlocuită cu „apa vie”. În mod similar, Sfântul Irineu al Lyonului, într-o scrisoare către Biserica Asiei (177), prezintă martiriul diaconului Sanctus din Vienna, care a fost torturat cumplit, fiindu-i puse plăci încinse de alamă pe corp. Sfântul Irineu spune că martirul Sanctus a fost „odihnit și răcorit de izvorul ceresc al apei vii care izvorăște din trupul lui Hristos”. Sfântul Irineu folosește ima­ginea apei vii și în alt context, acela al plămădirii pâinii, unul dintre elementele euharistice. „Așa cum nu este posibil ca nici măcar o banală pâine să fie făcută din grâu uscat fără adăugarea umezelii (sine humore)... așa, nici noi, cei mulți, nu putem deveni una în Hristos fără apa din ceruri (sine aqua quae de caelo est).”

În Martiriul Sfântului Policarp, apa vie este prezentată ca fiind mai puternică decât flăcările focu­lui în care sfântul a fost condamnat să moară. Când Sfântul Policarp este înjunghiat în vâlvătaia focului, din rană curge sânge care stinge văpaia și dea­supra lui se arată un porumbel. Apa care curge din coasta Domnului Răstignit este înlocuită aici de un porumbel, simbolul prezen­ței Duhului Sfânt. Aici se face o trecere de la Domnul Hristos către Duhul Sfânt, Care este simbolizat de apa vie care spală firea umană și întreaga făptură. Sfântul Policarp a influențat viața creștinilor din Smirna și după moartea sa. Mormântul său, de pe înălțimile care străjuiau Smirna, a devenit loc de pelerinaj și un reper al orașului până în secolul 20, când comunitatea greacă de acolo a fost nevoită să plece, iar vechile locuri ale creștinilor s-au pierdut. Apa vie sau apa vieții prezentă în mod simbolic la moartea martirilor este pentru credin­cioși un îndemn la înnoirea vieții, la primenire sufletească și curăție, care nu pot veni decât printr-o moarte simbolică față de lucrurile trecătoare, față de ambițiile și vanitățile omenești, față de orgoliile și dorințele de orice fel.