Sfântul Sava, model de curaj, blândeţe şi smerenie pentru toţi tinerii

Sfântul Mucenic Sava de la Buzău, curajos mărturisitor al lui Hristos înaintea păgânilor în vremuri de prigoană, s-a arătat ca o adevărată stea ce i-a ruşinat pe cei ce slujeau stelelor, căci, prin strălucirea credinţei sale neclintite, prin viaţa sa pilduitoare şi prin devotamentul său faţă de Biserică, i-a întărit pe strămoşii noştri daco-romani pe piatra credinţei, aceia reuşind să păzească fără strămutare dogmele părinteşti. A pătimit pentru Hristos în anul 372, cu puţin timp înainte de sărbătoarea Sfintelor Paşti, în vremea persecuţiei lui Atanaric, fiind chinuit de goţi, iar în cele din urmă, pentru că nu a renunţat la credinţa sa, a fost înecat în râul Museos, Buzăul de astăzi.

Creştinarea goţilor păgâni a fost un proces amplu şi de dorit atât pentru Imperiu, cât şi pentru Biserică. Potrivit documentelor existente astăzi, deşi se poate afirma că printre goţii creştini din stânga Dunării erau şi unii arieni, aceştia au fost totuşi nesemnificativi ca număr, putând fi semnalaţi în perioada domniei lui Valens (364-378), când, la cererea lui Fritigern, au venit aici şi unii episcopi şi misionari arieni¹. Biserica dorea în primul rând creştinarea goţilor păgâni, care se stabiliseră în regiunea de la întorsura Carpaţilor, şi nu neapărat smulgerea lor dintr-o erezie sau câştigarea lor pentru vreo formulă dogmatică, oricum dificil de înţeles sau chiar inaccesibilă pentru barbari. Pe de altă parte, Fericitul Augustin menţiona faptul că în Gothia erau doar ortodocşi, iar dintre ei mulţi au murit din cauza persecuţiilor regelui got.

Miza era, deci, întoarcerea goţilor de la idolatrie la creştinism sau la „dreapta credinţă”, după cum este denumit creştinismul în actele martirilor din acea perioadă.

Profesorul Emilian Popescu aminteşte că goţii au convieţuit cu populaţia autohtonă daco-romano-carpică, iar acest lucru este dovedit de unele săpături arheologice din acea zonă, în urma cărora s-au descoperit „necropole şi aşezări aparţinând unei populaţii mixte”². De pildă, în Actul martiric al Sfântului Sava se arată că goţii şi autohtonii convieţuiau în aceleaşi aşezări sau sate³ şi de aceea, atunci când vorbim de informa­țiile care privesc creştinarea goţilor, îi cuprindem şi pe autohtoni. Explicaţia pentru care goţii sunt mai des menţionaţi decât autohtonii ar fi că scriitorii antici aveau obiceiul ca, atunci când vorbeau despre o anumită zonă, să îi pomenească în special pe cei care deţineau puterea politică şi militară din acel teritoriu. În secolul al IV-lea, goţii au preluat treptat puterea politică şi militară în stânga Dunării.

După ce misionarul creştin Ulfila a plecat să propovăduiască Evanghelia lui Hristos în sudul Dunării, Biserica din nordul Dunării a continuat să existe şi să se dezvolte din punct de vedere administrativ, iar aceasta datorită devotamentului misionarilor creştini ca Niceta, Sava Gotul, preoţii Batuses şi Vercas, monahul Arpyla, Ina, Rhema, Piua şi mulţi alţii, care au suferit moarte martirică în timpul lui Atanaric. Din Actul martiric al Sfântului Sava Gothul aflăm că Biserica din nordul Dunării avea lectori ca Ulfila, preoţi ca Sansalas şi Gutticas şi chiar episcopi ca Goddas.

Referitor la viaţa şi martiriul Sfântului Sava, detalii despre acestea aflăm şi din „Scrisoarea Bisericii lui Dumnezeu din Goția către Biserica lui Dumnezeu care se găsește în Capadocia și către toate Bisericile locale ale Sfintei Biserici universale”, adresată Sfântului Vasile cel Mare. Sfântul Sava s-a născut din părinți creștini, iar Actul său martiric aminteşte că a fost cantor într-o comunitate creştină din cuprinsul eparhiei Episcopului got Ulfila, fiind ucenic și ajutor al preotului got Sansalas din Dacia. De asemenea, ştim că Sava era bărbat cucernic, liniştit, credincios, blând şi smerit. A fost martirizat în anul 372, fiind înecat în râul Buzău, la vârsta de 38 de ani.

Moaştele sale au fost luate de preotul Sansalas şi trimise la sud de Dunăre Episcopului Ascholius. La cererea Sfântului Vasile cel Mare, Iulius Soranus, guvernatorul provinciei Sciţia, i-a trimis pe unii creştini de încredere pentru a duce moaștele Sfântului Sava în Cezareea Capadociei, acestea fiind însoţite şi de o epistolă a Episcopului Bretanion al Tomisului. Într-o scrisoare din anul 374, Sfântul Vasile confirmă primirea sfintelor moaşte.

Prin jertfa sa, Sfântul Mucenic Sava a sfinţit apele Buzăului, devenind totodată stâlp al Bisericii şi model de curaj, blândeţe şi smerenie pentru toţi tinerii. Într-o cântare de la Vecernie, dedicată Sfântului Sava, îl numim pe acesta apărător al creştinătăţii cerându-i totodată să se roage pentru pacea Bisericii: „Cum te vom chema pe tine, Sfinte Sava? Alăută însufleţită, fiindcă ai cântat lui Dumnezeu; mijlocitor, că ai câştigat îndrăzneală către Hristos; lăcaş al Duhului şi apărător al creştinătăţii; predicator iscusit al dogmelor; roagă-te neîncetat, Mucenice preamărite, pentru pacea Bisericii şi pentru mântuirea sufletelor noastre”. Mucenicul Sava, răbdând zdrobirea trupului, bicele şi toate chinurile, pentru Hristos punând viaţa cea de aici, pe cea de veci a dobândit-o.

Note:

1. Emilian Popescu, Studii de istorie şi de spiritualitate creştină, vol. I, Editura Academiei Române/ Edit­ura BASILICA, Bucureşti, 2018, p. 599.

2. Ibidem, p. 599.

3. H. Déléhaye, S.J., Saints de Thrace et de Mésie, extras din „Anal. Boland.”, tome XXXI, 1912, pp. 216-221, apud Emilian Popescu, Studii de istorie..., p. 599.