Sfântul Sava, organizatorul rânduielii mănăstireşti

Sfântul Sava cel Sfinţit, cunoscut mai ales ca alcătuitor al Tipicului ce‑i poartă numele, a trăit acum o mie cinci sute de ani şi a înfiinţat mai multe mănăstiri, dintre care cea mai cunoscută este Lavra „Sfântul Sava” de lângă Ierusalim. Rânduielile legate de sărbători, posturi şi dezlegări, pe care le‑a notat Sfântul Sava în tipic, sunt cele după care se ghidează toate Bisericile Ortodoxe autocefale, atunci când se alcătuieşte calendarul bisericesc din fiecare an.

Sfântul Sava s‑a născut în Capadocia, pe la anul 439, din părinţi creştini, Ioan şi Sofia, după cum ne spune Sinaxarul din data de cinci decembrie. A ales de la o vârstă fragedă calea monahismului, mergând la mănăstire atunci când a rămas în grija unchiului, pentru că tatăl său plecase ca militar în Alexandria. La întoarcerea părinţilor din periculoasa şi îndelungata deplasare, Sava nu a mai dorit să plece din Mănăstirea Sfintei Flaviana, unde se obişnuise deja cu rânduiala. Avea 17 ani. Tot atunci a decis să devină călugăr. După petrecerea a 10 ani în mănăstirea de metanie, Sfânta Sava a mers în obştea Pasarion, unde era arhimandritul mănăstirilor palestiniene din acea vreme. În această perioadă l‑a cunoscut pe Sfântul Cuvios Eftimie cel Mare (pomenit la 20 ianuarie), care l‑a sfătuit pe tânărul monah să‑şi continue viaţa călugărească în obştea condusă de Sfântul Cuvios Teoctist (pomenit la 3 septembrie). După mutarea la Domnul a Avei Teoctist, petrecută după 17 ani, Sava se retrage în pustia din apropierea mănăstirii (wadi Mukellik), venind la mănăstire doar sâmbăta, pentru slujba Privegherii şi împărtăşanie. După cinci ani de viaţă pustnicească, timp în care a ţinut legătura cu Sfântul Eftimie, Sfântul Sava s‑a sălăşluit în preajma Mănăstirii Sfântului Gherasim al Iordanului (pomenirea pe 4 martie). Atunci au început să se adune ucenici în jurul lui. În această situaţie, la îndemnul celui care acum devenise Ava, în anul 484 a fost săpată o biserică rupestră, care a şi devenit centrul viitoarei Lavre palestiniene, vestită astăzi în întreaga lume ortodoxă. Mai târziu, în această zonă a pustiului Iordanului au fost întemeiate şapte mănăstiri cu viaţă de obşte. În timpul păstoririi Patriarhului Salust al Ierusalimului (486‑493), monahii pustiilor palestiniene au solicitat numirea lui Sava ca arhimandrit şi conducător al mănăstirilor aflate în preajma Sfântului Mormânt.

Postul Sfântului Sava

În viaţa Sfântului Sava sunt expuse foarte multe întâmplări deosebite, din care avem foarte multe de învăţat şi urmat. În una dintre acestea se povesteşte cum Sfântul Sava, după ce s‑a întors de la Schitopolis la Ierusalim, a fost invitat de Patriarhul Ioan la masa de prânz, împreună cu alţi egumeni din pustie şi fratele patriarhului, Antonie, care era Episcop de Aşchelon. Sfântul Sava era îndeobşte reţinut la mâncare, astfel că în toate zilele de post nu mânca mai deloc, iar uneori nu mânca săptămâni întregi. Însă, atunci când primea pe cineva la masă sau când mergea el la cineva în vizită, el mânca de două ori şi, luând hrană mai mult decât de obicei, nu se îmbolnăvea la stomac. Patriarhul, aşezându‑l lângă sine, îi punea în faţă pâine şi altă mâncare de pe masă. La fel făcea şi Episcopul Antonie, care stătea în dreapta Sfântului Sava, îndemnându‑l să mănânce. Dumnezeiescul părinte Sava primea toate fără a se preface şi cu o simplitate firească. Fiind el astfel, între doi episcopi, care purtau grijă de el, ca să mănânce, a spus: Lăsaţi‑mă, lăsaţi‑mă, părinţilor! Eu voi mânca atât cât am nevoie. Atunci ava Teodosie a spus, în glumă, despre el: Sava este foarte flămând şi e greu să‑l saturi. La auzul acestor cuvinte, patriarhul a zis: Ascultaţi, părinţilor: noi toţi nu putem rezista nici să ţinem post, nici să mâncăm prea mult! Acest om al lui Dumnezeu, însă, poate trăi şi în lipsuri, precum şi în bogăţie, după cum spune Pavel: Ştiu să fiu şi smerit, ştiu să am şi de prisos; în orice şi în toate m‑am învăţat să fiu şi sătul şi flămând, şi în belşug şi în lipsă. Toate le pot întru Hristos, Cel care mă întăreşte” (Filipeni 4: 12‑13).

Apărător al dreptei credinţe

Viaţa Sfântului mai cuprinde menţiuni despre participarea Sfântului Sava la disputele teologice din jurul Sinodului Ecumenic de la Calcedon. Astfel, sosit la Constantinopol, în timpul împăratului Anastasie I, cu recomandarea Patriarhului Ierusalimului, Sfântul Sava a apărat credinţa diofizită, fapt care l‑a nemulţumit pe împărat, adept al monofizitismului. A rămas în capitală mai mult forţat, iar după moartea împăratului Anastasie s‑a putut reîntoarce la obştea sa iubită. În timpul împăratului Justinian cel Mare, Sfântul Sava ar fi trimis, de asemenea, o scrisoare în care ar fi combătut origenismul.

După o viaţă îndelungată şi îndrumarea a foarte mulţi ucenici, prin organizarea mai bună a vieţii de obşte din ţinuturile palestiniene ale începutului de secol VI, Sfântul Sava s‑a mutat la Domnul, la vârsta de 94 de ani, în ziua de 5 decembrie 532. Viaţa lui a fost scrisă de un ucenic, Chiril din Schitopolis, care mărturiseşte că „trupul şSfântului Savaţ s‑a păstrat până astăzi în mormânt întreg şi neputrezit. Am văzut acest lucru chiar cu ochii mei în timpul indictionului care a trecut”. Acelaşi lucru l‑a mărturisit şi pelerinul rus Daniil, care a vizitat Locurile Sfinte la începutul secolului al XII‑lea.

În anul 1256 moaştele Sfântului Sava au fost duse la Veneţia şi aşezate în Biserica San Antonio. În anul 1965 ele au fost înapoiate Lavrei Sfântului Sava, unde se păstrează până în zilele noastre. În biserica veneţiană a rămas doar crucea pectorală a Sfântului Sava, în care este încastrată o părticică din Sfânta Cruce a Domnului nostru Iisus Hristos.

Tipicul cel Mare

Sfântul Sava a reglementat rânduiala slujbelor şi a vieţii mănăstireşti de obşte din lavra pe care o conducea, astfel încât obştea să aibă o viaţă din ce în ce mai îmbunătăţită. Anume, această rânduială este cunoscută astăzi sub numele de Tipicul cel Mare al Sfântului Sava. Tipicul Sfântului Sava a fost introdus la mănăstirea condusă de acesta în jurul anului 524 şi a fost numit ierusalimitean sau palestinian. Acest tipic reglementează rânduiala slujbelor şi descrie tradiţiile monahale ale comunităţilor palestiniene din secolul VI. El a fost influenţat de rânduielile Sfinţilor Pahomie şi Vasile cel Mare. Manuscrisul original ar fi ars în 614, în timpul asediului perşilor, după cum spune Sfântul Simeon al Tesalonicului.

La începuturile creştinismului nu exista o rânduială comună foarte strictă a săvârşirii slujbelor bisericeşti. Anumite comunităţi aveau rânduieli proprii, care coincideau în părţile principale (mai ales conţinutul Euharistiei) cu ale altor comunităţi, diferenţiindu‑se doar în privinţa ritualurilor. Mult depindea atunci de autorii rânduielilor, ctitori de comunităţi sau episcopi, şi de harisma personală a acestora. Dacă istoria calendarului bisericesc, în sensul larg al acestui cuvânt, are importanţă pentru istoria praznicelor, istoria Tipicului ca model şi reglementare a vieţii liturgice este necesară mai ales pentru sensul sau înţelesul praznicelor. Tipicul nu conţine doar indicaţii despre pomenirea unui sfânt sau praznic, aşa cum face calendarul, proloagele sau mineiele, ci şi indicaţii despre împărţirea acestor materiale liturgice. În istoria dezvoltării Tipicului sunt importante câteva date: pentru tipicul ierusalimitean - 614, anul cuceririi de către regele persan Cosroe a Locurilor Sfinte şi anul 1009, când, după atacul califului Hakem, Palestina a adoptat tipicul savait în locul celui de la Biserica Învierii. La Constantinopol marcanţi sunt anii 726, când a început lupta iconoclastă, şi anul 1204, când cruciaţii au ocupat oraşul şi Mănăstirea Studion; după această dată a început răspândirea Tipicului Sfântului Sava în întreaga Biserică Ortodoxă.