Sfântul Simeon Noul Teolog şi experierea luminii dumnezeieşti

O serie întreagă de Apostoli şi Părinţi ai Bisericii mărturisesc că lumina arătată de Dumnezeu sfinţilor este altceva decât cunoştinţa din lucrurile create, e slava naturii dumnezeieşti. E singura lumină adevărată, eternă, neschimbată, prin care devenim şi noi lumină, ca nişte fii ai luminii. Această lumină au văzut-o Apostolii pe Tabor, prefăcându-se, schimbându-se ei înşişi în lumină, apoi Maria Magdalena şi ceilalţi sfinţi. În sensul acesta trebuie înţeles cuvântul lui Ava Iosif către Ava Lot, că nu poţi să te faci călugăr de nu te vei face ca focul, arzând tot. El însuşi, făcându-şi odată rugăciunea, şi-a întins mâinile la cer şi i s-au făcut degetele ca zece făclii de foc. Tot aşa au fost văzuţi strălucind ca fulgerul şi Ava Pamvo, şi Silvan, şi Sisoe (Patericul egiptean). Esenţa luminoasă a lui Dumnezeu şi manifestarea Persoanelor treimice înseşi prin lumina văzută de cei curaţi cu inima le-a subliniat Sfântul Simeon Noul Teolog.

Caracterizând pe Dumnezeu ca lumină, Sfântul Simeon spune: „Dumnezeu este lumină, o lumină nesfârşită şi necuprinsă. Toate cele din jurul Lui sunt lumină comună şi împărţită fără împărţire între persoane (…) Tatăl e lumină, Fiul e lumină, Duhul e lumină. Cei trei sunt o lumină unică, simplă, necompusă, netemporală (…) Tot ce vine de la Dumnezeu este lumină şi ce ne vine din lumină: lumină e viaţa, lumină nemurirea, lumină iubirea, pacea, adevărul, uşa împărăţiei cerurilor, lumină este Hristos, Mântuitorul şi Împăratul lumii; lumină pâinea Trupului Său neprihănit, lumină potirul preacinstitului Său sânge, lumină Învierea Sa, lumină degetul Său, lumină mâna Sa, lumină ochii Săi; lumină e Domnul, glasul Său, ca lumină din lumină“ (Tratat teologic III). Ele sunt lumină, dar în acelaşi timp rămân ceea ce sunt. Toate ale lui Hristos sunt lumină, şi toate cele din jurul Lui sunt luminate, persoanele cu voia lor, lucrurile fără voia lor.

Lumina divină nu este una materială şi nici spirituală sau sensibilă, dar nici nu este o lumină inteligibilă sau de ordin intelectual. Această lumină este divină şi necreată. Lumina divină şi vederea ei înseamnă a-L cunoaşte pe Dumnezeu în lumina Sa cea mai neapropiată şi această împărtăşire de lumină este pe măsura credinţei noastre şi a curăţirii de păcat. Astfel, lumina rămâne necunoscută celor împătimiţi şi lumeşti.

Sfântul Simeon numeşte pe Dumnezeu flacără, foc duhovnicesc şi soare nematerial: „Dar Acela e (Foc) duhovnicesc, cu neputinţă de împărţit, e cu desăvârşire inseparabil şi indivizibil; căci atunci când e comunicat nu se divide în mai multe, ci rămâne indivizibil şi există în mine; răsare în mine înăuntrul ticăloasei mele inimi ca un soare sau ca discul unui soare, arătându-se sferic, luminos, ca o flacără“ (Imnele iubirii dumnezeieşti, 1).

Sfântul Simeon numeşte pe Dumnezeu Cel Unul în fiinţă şi întreit în Persoane - Izvorul acestei lumini dumnezeieşti necreate. Dumnezeu este lumină suprafiinţială: „Lumină este Tatăl, lumină este Fiul, lumină Duhul Sfânt, o lumină atemporală, netăiată, necontopită, necreată, nemărginită, nelipsită de nimic, nevăzută, ca una ce este şi se înţelege în afară de toate şi mai presus de toate, pe care nimeni dintre oameni n-a putut vreodată să o vadă înainte de a se fi curăţit, nici nu a primit-o înainte de a o fi văzut“ (Cartea discursurilor etice, Discursul 10).

Căile spre lumina dumnezeiască

Mulţi sfinţi au văzut lumina dumnezeiască încă din viaţa aceasta, învrednicindu-se de ea ca de o arvună a fericirii veşnice. Unora, Domnul Hristos le-a dăruit ca în timpul rugăciunii sau al chinurilor pentru El, trupul lor să răspândească lumină, încât străluceau, fiind învăluiţi în lumină. Sfântul Simeon ne îndeamnă pe toţi să dorim a fi luminaţi de această lumină dumnezeiască şi să ne silim a încălzi în noi dragostea şi dorirea slavei şi frumuseţii dumnezeieşti. Numai în felul acesta putem înfrunta întunericul, când Dumnezeu-Lumina este cu noi şi în noi.

Sfântul Simeon Noul Teolog a experiat această lumină din fragedă adolescenţă, mai întâi ca dar al lui Dumnezeu, iar apoi ca rod al intenselor sale osteneli ascetice. Sub îndrumarea şi ascultarea părintelui său duhovnicesc - Sfântul Simeon Evlaviosul - el s-a învrednicit de vederea luminii dumnezeieşti. Pe acest părinte spiritual al său îl considera un adevărat sfânt, închinându-i diferite imnuri şi o zi de sărbătorire pe an. Fiinţă harismatică, bătrânul angelic i-a apărut lui Simeon chiar de la prima viziune pe care a avut-o: „Şi stând în apropierea acelei lumini i s-a arătat în chip uimitor bătrânul acela sfânt şi deopotrivă cu îngerii“ (Cateheze). În timpul acestui moment capital, în sfinţenia sa ascunsă, dar văzută de Dumnezeu şi de îngeri, bătrânul îndrumător servea de icoană (imagine) a lui Hristos, mai bine zis era chipul viu al lui Hristos, şi, ca urmare, îl introduce în lumina Duhului Sfânt, dincolo de forme. Îl introduce numai, pentru că singurul Mijlocitor este Fiul.

Lumina nu suportă indiferenţa omului mândru

Prima experienţă a vederii luminii este descrisă de Sfântul Simeon în Cateheza 22, unde apare sub numele tânărului Gheorghe, povestirea făcându-se la persoana a III-a: „Aşadar, stând el în picioare într-o zi şi spunând mai mult cu mintea decât cu gura: «Dumnezeule, milostiveşte-Te spre mine păcătosul!» (Luca 18, 13), dintr-o dată o strălucire dumnezeiască l-a încununat de sus şi a umplut tot locul. Iar atunci când s-a petrecut aceasta, tânărul nu mai ştia şi a uitat dacă era în casă sau sub un acoperiş. Fiindcă de pretutindeni vedea numai lumină şi nu ştia dacă mai umbla pe pământ. Nu mai era în el nici teamă de a nu cădea, nici grijă de lume, nimic din cele ce-i năpădesc pe oamenii ce poartă trup nu-i ataca gândul, ci fiind cu totul împreună cu lumina nematerială şi părându-i-se că s-a făcut el însuşi lumină, şi uitând toată lumea, a ajuns plin de lacrimi şi de bucurie şi de veselie negrăită. Apoi mintea lui s-a înălţat la cer şi a văzut altă lumină mai limpede decât cea care era aproape de el“ (Ibidem).

Ajutorul oferit de părintele duhovnicesc nu face de prisos treptele ascetice pe care trebuie să le parcurgă novicele pentru a ajunge la desăvârşire, ci acesta este conştientizat de părintele său că trebuie să înceapă procesul despătimirii şi al asprelor nevoinţe pentru a se învrednici de vederea dumnezeieştii lumini: „prin multă osteneală şi cu multe lacrimi şi cu înstrăinare exactă şi cu ascultare desăvârşită şi cu o totală trăire a voii proprii şi cu multe alte întreprinderi şi făptuiri foarte aspre, mergând eu pe o cale de neoprit şi de neîntârziat, m-am învrednicit iarăşi să văd în chip nedesluşit o mică rază a acelei preadulci şi dumnezeieşti lumini“ (Ibidem). Experierea luminii se face în sufletul curăţit de patimi. Dumnezeu Se descoperă în lumină numai celor cu inima curată. Duhul Sfânt există şi lucrează înlăuntrul omului când acesta a făcut eforturi de a se curăţa de patimi şi s-a pregătit pentru arătarea Domnului Hristos, pentru a vedea lumina dumnezeiască unindu-se cu Dumnezeu în iubire. Mintea omului este comparată cu o candelă care aşteaptă scânteia dumnezeiască pentru a primi lumina. Odată primită, mintea este aprinsă de lumina harului dumnezeiesc care o învăluie. Omul se uneşte duhovniceşte şi trupeşte cu Dumnezeu şi astfel se face prin har un dumnezeu prin înfiere.

Lumina cea dumnezeiască se poate sălăşlui în cei drepţi. Aceştia simt şi văd lumina Lui. Ea este un dar al lui Dumnezeu prin care El locuieşte în cei credincioşi, prin mijlocirea rugăciunii, a nevoinţelor şi a Sfintelor Taine. Celor mai mulţi, din păcate, nu li se arată măcar o adiere a sa, pentru că lumina nu suportă indiferenţa omului mândru. Dobândirea vederii luminii dumnezeieşti depinde de progresul duhovnicesc al fiecăruia, de capacitatea fiecăruia de a o primi cu iubire.

Calităţile sau însuşirile luminii divine

Sfântul Simeon prezintă adeseori în Imnele dragostei dumnezeieşti lumina dumnezeiască pe care o vede ca pe una care-i vorbeşte. În Imnul 22, Dumnezeu-Lumina îi prezintă Sfântului Simeon calităţile suprafireşti ale ei: „Crede deci că Eu sunt o lumină fără formă, în întregime simplă, necompusă, indivizibilă prin fire, cu neputinţă de iscodit, apropiată în chip neapropiat (accesibilă în mod inaccesibil); căci Mă las privit cu adevărat, Mă arăt cu iubire de oameni schimbându-Mi forma după puterile fiecărui om; nu sufăr Eu aceasta (schimbare), ci cei ce se învrednicesc să Mă vadă aşa, căci altfel n-ar putea, nici n-ar ajunge la mai mult; de aceea aceiaşi Mă văd uneori soare - atunci când au mintea curată -, iar uneori stea - atunci când se vor găsi sub întunericul şi noaptea acestui trup. Căldura iubirii Mă face foc şi strălucire, căci atunci când se aprinde în tine cărbunele prieteniei, văzând râvna iubirii tale, Mă găsesc şi Eu unit cu aceasta şi dau lumină şi Mă arăt ca foc, Eu Cel ce am creat focul cu cuvântul“ (Erosurile imnelor dumnezeieşti, 22).

În Imnul 22, Lumina continuă să se prezinte astfel: „(…) prin fire sunt cu neputinţă de negrăit, cu totul de nespus, de nerostit şi de nerecunoscut pentru oameni şi îngeri, şi de neînţeles pentru orice altă fiinţă creată. Cunoaşte numai cele ale tale sau, încă şi mai bine, pe tine însuţi şi atunci vei cunoaşte că Eu sunt cu totul de necuprins şi de neînţeles, că sunt împreună şi îi iubesc numai pe cei ce Mă iubesc şi-şi aduc aminte cu căldură de poruncile Mele şi care nu preferă nicidecum în locul acestora ceva din cele ce curg: cu ei voi vorbi şi voi fi acum şi în veci. Amin.“ (Ibidem).

Întâlnirea personală cu Hristos, Care Se descoperă în lumină

Vorbind despre lumina dumnezeiască, Sfinţii Părinţi au subînţeles-o totdeauna ca manifestare a lui Dumnezeu Cel personal sau tripersonal.

Nu vederea luminii în sine constituie momentul central al vieţii mistice, ci întâlnirea personală cu Hristos, Care Se descoperă în lumină, cunoaşterea mistică a lui Hristos şi unirea cu El. Şi numai în clipa în care Hristos începe să vorbească cu noi, în inima noastră, prin Sfântul Duh, dobândim cunoştinţa personală.

Sfântul Simeon se referă la vederea feţei lui Hristos în lumină. Oricum, aceasta e o experienţă a unei luminozităţi pure, mai degrabă decât apariţia feţei într-o anumită formă. Este o lumină ce nu poate fi înţeleasă, dar sub razele ei se înţelege totul. Ea este o cunoaştere mai presus de limita puterilor naturale la care nu se poate ajunge oricât ar evolua spiritul nostru. La ea se ajunge printr-un salt, prin răpirea ei de către Duhul. Dumnezeu Se cunoaşte fiindcă Se descoperă şi El apare ca lumină, din care pricină, în actul cunoaşterii supranaturale, noi facem experienţa luminii divine. Atât cunoaşterea, cât şi întreaga trăire spirituală ar fi imposibilă fără această lumină, deoarece ea este punctul de contact dintre noi şi Dumnezeu. Un element ce trebuie evidenţiat la Sfântul Simion Noul Teolog este transfigurarea - adică transfigurarea atât a trupului, cât şi a sufletului, prin pătrunderea întregii fiinţe de lumina divină.

La început ea se poate arăta ca o stea ce răsare departe, iar pe măsura purificării sufletului ea devine un soare mare, lumină şi foc dumnezeiesc, ce cuprinde întreg trupul şi sufletul, aprinzând toate cele dinăuntru şi transformându-le în lumină. Adeseori, experienţa simţirii prezenţei luminii se realizează în stare de extaz sau răpire, deasupra lumii acesteia materiale şi imperfecte.

Pentru cei pângăriţi de păcate, această lumină este inexistentă şi invizibilă, pentru cei ce luptă cu patimile şi urcă pe cărarea despătimirii, dobândirea ei este o promisiune, speranţă şi dorinţă, iar celor duhovniceşti ea le vorbeşte în suflet, în inima lor curată.

Vederea luminii dumnezeieşti nu este o analogie simbolică cu lumina fizică sau o simplă teorie, ci semnul prezenţei vii şi personale a lui Hristos. În lumina divină omul Îl vede pe Hristos, Îl cunoaşte şi comunică cu El.

Mistica întunericului face loc misticii luminii

Vorbind despre modul de manifestare şi lucrare al luminii, Sfântul Simeon spune că lumina transformă şi preface în lumină tot ceea ce atinge. În Imnul 16, Sfântul Simeon mărturiseşte despre faţa sa şi despre toate mădularele sale devenite purtătoare de lumină: „El însuşi Se găseşte întru mine, fulgerând înăuntrul inimii mele ticăloase, învăluindu-mă de jur-împrejur cu strălucirea Lui nemuritoare, făcând să scânteieze toate mădularele mele cu razele Sale, împletindu-Se întreg cu mine, mă sărută întreg, Se dă întreg mie, nevrednicului, şi mă satur de iubirea şi frumuseţea Lui, mă umplu de plăcerea şi îndulcirea dumnezeiască, mă împărtăşesc de lumină, mă împărtăşesc şi de slavă, iar faţa mea străluceşte ca şi a Celui dorit de mine şi toate mădularele mele devin purtătoare de lumină“.

Lumina dumnezeiască se manifestă ca iubire, împlinire, bucurie, fericire, frumuseţe, pace şi dulceaţă. Lumina este şi o comunicare a dragostei în mod reciproc, căci harul dumnezeiesc se revelează ca lumină şi se simte ca iubire revărsată în suflet. Ea aduce sufletului o bucurie nemăsurată şi o voioşie de negrăit, sufletul umplându-se de ea până la saturaţie. Fiind imaterială ea are efect, mai întâi, asupra intelectului (nous), strălucind în el, iluminându-l, purificându-l, prinzându-l în extaz după Dumnezeu. Însă, toate mădularele trupului devin luminoase, şi omul întreg este transfigurat. În manifestările ei de la început, lumina duce la pierderea cunoştinţei, nu mai ştii unde te afli, nici dacă mai eşti în trup sau nu. Simeon vrea să o simtă în căuşul palmelor sale, strângându-le, însă ea îi scapă. Necunoscută la primele sale apariţii, lumina se manifestă apoi ca Dumnezeu Însuşi, Hristos şi Sfântul Său Duh. Dar este mai ales lumina lui Hristos. Potrivit Sfântului Simeon, lumina divină este Dumnezeu Însuşi în descoperirea Sa faţă de persoana umană. Ca şi în mistica siriacă, lumina este uneori identificată de Sfântul Simeon cu Sfânta Treime. Tot Simeon vorbeşte cu regularitate şi de vederea lui Hristos ca lumină. După cum am mai spus, Simeon vorbeşte de Hristos ca apărând într-o formă vizibilă, dar numai ca lumină sau uneori ca voce. Cu Sfântul Simeon, mistica întunericului face loc misticii luminii. Norul văzut de Simeon nu este norul lui Moise, ci lumina Taborului. El vede un fel de nor foarte luminos, fără formă sau culoare, şi plin de slava negrăită a lui Dumnezeu. Sfântul Simeon descrie astfel lumina îndumnezeitoare: „Dumnezeu este lumină şi contemplarea Sa este asemenea unei lumini (…) Întrebând: eşti Tu, Dumnezeul meu? Primeşte răspunsul: Da, Eu sunt Dumnezeul făcut Om pentru tine, şi, iată, că Eu te-am făcut şi te voi face, după cum vezi, dumnezeu (…). Cum această lumină se făcea deasupra sa, asemenea soarelui în splendoarea lui de la prânz, şi-a dat seama că era el însuşi în centrul luminii, plin de bucurie şi de lacrimi (…) A văzut lumina unindu-se, ea însăşi, într-un mod de necrezut cu trupul său şi pătrunzând încet-încet în mădularele sale (…) şi făcându-l şi pe el pe de-a-ntregul foc şi lumină“.

Vederea luminii dumnezeieşti în viaţa viitoare

Experierea luminii dumnezeieşti în această viaţă este o arvună şi o pregustare a bunătăţilor din împărăţia luminii şi a iubirii lui Dumnezeu. În această lumină dumnezeiască, Hristos va străluci la cea de-a doua venire a Sa pe pământ întru slavă. Sfinţii, ca unii ce s-au făcut asemănători cu Dumnezeu, gustă încă din această viaţă anticipat nesfârşitele bucurii ale vieţii veşnice. Harul Duhului Sfânt este prezent în sfinţi nu numai în timpul vieţii, ci şi după moarte. Acea lumină văzută pe Muntele Taborului este lumina de care sfinţii vor avea parte în împărăţia cerurilor. Această lumină nefiind nici materială, nici spirituală, ci divină şi necreată, se comunică omului întreg, făcându-l viu în comuniune cu Sfânta Treime.

Fiecare credincios renăscut la o viaţă nouă are posibilitatea, prin colaborare cu harul, să ajungă încă din viaţa aceasta, prin rugăciune, despătimire şi lucrarea virtuţilor, la vederea luminii dumnezeieşti. Îndumnezeirea prin har poate fi atinsă încă din viaţa aceasta, dar vederea luminii dumnezeieşti va fi desăvârşită în viaţa viitoare. În veacul viitor înaintăm la nesfârşit în taină şi vom înţelege treptat ceea ce încă nu înţelegem.

Lumina împărăţiei pe care o văd sfinţii este o lumină personală. Moştenirea şi împărăţia noastră este Hristos. Lumina dumnezeiască luminează oştirile îngereşti. Ele o privesc (o contemplă) cu nesfârşită bucurie. La vederea deplină a Domnului Hristos în lumină vor ajunge cei ce cred în El, în viaţa eternă. Acolo drepţii ca luminătorii vor străluci. În aceasta va consta fericirea lor nesfârşită. Atunci nu indivizi izolaţi, ci neamurile vor umbla în lumină (Apoc., 21, 24). Lumina va fi cu atât mai mare, cu cât va izvorî din toţi, descoperindu-se în această lumină comorile potenţiale aflătoare în toţi. Căci totul se face arătat la lumină (Efes. 5, 13). Lumina care îi va lumina pe toţi şi în care toţi se vor lumina ca persoane va fi Hristos. Hristos va lumina toate şi Se va arăta tuturor drepţilor împărţindu-le răsplăţile fericirii. Atunci nu va mai fi nici o distanţă între El şi sfinţii Săi, „şi ei nu vor vedea decât pe Împăratul pretutindeni. El va fi în faţa fiecăruia şi fiecare în faţa Lui şi va lumina în fiecare, şi fiecare va lumina în El“ (Cuvântări morale, cuv. 1, cap. 5). Va fi o lumină care va copleşi toate luminile fizice. „Ei nu vor avea trebuinţă nici de lampă, nici de lumina soarelui, că Domnul Dumnezeu îi luminează pe ei. Şi noapte nu va mai fi acolo“ (Apoc. 22, 5). Cei ce vor fi în faţa lui luminoasă a lui Hristos vor străluci şi ei mai mult decât razele soarelui.

Cei plecaţi din lumea aceasta, în nădejdea învierii şi a vieţii veşnice, văd lumina dumnezeiască. Pe pământ o pot vedea când voinţa lui Dumnezeu îngăduie, cei cu inima curată, aşa cum a spus Însuşi Mântuitorul (Mt. 5, 8).