Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă Documentar Sfântul Sofronie al Ierusalimului și momentul cuceririi cetății sfinte

Sfântul Sofronie al Ierusalimului și momentul cuceririi cetății sfinte

Galerie foto (7) Galerie foto (7) Documentar

Sfântul Sofronie se numără între cei mai renumiţi patriarhi ai Ierusalimului. El este recunoscut în întreaga creştinătate pentru erudiţia sa extraordinară, pentru cunoaşterea Sfintei Scripturi, dar şi pentru calităţile pastorale şi diplomatice de care a dat dovadă de-a lungul întregii vieţi, în special în momentele grele petrecute în scaunul patriarhal al cetăţii sfinte. Născut la Damasc, în preajma anului 560 sau chiar mai devreme, în jurului anului 550, Sfântul Sofronie făcea parte dintr-o familie cu origini siriace ori arabe. A primit o educaţie creştină încă din copilărie. A studiat şi ştiinţele profane ale vremii, remarcându-se îndeosebi prin talentul său oratoric, calităţile în această privinţă atrăgându-i şi supranumele de „Sofistul”.

Această titulatură nu trebuie privită într-un sens negativ, ci, dimpotrivă, este dovada aprecierii calităţilor tânărului Sofronie din partea comunității damaschine. Deşi unii hagiografi au contestat faptul că Sofronie Sofistul, nume care se găseşte, de altfel, în titlul operelor atribuite sfântului, ar fi una şi aceeaşi persoană cu Patriarhul Sofronie, cercetările mai recente au confirmat această apar­tenență.

Prietenia cu Ioan Moschu

Încă din tinereţe, a predat dialectica şi retorica. În paralel, a aprofundat şi studiul textului Sfintei Scripturi. Nu se ştie motivul pentru care a părăsit Damascul. Cel mai probabil, plecarea a fost cauzată de moartea părinţilor săi. În primă fază, în jurul anului 580, tânărul Sofronie a ajuns în Ţara Sfântă. Se pare că intenția sa nu era de a se dedica vieţii monahale, ci mai degrabă de a se închina şi a se ruga la Sfintele Locuri. Aici, din rânduiala lui Dumnezeu, tânărul Sofronie avea să-l cunoască pe Ioan Moschu (cca. 550-570 - cca. 620), important scriitor bizantin, autorul lucrării ascetice numite Limonariul sau Livada duhovnicească. Ioan Moschu, care nu era cu mult mai în vârstă decât Sofronie, făcea parte deja din obștea monahală a Mănăstirii „Sfântul Teodosie Chinoviarhul”, situată nu departe de Ierusalim, în apropierea Lavrei Sfântului Sava cel Sfințit. Cel mai probabil, întâlnirea cu Ioan Moschu, care i-a devenit îndrumător și prieten, a contribuit decisiv la tunderea în monahism a tânărului Sofronie. Potrivit izvoarelor, există o posibilitate destul de mare ca închinovierea Sfântului Sofronie la Mănăstirea „Sfântul Teodosie”, din pustiul Iudeii, să se fi petrecut după revenirea dintr-un pelerinaj mai amplu desfășurat de către acesta în Egipt, în răstimpul 578-582, alături de Ioan Moschu, date în acest sens fiind oferite în Limonariul.

Şederea lui Sofronie în Ţara Sfântă, la mănăstirea Sfântului Teodosie, a fost tulburată, către anul 602, de instabilitatea politică ce a cuprins întregul Imperiu Bizantin. În urma unei răscoale, ofițerul bizantin Flavius Focas (547- 610), originar din Tracia, a reuşit să-l detroneze și să-i execute pe împăratul Mauriciu (539-602) și pe familia acestuia, ocupând tronul de la Constantinopol. Din această cauză, Sfântul Sofronie și Ioan Moschu au plecat către nord, în Siria, la Seleucia, unde au stat până în 608, când s-au stabilit în Egipt, la Alexandria.

Odată cu instalarea Sfântului Ioan cel Milostiv pe scaunul patriarhal, în anul 610, atât Sfântul Sofronie, cât şi Sfântul Ioan Moschu au fost remarcaţi pentru calităţile alese. Lor le-a fost încredinţată sarcina de a-i readuce în comuniunea eclesială pe ereticii acefali şi de a încerca să împiedice răspândirea învăţăturilor greşite. Zelul misionar al celor doi monahi palestinieni a fost încununat de succes, ei reuşind să readucă la dreapta credinţă un mare număr de mănăstiri şi comunităţi laice. Datorită acestor realizări, Patriarhul Ioan i-a apreciat şi mai mult şi i-a luat drept colaboratori apropiaţi, hirotonindu-i preoţi.

Vestea cuceririi Ierusalimului de către perşii lui Chosroe al II-lea (590-628), în anul 614, a creat panică în întregul Egipt. Teama că Alexandria avea să devină următoarea țintă a incursiunii persane dobândea amploare. De altfel, acest lucru avea să se şi petreacă, peste numai patru ani, conflictul dintre bizantini şi sasanizi mutându-se în vechiul pământ al faraonilor. În luna iunie a anului 619, Alexandria a fost cucerită de perşi. Sfântul Sofronie şi Sfântul Ioan Moschu au părăsit Egiptul în anul 614, plecând către Italia.

Împreună cu mai mulţi ucenici, cei doi au vizitat numeroase comunităţi monahale din Peninsulă, dar şi de pe ţărmul Mării Mediterane, inclusiv din Cipru. Au ajuns la Roma în vremea pontificatului papei Bonifaciu al V-lea (619-625). Aici, Sfântul Ioan Moschu a redactat celebra sa lucrare, Limonariul. Tot aici avea să și moară, cu puțin înainte de 625. Unii cercetători consideră că mutarea la Domnul a Sfântului Ioan Moschu s-ar fi petrecut chiar mai devreme, undeva în anul 619, deci imediat după sosirea celor doi prieteni la Roma. Pentru alții, însă, moartea Sfântului Ioan s-a întâmplat mult mai târziu, în anul 634.

Cert este că după moartea Sfântului Ioan, Sfântul Sofronie s-a întors în Egipt. În vremuri destul de tulburi, el a înfiinţat o mănăstire în nordul Africii, unde au găsit adăpost monahii care fugeau din calea perşilor. În 633, Sfântul Sofronie se afla din nou la Alexandria, unde patriarhul melkit Cirus († cca. 641) încerca să-i împace pe monofiziţi cu Biserica, îmbrățișând în aceste circumstanțe o altă erezie, monotelismul. În pofida eforturilor Sfântului Sofronie de a-l convinge pe ierarhul alexandrin de greşeala pe care o făcea, Cirus nu a renunţat la intenţiile sale. Din această cauză, Sofronie a cerut sprijinul Patriarhului Serghie I al Constantinopolului. Inițiativa nu a avut rezultatul așteptat, întrucât Patriarhul Serghie a emis documentul numit Psephos, prin care interzicea discuţiile referitoare la existența uneia sau a două lucrări în Persoana Mântuitorului Iisus Hristos.

Patriarh al Ierusalimului

În toamna anului 634, Sfântul Sofronie a fost ales patriarh al Ierusalimului. Fără să ezite, a convocat un sinod în cadrul căruia a fost redefinită doctrina privind existenţa a două lucrări şi a două voinţe în Persoana Mântuitorului Hristos. Concomitent, a continuat să lupte, prin toate mijloacele, împotriva propagării învățătu­rilor eretice.

Invadarea Ţării Sfinte de către arabii musulmani l-a obligat pe ierarhul ierusalimitean să îşi concentreze energia pe întărirea şi mângâierea creştinilor ameninţaţi de pericolul islamic. Încă din iarna anului 634, patriarhul deplângea, în omiliile sale, faptul că musulmanii făcuseră imposibil accesul creştinilor din Ierusalim în Biserica Naşterii Domnului din Betleem. Într-un asemenea context, după înfrângerea bizantinilor la Yarmuk, în august 636, Sfântul Sofronie a preluat şi atribuţiile civile, el fiind cel care a negociat capitularea Ierusalimului, în primele luni ale anului 638, mai întâi cu comandantul armatelor ce asediau cetatea, Abu Ubayda, iar apoi cu însuși califul Omar.

Demersul Sfântului Sofronie de a preda Ierusalimul către islamici nu trebuie interpretat ca fiind un gest izvorât din teamă. În împrejurările vremii, inițiativa Sfântului Sofronie trebuie privită ca o dovadă de înțelepciune, de înțelegere matură și responsabilă a realităților. El a cerut să capituleze în faţa califului însuşi pentru a sublinia valoarea Ierusalimului. El nutrea speranța că, spre deosebire de comandanţii direct implicaţi în luptele de pe front, Omar avea să înţeleagă valoarea simbolică uriaşă a capitulării cetăţii sfinte. Astfel, Patriarhul Sofronie a dat dovada unei depline maturităţi diplomatice, chiar politice am putea spune. Grija sa pastorală l-a făcut să prefere o cedare paşnică a Ierusalimului în locul unei rezistenţe la capătul căreia, cel mai probabil, pentru cetatea sfântă ar fi urmat clipe de groază, întocmai celor provocate de cucerirea romană, în anul 70 d. Hr.

Cel puţin în faza iniţială, Omar nu i-a înşelat aşteptările. Invitat de patriarh să se roage în Biserica Învierii, califul a refuzat categoric să intre în lăcașul sfânt, alegând să îşi rostească rugăciunea de pe treptele acestuia și, astfel, să evite un precedent periculos: revendicarea sfântului lăcaş de către musulmani. În mod sigur, însă, pierderea controlului creştin asupra Ierusalimului l-a afectat serios pe Sfântul Sofronie, ale cărui posibilităţi materiale de a ajuta Biserica se restrângeau foarte mult. Marcat de evenimente, patriarhul și-a dat obștescul sfârșit la scurt timp după căderea Ierusalimului în mâinile musulmanilor, în 11 martie 638, data la care este pomenit de către Biserică.

Prolific aghiograf

Sfântul Sofronie nu a fost doar un mare ierarh preocupat de soarta celor pe care îi păstorea şi de menţinerea unităţii de credinţă a Bisericii. El s-a dovedit şi un prolific scriitor creștin. Lui îi sunt atribuite 47 de lucrări. O parte dintre acestea s-au pierdut. Alte lucrări au fost catalogate ca fiind lipsite de autenticitate. În privința altor opere ale sfântului, întâlnim referiri în diverse scrieri creştine. Un număr important de scrieri hagiografice şi poeme datează din perioada de dinainte de instalarea pe scaunul patriarhal al Ierusalimului. Renumită este, fără îndoială, Viaţa Sfinţilor Chir şi Ioan, martiri ai Bisericii din vremea împăratului Diocleţian. De asemenea, foarte cunoscută în tradiția creştină este și Viaţa Sfintei Maria Egipteanca, scrierea fiind atribuită Sfântului Sofronie, deşi stilul ei este destul de diferit de cel al Vieţii Sfinţilor Chir şi Ioan. Fie Sfântul Sofronie a prelucrat, cu intervenţii minimale, o scriere anterioară, fie, dimpotrivă, scrierea iniţială a patriarhului a suferit modificări ulterioare.

Împreună cu Sfântul Ioan Moschu a elaborat şi Viaţa Sfântului Ioan cel Milostiv, patriarhul Alexandriei, contemporan cu Sfântul Sofronie. Originalul acestei scrieri s-a pierdut. S-a păstrat doar un fragment, pe care îl întâlnim în vieţile sfinţilor redactate de Sfântul Simeon Metafrastul. Între poemele alcătuite de Sfântul Sofronie se găsesc imnuri liturgice și poezii religioase destinate lecturării în afara cultului. Colecţia sa de poeme, Anacreontica, a fost mereu apreciată nu doar pentru profunzimea trăirii duhovniceşti, ci şi pentru frumuseţea literară. În literatura de specialitate în limba română găsim o informaţie eronată în privinţa celei de-a paisprezecea ode din Anacreontica, despre care se spune că descrie distrugerea Ierusalimului de către arabi. În realitate, oda se referă la devastarea oraşului sfânt de către perşii sasanizi, în anul 614.

Imnuri liturgice şi omilii

În privința imnurilor liturgice, Sfântul Sofronie este autorul mai multor idiomele, cântări din slujba Ceasurilor Împărăteşti din Ajunul sărbătorilor Naşterii şi Botezului Domnului, precum şi a minunatei rugăciuni de la sfinţirea apei, în ziua de Bobotează („Treime mai presus de fire...”). Tradiţia bisericească îi atribuie Sfântului Sofronie al Ierusalimului şi revizuirea imnului „Lumină lină”, de la slujba Vecerniei.

După anul 634, când Sfântul Sofronie a ajuns patriarh al Ierusalimului, scrierile sale s-au concentrat mai mult pe aspecte pastorale şi doctrinare. Din această perioadă datează mai multe omilii, la diverse sărbători, precum şi cele două importante scrieri dogmatice ale Sfântului Sofronie, și anume Epistola sinodală şi Epistola către Arcadie al Ciprului. Predica rostită de Sfântul Sofronie cu ocazia sărbătorii Naşterii Domnului, în anul 634, are o importanță istorică, pentru că ea ilustrează situaţia creştinilor în timpul cuceririi Ţării Sfinte. În această omilie, patriarhul Ierusalimului deplânge situaţia comunităţii creştine care nu mai putea celebra Naşterea Domnului în biserica din Betleem, întrucât oraşul se afla deja în mâinile armatelor islamice.

Prin viaţa pusă în slujba Bisericii, prin zelul pastoral şi misionar, precum şi prin scrierile teologice de înaltă ţinută, Sfântul Sofronie al Ierusalimului s-a impus în scurtă vreme în conştiinţa creştinilor. În mod special, este menţionat și în cronicile musulmane, autorii acestora apreciindu-i abilitatea diplomatică cu care a gestionat asediul arab asupra Ierusalimului, încheiat la începutul anului 638.

 

Citeşte mai multe despre:   Sfantul Ierarh Sofronie