Sfântul Tarasie a fost un apărător al cultului sfintelor icoane vrednic de pomenire, dar şi un ierarh înzestrat cu un bogat dar pastoral. Influenţa sa şi rolul fundamental pe care l-a avut în cadrul Sinodului al VII-lea Ecumenic au rămas pentru totdeauna în memoria istoriei Bisericii. Totodată, în cadrul colecţiilor canonice ortodoxe s-a păstrat şi o epistolă împotriva simoniei adresată papei Adrian, în care patriarhul Tarasie critică acest obicei nevrednic de harisma treptelor ierarhice.
Înainte de păstorirea Sfântului Tarasie, în Constantinopol a fost patriarh Pavel Cipriotul. Acesta nu a rămas în scaunul patriarhal decât patru ani, fiind bolnav şi speriat de amploarea ereziei iconoclaste. Pavel se făcuse la un moment dat părtaş eresului iconoclast, dar, conştientizând greşeala săvârşită, s-a retras la o mănăstire din Constantinopol refuzând să mai rămână patriarh. Atunci când împărăteasa Irina a venit să îl întrebe de ce a făcut acest gest, Pavel i-a răspuns: "Boala mea şi aşteptarea morţii celei grabnice m-au adus să iau acest sfânt chip al schimei. (…) Iar ceea ce răneşte sufletul meu cu mai multă şi nemăsurată mâhnire este aceasta: văd în toate părţile, peste tot pământul care este sub stăpânirea voastră, că nu se păzeşte rânduiala credinţei nemişcată şi nu petreceţi întru credincioasa învăţătură, ci se înstrăinează de Biserica noastră şi se gonesc creştinii de la turma lui Iisus, ca nişte oi străine. Pentru aceea mă lepăd de a mai fi păstor la această eretică adunare; şi am voit ca mai bine să petrec în mormânt, decât să cad sub anatema celor patru sfinte scaune apostoleşti" (Vieţile Sfinţilor pe Februarie, p. 290). Tot Pavel a fost cel care l-a recomandat pe Sfântul Tarasie drept urmaş, deoarece avea încredere în cultura deosebită şi dreapta credinţă desăvârşită ale acestuia.
Misiunea pastorală a Sfântului Tarasie
Cu toate că a refuzat iniţial să ocupe scaunul patriarhal, Tarasie a fost aproape obligat să accepte. A decis că este momentul să îşi înceapă nevoinţele aspre ale slujirii pastorale neîncetate, lucru care l-a făcut să aibă o viaţă lipsită de bucuriile literaturii şi ale discuţiilor filosofice aşa cum era înainte. "Înfrânarea şi postirea lui era mare de-a pururea, având somn puţin, şi petrecea în gândiri dumnezeieşti şi în rugăciuni toată noaptea. Nu
s-a odihnit pe pat şi în aşternut moale, nici s-a îmbrăcat în haine moi, nici nu l-a văzut cineva din slujitorii lui lepădând cândva brâul său şi hainele, când avea nevoie să se odihnească, nici a lăsat ca cineva să-i scoată încălţările din picioare, având întru pomenire cuvintele lui Hristos: "N-am venit ca să-mi slujească mie". Ci singur îşi era slugă, dând altora pildă de smerenie. Spre cei săraci şi scăpătaţi era milostiv fără de seamă, hrănind pe cei flămânzi şi îmbrăcând pe cei goi, cărora şi bolniţă le-a făcut şi în toate zilele le-a făgăduit hrană din venitul patriarhiei; şi singur le slujea lor, iar mai ales la ziua Învierii lui Hristos le punea masa cu mâinile sale; apoi şi în alte zile aceeaşi făcând, având scris pe nume pe fiecare dintre dânşii" (Vieţile Sfinţilor pe Februarie, p. 292). Urmând pilda altor Sfinţi ierarhi precum Vasile cel Mare sau Ioan cel Milostiv, Tarasie a înţeles că nu doar dogmele trebuie stabilite cu claritate, dar şi săracii au nevoie de hrană şi adăpost.
Sinodul al VII-lea Ecumenic
Marele merit al acestui ierarh a fost convocarea Sinodului al VII-lea Ecumenic de la Niceea (787) unde a fost anatemizată erezia iconoclastă pentru prima dată, înlăturându-se astfel hotărârile sinodului tâlhăresc de la Hieria petrecut în 754. Cu toate acestea, nici organizarea Sinodului Ecumenic şi nici aplicarea hotărârilor sale nu au fost lipsite de multiple conflicte. Aşa cum afirmă părintele Ioan Rămureanu, principalele evenimente negative înainte de convocarea Sinodului Ecumenic s-au rezumat la atacurile soldaţilor iconoclaşti împotriva episcopilor adunaţi în sobor. Lucrul acesta a împiedicat desfăşurarea Sinodului în capitala Imperiului, şi a fost nevoie să fie mutate şedinţele la Niceea. După încheierea Sinodului Ecumenic, au apărut nemulţumiri în cadrul regatului franc condus de Carol cel Mare, iritat de faptul că reprezentanţii bisericii sale nu au fost invitaţi la dezbateri. Acest conflict a durat aproape o sută de ani, francii încercând să demonstreze că hotărârile Sinodului au fost cel puţin controversate. Bineînţeles, au reuşit mai mult să se facă de râs decât să argumenteze ceva plauzibil; fapt care s-a datorat şi actelor eronat traduse. Au existat prin urmare suficiente piedici în declararea iconoclasmului drept erezie. Practic, aceste conflicte generate de erezia iconoclastă au durat un veac şi jumătate, până la mijlocul secolulul al IX-lea (843).
Condamnarea simoniei
Nu are sens să mai explicăm pe larg de unde vine termenul de simonie şi ce semnifică acesta. Totul a pornit de la Simon Magul care a încercat să cumpere harul vindecării de la Sfinţii Apostoli fiind aspru mustrat de aceştia. Harul nu se poate cumpăra pe bani, aceasta a fost concluzia acestui prim eveniment din istoria Bisericii. Sunt suficient de multe hotărâri în acest sens ale Sinoadelor Ecumenice sau locale, precum şi ale Sfinţilor Părinţi. Cu toate acestea, au existat întotdeauna ierarhi care nu au înţeles acest lucru, încercând cu orice preţ să vândă ceea ce nu poate fi cuprins. Sfântul Tarasie mustră aspru aceste manifestări diabolice în scrisoarea sa către papa Adrian: "În multe feluri şi în multe chipuri, din Evanghelii, de la Apostoli şi de la Părinţi ne învăţăm ca la ceremonialul de sfinţire a preoţiei să nu avem datina lăcomiei de bani, şi să nu luăm aur şi argint, şi să nu ne însuşim ceva străin la hirotonirea vreunei persoane în treapta episcopală, precum vom arăta prin dovezile citate în cele următoare, atât din Scripturile de Dumnezeu inspirate, cât şi din învăţăturile patristice. Căci cei ce-şi pun mâinile sunt slujitori ai Duhului Sfânt, iar nu vânzători ai Duhului Sfânt; deoarece cei care au primit puterea aceasta prin cuvântul Domnului au vestit ca cei ce în dar au primit harul Duhului Sfânt, în dar să-l dea celor care îl primesc de la dânşii" (Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note şi comentarii, Sibiu, 2005, p. 472). Epistola este înţesată de citate scripturistice şi patristice care demonstrează cu prisosinţă că simonia este un lucru nu doar nedrept, ci pur şi simplu strigător la cer.
Simonia, mai rea decât erezia pnevmatomahă
Se ştie că în cadrul Sinodului al II-lea Ecumenic petrecut la Constantinopol în 381 a fost anatemizată erezia pnevmatomahilor care considerau că Duhul Sfânt este o simplă creatură. Tarasie consideră că acest eres este chiar mai suportabil decât simonia, pentru că, cel puţin, pnevmatomahii nu au considerat niciodată că au în puterea lor transmiterea Duhului Sfânt prin bani. "Căci oricare stăpân vinde ceea ce ar vrea, dacă vrea, sau pe rob, sau altceva din ce are; aşijderea şi cel ce cumpără, vrând să fie stăpân peste cele ce le cumpără, prin preţ de argint le câştigă. Astfel, cei ce fac acest comerţ înjosesc pe Duhul Sfânt, păcătuind la fel cu cei ce huleau că Hristos prin Belzebul scoate dracii, sau, ca să spun mai exact, se aseamănă cu Iuda vânzătorul, care a vândut pe Hristos pe preţ de argint ucigaşilor iudei. Deci, precum într-adevăr Duhul Sfânt este de o fiinţă cu Hristos Dumnezeul nostru, este deplin lămurit că cei ce vând pe Duhul Sfânt vor fi de aceeaşi parte din care s-a vândut Hristos, precum s-a dovedit" (Canoanele…, p. 473). Cuvintele patriarhului Tarasie pot părea foarte aspre, dar conţin suficiente argumente în acest sens. Într-adevăr, simonia creează în cel care o aprobă sentimentul că poate face orice cu harul primit. Nu el ascultă glasul Duhului Sfânt, ci Duhul îl ascultă pe el, lucru nu doar imposibil, ci pur şi simplu nebunesc. O nebunie care nu trebuie niciodată să fie îngăduită.
