Între chipurile luminoase ale istoriei noastre naţionale, la loc de cinste se află şi domnul Ţării Româneşti, Sfântul Neagoe Basarab, pe care îl sărbătorim în Biserica Ortodoxă Română la data de 26 septembrie.
Urmând tradiţia bizantină de conducere a marilor bazilei de la Constantinopol, el a căutat să fie un adevărat conducător creştin şi un apărător al Ortodoxiei din sud-estul Europei. Sfântul Neagoe Basarab a fost un domn evlavios, care a avut grijă de Biserică, şi mai ales un mare binefăcător al „Ortodoxiei de pretutindeni”, după cum afirmă istoricul Petre P. Panaitescu.
El s-a născut, după cum arată părintele profesor Mircea Păcurariu, în familia boierilor Craioveşti. Primeşte o educaţie aleasă, ceea ce îl face să cunoască greaca, latina, slavona şi probabil turca. Călătoreşte prin ţări din centrul Europei şi Imperiul Otoman. Întors în ţară, începând cu anul 1501 primeşte diferite dregătorii la Curtea Ţării Româneşti: postelnic, mare postelnic şi mare comis. La începutul activităţii sale dregătoreşti devine ucenic al Sfântului Nifon care, după ce a fost Patriarh al Constantinopolului, a fost adus de domnitorul Radu cel Mare (1496-1508) ca Mitropolit al Ţării Româneşti. Despre ucenicia Sfântului Neagoe Basarab pe lângă Sfântul Nifon vorbeşte Gavriil Protul în lucrarea Viața Sfântului Nifon: „Iar fericitul Nifon îl întărea în învățăturile sale”. În mod sigur, de la Sfântul Nifon a deprins viitorul domnitor trăirea isihastă şi mai ales profunzimea gândirii patristice a teologiei ortodoxe. Din lucrarea Măria Sa Neagoe Basarab: însemnările monahiei Platonida, Doamna Despina a Țării Românești, ediție alcătuită și îngrijită la Mănăstirea Diaconești din judeţul Bacău, aflăm că Sfântul Nifon a fost cel care l-a logodit pe Neagoe Basarab cu Despina (fiica despotului sârb Iovan Brancovici). Nunta a avut loc în anul 1505. Tot de aici aflăm că, după ce a fost alungat din scaunul de Mitropolit al Ţării Româneşti de voievodul Radu cel Mare, Sfântul Nifon s-a refugiat pe moşiile boierilor Craioveşti, Sfântul Neagoe fiind cel care i-a purtat de grijă mai ales prin Despina, care, în Însemnările ei, arată dezamăgirea ierarhului faţă de Radu cel Mare şi binecuvântarea oferită viitorului domn: „Am crezut, în neștiința mea, că Dumnezeu m-a trimis aici pentru sufletul lui Radu, dar acum văd limpede că pentru tine am fost trimis în această țară. Tu vei fi într-o zi domnul creștin întru care a binevoit sufletul meu. Să fii blagoslovit, fiul meu Neagoe și Duhul lui Dumnezeu să fie cu tine”. Nu după mult timp de la alungarea din ţară a sfântului patriarh (1505), domnitorul Radu cel Mare a murit, chiar în anul 1508, când s-a mutat la Domnul şi Sfântul Nifon la Mănăstirea Dionisiu din Muntele Athos.
După trei domnii efemere, ajunge voievod al Ţării Româneşti Sfântul Neagoe Basarab cu ajutorul boierilor Craioveşti şi al lui Mehmet, begul dunărean, după cum arată în Istoria românilor Constantin C. Giurescu. Domnia sa de doar 9 ani, 1512-1521, îl arată ca un om al păcii şi un voievod înţelept, care a ştiut să gestioneze foarte bine treburile ţării, manifestându-se ca un conducător realist pentru timpurile grele prin care trecea creştinătatea din sud-estul Europei, marcate de ofensiva islamică a Imperiului Otoman sub conducerea sultanului Soliman Magnificul.
Din lucrarea Domnitorii şi Ierarhii Ţării Româneşti - ctitoriile şi mormintele lor aflăm că „prin închinarea către sultanul Soliman Magnificul, Neagoe Basarab a evitat expansiunea otomană la nord de Dunăre”. Marele nostru istoric Constatin C. Giurescu afirmă în lucrarea sa, Istoria românilor: „Însemnătatea domniei lui Neagoe stă în faptele de ordin bisericesc”. În acest sens, Gavriil Protul consemnează că imediat după ce a luat domnia s-a îngrijit de Mitropolia Ţării Româneşti: „Ridică Biserica cea căzută şi puse pe Macarie Mitropolit a toată Ţara Rumânească...” În anul 1515 a adus moaştele Sfântului Nifon în ţară „ca să curăţească şi să tămăduiască greşeala Radului Vodă”. Moaştele au fost puse deasupra mormântului lui Radu cel Mare de la Mănăstirea Dealu, rostindu-se „rugăciuni pentru iertarea lui”. Aşezate într-un frumos chivot de argint, au fost înapoiate la Mănăstirea Dionisiu, după cum consemnează părintele academician Mircea Păcurariu.
Cea mai importantă realizare a sfântului voievod este Mănăstirea de la Curtea de Argeş, despre care Nicolae Iorga, cel mai mare istoric român, scria în Istoria românilor, în capitolul sugestiv intitulat Hegemonia culturală a lui Băsărabă Neagoe: „După ce se înălţase locaşul cu puternicii stâlpi de piatră în pronaos, cu îngustele fereşti oblice în turle, cu brâul şi plăcile sculptate, de formă armenească, pe linii înălţate peste măsura obişnuită în Serbia, înfăţişă, alături de sfinţii închinărilor obişnuite, pe însăşi ctitorii, în veşminte împărăteşti, cu înalte coroane pe cap...” O descriere frumoasă a marelui nostru istoric, din care remarcăm sinteza lumii ortodoxe reflectată în ctitoria sfântului voievod şi simbolistica tabloului votiv care ne duce la mesajul continuităţii bizantine la domnitorii noştri care se considerau succesori ai marilor bazilei, având astfel subliniată încă o dată ideea lui Nicolae Iorga: Bizanţ după Bizanţ.
Mănăstirea de la Curtea de Argeş a fost construită între anii 1512 şi 1517, fiind sfinţită de Patriarhul Ecumenic Teolipt al Constantinopolului, alături de care au slujit ierarhi şi preoţi din lumea ortodoxă, ce făcuse parte odinioară din Imperiul Bizantin. Sfinţirea a fost o imagine a măreţiei Bizanţului ortodox, a marilor bazilei din vechime. Istoricul Constantin C. Giurescu arată că la sfinţire au fost, pe lângă patriarhul ecumenic, mitropolitul şi episcopii ţării, patru mitropoliţi din Răsărit, cei 20 de egumeni de la Muntele Athos, toţi egumenii din ţară şi un număr mare de preoţi. Gavriil Protul, cel dintâi între egumenii din Muntele Athos, scrie despre biserica sfinţită: „Şi aşa vom putea spune cu adevărat că nu este aşa mare şi sobornică ca Sionul, carele îi făcuse Solomon, nici ca Sfânta Sofia, ce o făcu Iustinian împăratul, iar cu frumuseţea este mai prea deasupra decât acelea”.
Ca un mare apărător al Ortodoxiei universale, Sfântul Neagoe Basarab s-a îngrijit de Biserica lui Hristos din sud-estul Europei şi Orientul Apropiat, aşa cum o făceau odinioară împăraţii din Bizanţ. A ajutat mănăstirile din Muntele Athos, danii importante a oferit patriarhiilor din Constantinopol şi Ierusalim şi a sprijinit multe mănăstiri sârbeşti, după cum arată părintele profesor Mircea Păcurariu. În ţară este ctitor la mănăstirile Tismana, Snagov, Dealu, Glavacioc din Argeş, la Ostrov-Călimăneşti şi a refăcut biserica Mitropoliei din Târgovişte.
Viziunea lui asupra lumii în calitate de conducător creştin o regăsim în Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie, urmaşul său la tron din cei şase copii pe care i-a avut cu soţia sa, Doamna Despina.
Domnia lui se încheie în septembrie 1521, când s-a mutat la viaţa veşnică, fiind înmormântat în biserica Mănăstirii de la Curtea de Argeş.
