La 26 septembrie, în calendarul creştin ortodox român este pomenit Sfântul Voievod Neagoe Basarab. În şedinţa de lucru a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, întrunit la Reşedinţa patriarhală din Bucureşti, în zilele de 8-9 iulie 2008, s-a hotărât canonizarea Sfântului Ierarh Iachint de Vicina, primul mitropolit al Ţării Româneşti, a Sfântului Cuvios Dionisie Exiguul, părintele erei creştine, şi a Sfântului Voievod Neagoe Basarab, domnitorul Ţării Româneşti, om de cultură isihastă şi prinţ al păcii. La Curtea de Argeş, în prezenţa Patriarhului României, astăzi are loc proclamarea locală a canonizării Sfântului Voievod Neagoe Basarab.
Originea domnitorului Neagoe Basarab nu este întru totul clară. Singura certitudine este apropierea de marea familie a boierilor Craioveşti, prin mama sa, Neaga, pe care cele mai multe documente o prezintă drept soţia lui Pârvu Craiovescu. Cum după urcarea pe tronul Ţării Româneşti, Neagoe avea să se prezinte în documentele cancelariei domneşti drept fiu al domnitorului Basarab cel Tânăr „Ţepeluş” (1477-1481 şi 1481-1482), există unele semne de întrebare cu privire la paternitatea sa. Vlad cel Tânăr, domn al Ţării Româneşti între 1510 şi 1512, s-a aflat, la început, în bune relaţii cu familia Craioveştilor, protectorii tânărului Neagoe. Cu sprijinul unei familii boiereşti atât de puternice, orice urmaş al unui domnitor al ţării putea emite pretenţii la tron. Auzind că Neagoe, ajuns între timp şef de vânătoare la curtea sa, ar putea fi „os domnesc”, Vlad cel Tânăr ar fi căutat fie să-l piardă, fie să-l „însemneze”, cum era obiceiul vremii de a mutila orice posibil rival al domnitorului sau al succesorilor săi. Aşa se explică faptul că, la întrebarea lui Vlad-Vodă despre originea lui Neagoe, boierii Craioveşti vor fi răspuns că e doar boier, fiu al lui Pârvu Craiovescu şi al soţiei sale, Neaga, aşadar, fără drept la domnie. Ameninţările aveau să continue, astfel că boierii olteni se văd nevoiţi să treacă Dunărea, în decembrie 1511, cerând ajutor turcilor. La 23 ianuarie 1512, un corp de oaste în frunte cu Mehmet-Beg învingea pe Vlăduţ-Vodă într-o luptă la marginea Bucureştilor, la Văcăreşti. Abia după ce pericolul era eliminat, a putut Neagoe să-şi asume identitatea domnească, de urmaş al lui Basarab Întemeietorul, prin tatăl său, Ţepeluş Voievod. Despre alegerea sa ca voievod, îndată după lupta de la Văcăreşti, scrie Letopiseţul Cantacuzinesc: „Iar el nici într-un chip nu vrea să se plece şi să fie domn şi cu glas mare zise către tot norodul: Puneţi alt pe carele veţi vrea dimpreună şi cu sfatul nostru, iar pe mine mă iertaţi, că nu voi fi, iar nărodul tot striga şi zicea către dânsul: iată nu va Dumnezeu să fie altul, nici noi, ci numai tu să fii nouă domn... Deci şi Neagoe să plecă glasului năroadelor şi luă coruna şi scaunul a toată ţara românească. Şi îndată făcu judecată şi dreptate între oameni”.
Nepreţuita moştenire a boierilor Craioveşti
Poate că nu l-au înnobilat boierii Craioveşti pe Neagoe cu sânge şi os domnesc, însă formarea sa, încă din fragedă pruncie, se datorează ambientului în care l-au crescut. Numiţi în unele cronici ale vremii „Banoveţi”, erau prezentaţi drept „un neam carele era mai ales şi mai temătoriu de Dumnezeu”. Mama sa, Neaga, a fost cea care i-a deschis ochii către frumuseţea credinţei ortodoxe strămoşeşti. Cum Craioveştii erau ctitorii Mănăstirii Bistriţa din părţile Vâlcei, una dintre cele mai mari din Ţara Românească, putem identifica primul „cămin” în care copilul Neagoe va fi învăţat să citească, să se roage şi să crească în cinste. Printre vieţuitorii mănăstirii de la poalele Munţilor Căpăţânii se număra şi unul dintre fraţii Craioveşti, unchi al lui Neagoe, Barbu-vel Ban, călugărit cu numele de monah Pahomie, împreună cu Neagoslava, soţia sa, călugărită şi ea cu numele Salomia. Biblioteca mănăstirii, mereu înnoită cu manuscrise de monahii cărturari, i-a asigurat acces atât la scrieri biblice şi patristice, cât şi la cunoaşterea unor limbi străine, datorită dascălilor-călugări.
În anul 1504, la Bistriţa se refugia mitropolitul Maxim Brancovici, cărturar cunoscut al vremii, fost despot sârb cu numele Gheorghe, împreună cu nepoata sa, Miliţa, fiica despotului Serbiei, Iovan Brancovici. În acelaşi an, tânărul Neagoe o va lua în căsătorie pe Miliţa Despina.
Veşnică prietenie cu Sfântul Ierarh Nifon: de la ucenicie la împreună-vieţuire în rândurile sfinţilor
Tot la Mănăstirea Bistriţa avea să întâlnească pe patriarhul Nifon al II-lea al Constantinopolului, chemat în Ţara Românească, pe la anul 1502, de voievodul Radu cel Mare (1495-1508), pentru a reorganiza şi întări viaţa bisericească. Această întâlnire este descrisă în lucrarea scrisă pe la 1517-1519 de întâistătătorul obştii de la Sfântul Munte Athos, sârbul Gavriil Protul: „Viaţa şi traiul sfinţeniei sale, Părintelui Nostru Nifon, Patriarhul Ţarigradului, carele a strălucit între multe patimi şi ispite în Ţarigrad şi în Ţara Muntenească”. Ca mitropolit al Ungrovlahiei, a reuşit să pună ordine în Biserica din Ţara Românească, întemeind două noi episcopii, la Râmnic şi Buzău. O însoţire nelegiuită la Curtea Domnească a lui Radu cel Mare, între sora acestuia şi un boier moldovean căsătorit, a făcut ca mitropolitul Nifon să se retragă din scaun şi să ia calea exilului. Despre viaţa de pribeag avea să scrie acelaşi Gavriil Protul: „Îi veni în ajutor un cocon de boieri, pe care-l chema Neagoe, şi care era mai mare peste vânători. Aşa făcu Dumnezeu din cele amare dulci şi din cele pizmaşe cu prieteşug, că aducea bucate pentru hrana sfântului, şi aievea şi într-ascuns, cu îndemnarea lui Dumnezeu. Iar fericitul Nifon îl întărea cu învăţăturile sale, ca să crească şi să se înalţe în toate faptele cele bune şi să se ridice în noroc bun şi să fie plăcut înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor”. Aceste cuvinte descriu o relaţie aparte ce lega pe tânărul boier Neagoe de înţeleptul ierarh, un mediu prielnic de deprindere şi învăţătură. Ucenicia lui Neagoe pe lângă fericitul Nifon, deşi scurtă în timpul vieţii ierarhului, avea să continue, în veşnicie. În anul 1505, văzând că Radu cel Mare nu pune capăt situaţiei de la curte, Nifon avea să părăsească ţara, neîmpăcat cu domnitorul. În anul 1508, arhiereul Nifon trecea la cele veşnice, în Mănăstirea Dionisiu. La doar câteva luni, în acelaşi an, Radu cel Mare era răpus de gută, fără a primi iertare de blestemul arhieresc. Radu Vodă a fost înmormântat în biserica Mănăstirii Dealu, ctitoria sa de lângă Târgovişte.
Împăcarea minunată a domnitorului Radu cel Mare cu Sfântul Ierarh Nifon
Prima faptă consemnată de Gavriil Protul după consolidarea domniei lui Neagoe Basarab a fost aducerea în ţară a moaştelor Sfântului Patriarh Nifon, pentru a săvârşi o împăcare postumă cu fostul domnitor Radu cel Mare. A ales câţiva boieri de încredere, i-a întărit cu cărţi domneşti semnate de el însuşi şi i-a trimis la Mănăstirea Dionisiu pentru a cere aducerea moaştelor Sfântului Nifon, spre curăţirea şi ştergerea greşelii lui Radu Vodă. Danciu logofătul a primit acordul egumenului grec de a desface mormântul fericitului ierarh, aşezându-l într-o raclă de lemn. Procesiunea avându-l în frunte pe un părinte Neofit a adus sfintele moaşte în Ţara Românească. Întâmpinarea ne-o prezintă cronica lui Gavriil Protul: „De cum au intrat în Ţara Românească cu sfintele moaşte, au făcut ştire domnului Neagoe Vodă, care a adunat tot clerul Bisericii şi toţi boierii, aşteptând pe părintele său cel sufletesc. Cu credinţa sufletului şi a inimii, domnitorul a cuprins sicriul cu moaştele sfântului în braţe şi le-a sărutat cu lacrimi şi cu multă veselie, împreună cu tot norodul creştinesc. Au dus, apoi, sicriul şi l-au pus deasupra mormântului lui Radu Vodă, rugându-se toată noaptea, împreună cu Neagoe Vodă, sfinţiei sale pentru iertarea păcatului lui Radu Vodă, care fără dreptate a lepădat pre Sfântul de la sine şi l-a gonit din ţară. Şi - mare minune! - spre sfârşitul utreniei, vrând Dumnezeu să arate aievea iertarea păcatului lui Radu Vodă şi al altora, care făcuseră nevoie şi scârbă sfântului, a văzut singur Neagoe Vodă descoperire ca aceasta de la Dumnezeu: s-au rupt scoabele cele de fier şi acoperământul mormântului lui Radu Vodă şi degrabă s-au desfăcut marmurile, iar dinlăuntrul s-a ivit trupul lui Radu groaznic şi întunecat, plin de puroi şi de putoare. S-a deschis şi sicriul sfântului Nifon şi a izvorât de la sfântul izvor de apă, care a spălat tot trupul lui Radu Vodă, arătându-l luminat. Apoi toate încuietorile şi pietrele singure s-au închis şi s-au arătat lui Neagoe şi a făcut mare mulţumire”. Arătându-i-se lui Neagoe această minunată împăcare şi multe alte minuni săvârşind Sfântul Nifon în Ţara Românească, a comandat o raclă de argint poleită cu aur, mărgăritar, pietre scumpe şi smalţ, iar pe capac a fost pictat el însuşi, în genunchi, la picioarele sfântului, rugându-se. Acea raclă cu sfintele moaşte a trimis-o înapoi la Mănăstirea Dionisiu, în aceeaşi procesiune. În semn de preţuire, călugării athoniţi i-au trimis „plocon” capul sfântului şi o mână, „ca să fie de sfinţire şi ajutor domnului. Iară el primi acele daruri cu mare bucurie, ca şi Moise proorocul Tablele Legii Vechi şi le purta tot cu sine pe unde mergea, şi în curte şi în biserică, iar pe cale le purta în caretă, ca şi Israel chivotul Legii”. O legătură sfântă şi vie între ucenic şi părintele său spiritual, pecetluită în veşnicie. Gavriil Protul îşi încheie lucrarea despre viaţa Sfântului Nifon ca martor al canonizării sale, prima în Biserica noastră strămoşească: „Proslăvirea Sfântului Ierarh Nifon, patriarhul Ţarigradului, s-a săvârşit la 11 august, 1517, la Curtea de Argeş, zi în care s-a rânduit şi pomenirea sa. Aceasta a fost prima proslăvire a unui sfânt în Ţara Românească”.
Domnitorul Neagoe Basarab - ctitor şi binefăcător al întregii Ortodoxii
Doar enumerând locurile unde vistieria domnească a lui Neagoe-Vodă a contribuit la ajutorarea altarelor închinate lui Dumnezeu, putem creiona portretul unuia dintre cei mai mari ctitori ai creştinătăţii. Despre daniile sale de la Sfântul Munte, cine poate da mărturie mai bună decât însuşi Gavriil, mai-marele călugărilor athoniţi: „Ce să mai înmulţim cuvintele, spuind toate mănăstirile pre rând, că toate mănăstirile din sfântul Munte al Athonului le-a îmbogăţit cu bani, cu sate, şi dobitoace încă le-au dat, şi multe ziduri au făcut şi fu ctitor mare a toată Sfetagora”. Şi continuă, amintind de „biserica cea mare sobornicească din Ţarigrad”, „sfântul munte Sinai”, „sfânta cetate a Ierusalimului, Sionul”, Meteorele de pe stânca Tesaliei, Tescaviţa, Cuşniţa, Cuteasca, Ascalon (Siria), apoi „toate câte sunt în Evrota, în Trachiia, în Elada, în Ahiia, în Eliric, în Cambaniia, în Elispod, în Misiia, în Machidonie, în Tetuliia, în Sermie, în Lugdonie, în Petlagonia, în Dalmaţiia şi în toate laturile de la răsărit până la apus, şi de la miază-zi până la miază-noapte, toate sfintele biserici le hrănea, şi multă milă pretutindenea da şi mai vârtos pe cei ce se înstrăinau prin pustii şi prin peşteri şi prin schituri fără de nici o scumpete îi hrănea, şi nu numai creştinilor fu mumă, ci şi păgânilor, şi fu tuturor tată milostiv, asemănându-se Domnului Celui Ceresc, care străluceşte soarele Său, şi plouă şi pe cei buni şi pe cei răi, cum arată Sfânta Evanghelie”.
Iar dacă s-a învrednicit a întări altarele lui Dumnezeu din întreaga lume, cu atât mai mult ajutorul său se îndrepta către Biserica strămoşească a Ţării. Vistieria domnească a contribuit la ridicarea sau restaurarea complexurilor monahale de la Tismana, Bistriţa, Cotmeana, Vişina, Cozia, Dobruşa, Nucet, Ostrov sau Snagov. Mănăstirea Dealu, ctitoria lui Radu-Vodă, este desăvârşită în zilele domniei sale. Pentru toate acestea va fi avut aceeaşi dragoste şi râvnă de a sluji lui Dumnezeu. Capodopere, însă, sunt două lăcaşuri ridicate din temelie în Ţara Românească: biserica Mănăstirii Curtea de Argeş şi Catedrala mitropolitană din Târgovişte.
„Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său, Teodosie”
Vrednicul de pomenire mitropolit Antonie Plămădeală al Ardealului i-a dedicat o serie de studii menite să-l numere între cei ce s-au învrednicit a fi „Dascăli de cuget şi simţire românească”: „Prin Curtea de Argeş şi prin «Învăţăturile către fiul său, Teodosie», Neagoe-voievod Basarab şi-a câştigat un loc veşnic viu în istoria, cultura, civilizaţia şi conştiinţa românilor. Domn al culturii româneşti îndeosebi, a realizat în «Învăţături», ca şi în Catedrală, o sinteză românească originală, între umanism şi gândirea religioasă a vremii, sinteză care a surprins şi a concretizat în forme scrise şi zidite, trăsăturile esenţiale şi fundamentale ale sufletului românesc”.
Profesorul Dan Zamfirescu, numit, pe bună dreptate, „fiul de suflet” al lui Neagoe Vodă Basarab”, unul dintre cei mai de seamă cercetători din zilele noastre, a reuşit să demonteze toate ipotezele ce puneau la îndoială originalitatea operei domnitorului român, dovedind cu argumente că «Învăţăturile» sunt „una din cele mai autentice şi mai valoroase creaţii literare din cultura română”.
„Epoca” de nouă ani: 1512-1521
La graniţa unui Imperiu Otoman în continuă expansiune a apărat şi consolidat Ţara Românească, devenind un real sprijin pentru întreaga creştinătate din zonă. Ceea ce Ştefan cel Mare şi Sfânt a păzit cu ascuţişul sabiei, Sfântul Voievod Neagoe Basarab a păstrat cu sigiliul domnesc aplicat pe documentele de diplomaţie. Cu o armată pregătită oricând să reziste unei ofensive otomane, a preferat să răscumpere pacea fără vărsare de sânge, prin plata unui însemnat tribut. Preafericitul Părinte Patriarh Daniel remarca acest nou soi de „luptă a spiritului”, în studiul „Politică luminată de credinţă. Neagoe Basarab, un principe pedagog creştin”: „Fără să fie luptător cu armele, ca Sfântul Ştefan cel Mare, Neagoe Basarab - prin toată această bogată şi continuă activitate şi preocupare a sa pentru lumea creştină din Orient şi Balcani - apare ca un luptător al spiritului, sprijinind cultura europeană, moştenire a strălucitului Bizanţ”.
După numai nouă ani de rodnică domnie, a trecut la cele veşnice, „lăsând în urma sa multă lumină, lumină ale cărei raze pătrund până la noi cei de astăzi”. A fost înmormântat în gropniţa domnească de la Curtea de Argeş, ctitoria sa, iar piatra de mormânt aminteşte: „A răposat robul lui Dumnezeu Io Neagoe Voievod şi Domn a toată Ţara Românească şi a părţilor dunărene, în luna lui Septembrie 15 zile, anul 7029 (1521), crugul soarelui 26, crugul lunii 15, temelia 18. A domnit 9 ani şi jumătate. Şi rog pe cei ce Dumnezeu îi va îngădui să vie după noi, să păzească adăpostul acesta mic şi lăcaşul oaselor mele, ca să fie nestricat”.
„Domn cu apucături împărăteşti”
Nicolae Iorga îl numeşte pe Neagoe Basarab „domn cu apucături împărăteşti”, „cel dintâi domn român pătruns de cultura bizantină. Din fiul său iubit, pe care-l numise Teodosie, sperând că va cârmui ca Teodosiu cel Mare, el voia să facă o minune de desăvârşire”.
Portretul votiv zugrăvit de meşterul Dobromir din Târgovişte, autorul picturii originale a ctitoriei voievodale din Curtea de Argeş, reprezintă imaginea fidelă a domnitorului Neagoe Basarab, alături de familia sa. Este prezentat în picioare, înveşmântat în ţinută de ceremonie, purtând pe cap coroană de aur cu fleuroni bogaţi şi cu monturi de pietre scumpe. Părul e împodobit cu un acoperământ de bucle aurii ce curg în râuri până la piept, îmbrăcându-i umerii. Pe mantie se observă un vultur bicefal încoronat, simbolul heraldic împăratesc al Bizanţului. Această imagine a fost adoptată de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române drept icoană a Sfântului Voievod Neagoe Basarab.
În studiul amintit, PF Daniel - pe atunci Mitropolit al Moldovei - oferea drept model pe domnitorul Neagoe Basarab, care „rămâne mereu viu prin ceea ce a lăsat posterităţii şi constituie un îndemn pentru generaţiile de azi şi de mâine în a sluji acest popor”.
