„Sfinte Părinte Irodion, roagă-te pentru noi lui Hristos!”

Sfântul Cuvios Irodion de la Lainici, Luceafărul Olteniei, îi aşteaptă astăzi pe credincioşii râvnitori după cele duhovniceşti în Lavra de pe malul Jiului. Minunile sale, testamente scrise pe „tablele inimilor” peste veacuri, aduc permanent mărturia unei credinţe puternice, lucrătoare şi mărturisitoare, trecând dincolo de îndoielile unei existenţe bulversate de secularizare.

Trecând cu puţin de „răsăritul primăverii pascale”, sărbătoarea Sfântului Irodion de la Lainici face şi anul acesta chemare pelerinilor din întreaga ţară, dornici să aducă închinare şi cinstire celui care a fost „din pruncie” călugăr.

Viaţa şi faptele sale minunate se aşază parcă dintotdeauna alături de rugăciunea pe care monahii din Valea Jiului o ridică neîncetat spre ceruri. De acolo, din biserica cea mare a mănăstirii, răsare permanent ecoul strigătului de pocăinţă şi ajutor întru necazuri: „Sfinte Părinte Irodion, roagă-te pentru noi lui Hristos!”.

Înainte văzător cu duhul

Multe dintre minunile sfântului au rămas până astăzi întipărite în evlavia populară a credincioşilor. Aşa se face că, încă din vremurile vechi, mulţi credincioşi din Oltenia şi chiar din Transilvania băteau potecile înguste din Defileul Jiului pentru a ajunge să vorbească măcar o clipă cu părintele Irodion. Era un adevărat pelerinaj: bolnavi, îndrăciţi, oameni cu fel de fel de necazuri şi apăsări veneau la el ca la un sfânt şi nici unul nu pleca acasă nemângâiat. Tradiţia spune că sfântul era văzător cu duhul. Părintele Ioanichie Bălan, autorul „Patericului românesc”, povesteşte minunea pe care sfântul a făcut-o cu o femeie care venise la mănăstire pentru a-i aduce lapte: „V-am adus, părinte, lapte de pomană, de blagoslovenie!”, iar cuviosul i-a răspuns: „Nu primesc laptele, că nu este de la capra ta!”; „Ba nu, părinte - a zis femeia, de la capra mea este”; „Dar n-ai dat-o ieri diavolului? Cum să primesc, că nu mai este capra ta!”. Atunci, femeia vădită şi-a recunoscut păcatul şi din ziua aceea n-a mai pomenit numele necuratului.

Prorociile Sfântului Irodion

În ziua de 3 mai 1900, înainte de a trece la cele veşnice, Sfântul Irodion le-a vestit ucenicilor săi pustiirea mănăstirii: „Fiii mei, să ştiţi că, puţin după ducerea mea, schitul acesta va rămâne mulţi ani pustiu. Voi, însă, îngropaţi lângă altar trupul meu şi nu uitaţi făgăduinţele călugăreşti pe care le-aţi dat lui Hristos!”. Prorocia avea să se împlinească odată cu izbucnirea Primului Război Mondial. Când au ajuns pe Defileul Jiului, în toamna anului 1916, trupele germane au distrus aproape totul: mănăstirea a fost transformată în grajd pentru cai, odoarele s-au furat, iar arhiva a fost mistuită de flăcări. Foarte mulţi dintre călugării rămaşi în viaţă au fost duşi în Germania, unde au sfârşit cu toţii. Timp de 13 ani, la Lainici, candela vieţii monahale s-a stins. Abia în 1929, arhimandritul Visarion Toia a reuşit să readucă la viaţă viaţa monahală de aici.

După ce cuviosul părinte s-a mutat la ceruri, mormântul său a devenit un adevărat izvor al Siloamului pentru credincioşii veniţi din toate părţile ţării. Foarte mulţi demonizaţi erau vindecaţi, iar bolnavii găseau aici tămăduire. Tradiţia spune că unii oameni ar fi răscolit mormântul şi ar fi luat părticele din sfintele sale moaşte. Când s-au împlinit şapte ani de la mutarea la ceruri, părintele Iulian Drăghicioiu, unul dintre ucenicii sfântului, a luat binecuvântare de la episcopie pentru deshumare. Simţise în duh prezenţa dascălului său şi era sigur că şade neputrezit la streaşina bisericii. Aici l-a descoperit, întreg şi frumos mirositor, ca un trandafir care se deschide primăvara la razele soarelui. Minunea a fost comunicată mai întâi Centrului eparhial, după care, conform tradiţiei monahale, sfântul a fost aşezat din nou în pântecele pământului. Mărgăritarul a fost coborât înapoi, îngropat mult mai adânc de data aceasta. Abia în anul 1929, moaştele sfântului au fost redescoperite de preacuviosul părinte Visarion Toia, stareţul Mănăstirii Lainici, care le-a aşezat într-un loc de taină. De atunci, nimeni nu a mai reuşit să le găsească. Dumnezeu aşezase mantia vremii peste Luceafărul de la Lainici pentru a-l arăta la vremea rânduită. Amintirea minunilor şi a vieţii duhovniceşti pe care o trăise au rămas singurele repere peste timp în speranţa unei viitoare redescoperiri.