Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă Documentar Sfinţii Mucenici savaiţi, locuitorii „cetăţii lui Dumnezeu”

Sfinţii Mucenici savaiţi, locuitorii „cetăţii lui Dumnezeu”

Galerie foto (1) Documentar
Un articol de: Vasile-Robert Nechifor - 20 Mar, 2020

În fiecare an, la 20 martie, Biserica Ortodoxă face pomenirea Sfinţilor Cuvioşi care au primit cununa muceniciei în Mănăstirea Sfântului Sava cel Sfinţit din pustiul Palestinei de la saracinii care căutau comori pământeşti. Următori ai marilor părinţi care s-au nevoit în această „cetate a lui Dumnezeu”, Sfinţii Cuvioşi Mucenici sunt icoane vii ale nădejdii mântuirii şi modele de credinţă neclintită.

Pustia a fost încă de la începuturile creştinismului locul preferat al celor care doreau să se lepede de grijile deşarte ale lumii pentru a se dedica contemplării divine şi luptelor duhovniceşti. Urmând exemplul Sfântului Ioan Botezătorul, marii sfinţi ai pustiei, precum Sfântul Antonie cel Mare în Egipt sau Sfinţii Eftimie, Teoctist şi Sava cel Sfinţit în Palestina, au prefăcut în chip minunat pustia, „cetatea lui Dumnezeu”. Adunând mulţi ucenici în scurt timp, aceşti părinţi au lăsat posterităţii numeroase locaşuri în care ostenitorii au implorat neîncetat mila lui Dumnezeu pentru ei înşişi şi pentru toţi creştinii.

Sfântul Sava cel Sfinţit şi-a întemeiat lavra în anul 478, urmând modelul îndrumătorului său, Sfântul Cuvios Teoctist. La aşezarea în ­pustie, sfântul a fost ajutat de saracini, care i-au adus regulat merinde. Nu după mult timp, inimile lor s-au schimbat şi ei au început să atace sfintele locaşuri, prădând şi ucigând pe nevoitorii din ele. Astfel, în mai multe rânduri, Mănăstirea Sfântului Sava a căzut pradă păgânilor, multe clădiri fiind distruse şi mulţi monahi primind cununa muceniciei.

În vremea Patriarhului Ilie al 2-lea al Ierusalimului (782-797) şi a drept-credincioşilor împăraţi Constantin şi Irina (780-797), saracinii musulmani au atacat în mai multe rânduri Mănăstirea Sfântului Cuvios Sava cel Sfinţit. Pe când monahul Vasile era egumen, nevoitori din toată pustia se adunau aici, nesocotind ameninţările păgânilor, ci punându-şi nădejdea în purtarea de grijă a lui Dumnezeu. În două rânduri, aşezământul a fost apărat prin pronia lui Dumnezeu. Odată, barbarii au venit să jefuiască locaşul, dar au fost izgoniţi de armata trimisă de la Ierusalim. Altă dată, saracinii au pornit cu acelaşi gând şi ajungând într-un sat apropiat de lavră au găsit mult vin ascuns şi, îmbătându-se, s-au luptat între ei, pierind mulţi.

„Nu pentru mâncare am venit aici, ci pentru argint şi aur”

În ziua de 13 martie, în joia dinaintea praznicului Floriilor, în unul dintre anii de păstorire ai Patriarhului Ilie al 2-lea, o altă ceată de saracini a intrat în mănăstire căutând lucrurile de valoare. Părinţii i-au întâmpinat dorind să-i omenească după tradiţia călugărească, punându-le înainte bucate din puţinul pe care îl aveau, însă conducătorul lor a spus: „Nu pentru mâncare am venit aici, ci pentru argint şi aur”. Când monahii le-au spus că nu vor găsi nimic valoros în mănăstire, barbarii s-au mâniat şi au ucis 13 vieţuitori, pe mulţi i-au rănit, iar chiliile le-au ars. Au vrut să ardă şi biserica, dar văzând în depărtare un grup mare de oameni au crezut că este armata trimisă din Ierusalim şi au fugit luând cu ei puţinul pe care l-au găsit în sfântul locaş.

După alte şapte zile, la 20 martie, în Joia cea Mare, au năvălit arabii a doua oară asupra lavrei şi i-au ucis pe cuvioşi fără cruţare. Pe unii i-au săgetat, altora le-au tăiat capul, pe alţii i-au tăiat în două şi altora le-au tăiat mâinile şi picioarele sau i-au ucis cu pietre. Pe cei rămaşi vii i-au chinuit în multe feluri pentru a afla unde se găseau lucrurile de mare preţ ale mănăstirii.

Pe tânărul călugăr Ioan, care îngrijea oamenii fără adăpost, l-au prins şi l-au bătut rău, după care i-au tăiat tendoanele de la mâini şi picioare şi l-au târât pe pietre, sfâşiindu-i mucenicului pielea spatelui. Paznicul odoarelor bisericii, Sfântul Serghie, a încercat să fugă după ce a ascuns obiectele sfinte, dar a fost prins şi decapitat. Pe Sfântul Patriciu l-au dus, împreună cu alţi călugări, în peştera Sfântului Sava din interiorul mănăstirii, au aprins focul pe un morman de gunoi la intrare, sperând să-i sufoce cu fumul otrăvitor. Optsprezece dintre ei au pierit, printre care şi Sfinţii Ioan şi Patriciu. Saracinii au continuat să-i tortureze pe cei rămaşi în viaţă, dar nu au obţinut nimic de la ei. În cele din urmă au părăsit mănăstirea.

Atunci fraţii care rămăseseră în viaţă, adunându-se în Vinerea Mare în locaş, au adus în biserică trupurile cuvioşilor părinţi şi au petrecut toată noaptea aceea a Mântuitoarelor Pătimiri în nemângâiată tânguire, apoi le-au îngropat. Astfel s-au sfârşit muceniceşte cuvioşii părinţi în locaşul Sfântului Sava, iar barbarii aceia au căzut fără de sabie morţi, prin pustietăţi şi prin câmpii, spre mâncarea fiarelor.

„Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă”

Deşi puţini dintre ei sunt cunoscuţi după nume, Sfinţii Cuvioşi care au gustat paharul martiriului în pustia Palestinei sunt exemple pilduitoare pentru creştinii din toate timpurile. Ei s-au dedicat cu totul lui Dumnezeu, înfruntând muncile diavolului, greutăţile vieţuirii în pustie, dar şi ameninţările păgânilor. Înţelepciunea care le-a ghidat vieţuirea aspră a fost: „Dacă nu poartă Dumnezeu grijă de mine, pentru ce mai trăiesc?” Astfel, aceşti nevoitori şi-au lepădat trupurile pentru a-şi mântui sufletele, au schimbat deşertăciunea desfătărilor lumeşti cu desfătarea vieţuirii duhovniceşti în deşert. Mai presus de toate au pus mântuirea sufletului, trăind după cuvântul Evangheliei, care spune: „Ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă dacă-şi pierde sufletul?” (Marcu 8, 36)

Pururea rugători pentru toţi, Sfinţii Mucenici savaiţi au arătat că „cetatea lui Dumnezeu” se face precursoare şi pregustare a „Împărăţiei lui Dumnezeu”. Şi acest lucru nu se referă doar la petrecerea unei vieţi nelumeşti, ci la vieţuirea după îndemnurile dumnezeieşti în mijlocul unei lumi tot mai puţin doritoare de a se lepăda de deşertăciunea ei pentru câştigarea comorilor nepieritoare.

Citeşte mai multe despre:   Manastirea Sfantul Sava cel Sfintit