Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă Documentar Sfinţii Neagoe Basarab şi Varlaam, promotori ai culturii naţionale

Sfinţii Neagoe Basarab şi Varlaam, promotori ai culturii naţionale

Galerie foto (1) Documentar
Un articol de: Alexandru Damian Anfile - 17 Iun, 2014

În cea de-a doua Duminică după Rusalii, credincioşii Bisericii Ortodoxe Române prăznuiesc Duminica Sfinţilor Români, zi având rolul de a aminti tuturor de cei care au ridicat cinstea neamului nostru până la tronul Dumnezeirii. Două categorii aparte de sfinţi sunt cele ale voievozilor şi ierarhilor, aceia care s-au arătat vrednici cârmuitori şi păstori ai turmei ce le-a fost încredinţată. Dintre aceştia fac parte Sfântul Voievod Neagoe Basarab al Ţării Româneşti (1512-1521) şi Sfântul Ierarh Varlaam, Mitropolitul Moldovei (1632-1653), despre care vorbim în acest articol.

Începând cu păstorirea şi la iniţiativa vrednicului de pomenire patriarh Iustinian Marina (1948-1977), în Biserica Ortodoxă Română a început canonizarea sfinţilor români, proces întrerupt în perioada de prigoană comunistă şi reluat din anul 1992, când este statornicită, printr-o hotărâre a Sfântului Sinod, şi prăznuirea Duminicii Sfinţilor Români. Între chipurile mai recent trecute în rândurile sfinţilor se numără şi domnitorul Neagoe Basarab, unul dintre cei mai buni gospodari şi cultivaţi conducători ai Ţării Româneşti, şi Mitropolitul Varlaam, care, alături de Sfântul Ierarh Dosoftei, reprezintă punctul culminant al culturii teologice medievale din Moldova.

Ctitoria nepereche de la Argeş a voievodului

Domnia Sfântului Voievod Neagoe Basarab (1512-1521) a fost una destul de lungă pentru standardul epocii sale, fiind marcată de importante realizări, în mai multe privinţe. Sub aspect cultural, opera prin care domnitorul cărturar şi-a asigurat neîndoios locul în istorie a fost cea ctitoricească, Neagoe Basarab fiind unul dintre cei mai mari sprijinitori şi ocrotitori ai Bisericii Ortodoxe din vremea sa. La un asemenea comportament îndemna, de altfel, şi formarea sa, domnitorul fiind fiul duhovnicesc al Sfântului Ierarh Nifon, de a cărui canonizare s-a îngrijit. Mai înainte de aceasta, moaştele Sfântului Nifon au fost aduse de către domnitor în Ţara Românească, pentru închinarea credincioşilor, după care voievodul Neagoe le-a trimis înapoi la Mănăstirea Dionisiu, într-o raclă de argint poleită cu aur, pe care se afla zugrăvit chipul sfântului, iar, la bază, cel al domnitorului îngenuncheat, rugându-se.

Mişcaţi de dania domnitorului muntean, călugării din Mănăstirea Dionisiu i-au trimis definitiv în ţară capul şi o mână a Sfântului Nifon, care şi-a primit canonizarea în a doua zi de la târnosirea bisericii domneşti din Curtea de Argeş, 16 august 1517, din partea unui sobor avându-i în frunte pe patriarhul ecumenic Teolipt I şi pe mitropolitul Macarie al II-lea al Ungrovlahiei.

În ceea ce priveşte cea mai de seamă ctitorie a domnitorului Neagoe Basarab, Mănăstirea Curtea de Argeş, aceasta a fost ridicată pe locul mai vechiului sediu al Mitropoliei Ungrovlahiei, ridicat de Vlad Dracul în secolul anterior. Astfel, potrivit unui cercetător al problemei, Radu Ştefan Vergatti, Neagoe „făcea legătura cu o instituţie spirituală medievală deosebită - Mitropolia, şi cu neamul dinaştilor legitimi - Basarabii“. La construirea acestei măreţe ctitorii domnitorul muntean a folosit resurse imense, cronica afirmând chiar că doamna Despina ar fi fost nevoită să-şi dea bijuteriile pentru terminarea ei. Posedând cunoştinţe de arhitectură, este posibil ca planul construcţiei să fi fost trasat chiar de către Neagoe, ajutat cel mai probabil de un arhitect şi dus la îndeplinire sub coordonarea mai multor meşteri armeni şi georgieni, dintre care unii putuseră lucra şi la Mănăstirea Dealu, ctitoria înaintaşului lui Neagoe, Radu cel Mare. Influenţa orientală se resimte mai ales în decorarea faţadei bisericii, care se mai bucură însă şi de alte particularităţi, anume separarea naosului de pronaos numai prin coloane, nu prin zid, ceea ce conferă o perspectivă mult mai largă a lăcaşului, ori prezenţa gropniţei domneşti în interiorul bisericii.

Târnosirea bisericii Mănăstirii Curtea de Argeş a avut loc în ziua de 15 august 1517, fiind marcată de prezenţa mai multor ierarhi ortodocşi. Impresia produsă de ctitoria lui Neagoe Basarab a fost atât de puternică, încât, la peste un secol de la ridicarea ei, diaconul Paul de Alep arăta că „în ţinutul Argeşului se află o mare mănăstire domnească care, după cum se crede, nu are pereche în ceea ce priveşte măreţia clădirii; şi mi s-a spus de nişte negustori greci, care făceau negoţ cu Veneţia şi ţara frâncilor, că acolo nu este nimic asemănător“.

Totodată, în momentul sfinţirii Mănăstirii Curtea de Argeş, Neagoe Basarab a mai inspirat o hotărâre istorică, anume „De acum înainte niciodată, în veci, la Argeş să nu mai fie Mitropolie, ci să fie mănăstire şi arhimandrie, iar în Târgovişte să fie Mitropolia stătătoare, cum s-au aşezat“. De altfel, domnitorul a reluat în anul 1518 lucrările la sediul Mitropoliei din Târgovişte, cetatea sa de scaun, pe care a sfinţit-o de ziua hramului ei, Înălţarea Domnului, la 17 mai 1520. Această ctitorie a lui Neagoe Basarab nu s-a păstrat însă, ea fiind demolată la sfârşitul secolului al XIX-lea, de către arhitectul Lecomte de Nouy, însărcinat de regele Carol I cu restaurarea mai multor lăcaşuri de cult.

Sfântul Neagoe şi „Învăţăturile“ sale

Pe lângă vasta sa operă ctitoricească, un alt aspect important al domniei lui Neagoe Basarab îl reprezintă activitatea culturală depusă ori sprijinită de către domnitorul cărturar. Astfel, încă din primul an după urcarea sa pe tronul Ţării Româneşti, voievodul l-a ajutat pe tipograful vlah din Muntenegru, Macarie de Cetinje, la tipărirea „Tetraevangheliarului“ său, terminat la 26 iunie 1512. Totodată, domnitorul român ştia să preţuiască realmente cărţile, căutând să-şi procure cât mai multe, în biblioteca sa găsindu-se exemplare de o inestimabilă valoare, precum un manuscris sub forma unui codex, cuprinzând „Cuvântările“ Sfântului Ioan Gură de Aur.

Expresia desăvârşită însă a erudiţiei domnitorului Neagoe Basarab se regăseşte în scrierea sa, „Învăţăturile către fiul său Teodosie“, alcătuită în ultima parte a vieţii voievodului. Aceasta reprezintă, în opinia celui mai dedicat cercetător al ei, profesorul Dan Zamfirescu, „sinteza grandioasă a experienţei politice şi militare, morale şi religioase a întregii lumi româneşti, în zorii epocii care se va numi «modern㻓. Totodată, faptul că ea este scrisă cu puţin timp înaintea morţii premature a luminatului domn îl determină pe cercetător să afirme: „Niciodată, cu excepţia genialului poem popular Mioriţa, confruntarea omului cu perspectiva morţii nu a devenit izvorul unei creaţii în care identitatea spirituală şi morală a unui popor să se reveleze mai deplin, mai adânc şi într-o întrupare artistică mai impresionantă“. Profesorul evidenţiază totodată şi „capacitatea autorului de a trata o tematică fatalmente universală cu substanţa spirituală şi morală extrasă din realitatea trăită de propriul popor şi din alcătuirea lui lăuntrică“.

Scrierea lui Neagoe Basarab este circumscrisă curentului mai larg, existent încă din Antichitate, al literaturii parenetice, având rolul de a oferi modele conducătorilor neamurilor. Folosind scrierile anterioare, în special pe cele de sorginte bizantină, domnitorul român reuşeşte realizarea unei opere unice în întreg Răsăritul ortodox de la acea vreme, comparabilă cu producţii literare de aceeaşi factură din Occident, precum „Instituto Principis Cristiani“ a eruditului Erasmus din Rotterdam, ori arhicunoscutul „Principe“ al florentinului Machiavelli. Astfel, asemenea acestei din urmă lucrări, şi „Învăţăturile lui Neagoe Basarab“ formulează o tehnică a dominării şi manipulării oamenilor, însă fundamentată teoretic diferit, ce nu este prezentă în parenetica bizantină, slavă ori occidentală de până atunci. Totodată, aşa cum arată cercetătorul operei lui Neagoe Basarab, „prin formularea doctrinei monarhiei absolute pe baza cărţilor istorice ale Sfintei Scripturi, domnitorul român s-a dovedit un veritabil precursor al lui Bossuet“.

Un alt aspect privitor la „Învăţături“ este acela că scrierea lui Neagoe subliniază deplina cristalizare a noii strategii aplicate de Ţările Române, părăsite în rezistenţa lor antiotomană de europeni, aceea de a supravieţui în condiţiile formidabilei presiuni turceşti. Aceasta implica mai ales mobilizarea Bisericii Ortodoxe în lupta pentru asigurarea dăinuirii creştinătăţii din Turcocraţie, cultura bisericească înlocuind confruntarea militară.

Deşi contemporană şi în mare măsură comparabilă cu scrierile parenetice occidentale ale lui Erasmus şi Machiavelli, opera lui Neagoe Basarab prezintă unele diferenţe fundamentale faţă de acestea, determinate de formarea autorului şi de specificul mediului în care acesta a trăit. Astfel, scrierea ia în considerare lucrarea vie a lui Dumnezeu în istorie şi principiile morale în politică. Neagoe Basarab are viziunea unui conducător ce nu are doar răspunderea mântuirii sufletului său, ci şi pe aceea a mântuirii unui neam confruntat cu mari primejdii.

De asemenea, „Învăţăturile“ se delimitează atât faţă de Apus, cât şi faţă de Rusia ţarilor, prin modul în care văd autoritatea conducătorului, exercitată nu pe principiul forţei şi al terorii, ci pe cel al omeniei, luând în considerare unicitatea fiecărei fiinţe umane şi faptul că aceasta este purtătoare a chipului lui Dumnezeu. Aşadar, pentru Neagoe Basarab puterea conducătorului rezidă în exercitarea valorilor creştine, precum binele, dreptatea şi adevărul, care nu constituie nicidecum impedimente în exercitarea autorităţii, aşa cum sunt ele văzute de către Machiavelli.

Astfel, prin creaţia sa originală, unică în literatura parenetică est-europeană de până atunci, Neagoe Basarab creează un monument de artă literară, ce aduce literatura română în rândul celor europene.

„A făcut ca Duhul Sfânt să vorbească în limba neamului românesc“

Asemenea marelui domnitor cărturar al Ţării Româneşti, şi Moldova a cunoscut figuri ilustre, care au pus temelii solide culturii naţionale, precum este Sfântul Ierarh Varlaam. Un aspect deosebit de important al păstoririi mitropolitului moldovean îl reprezintă vasta sa activitate tipografică, prin care a inaugurat atât folosirea tiparului în Moldova, cât şi folosirea în scris a limbii române. Astfel, la anul 1640, cu ajutorul mitropolitului Petru Movilă al Kievului, Sfântul Varlaam a înfiinţat o tipografie în incinta Mănăstirii „Sfinţii Trei Ierarhi“ din Iaşi.

Primele scrieri ce vor vedea lumina tiparului aici vor fi scrisoarea de mulţumire a participanţilor la Sinodul din anul 1642, adresată domnitorului Vasile Lupu, şi hotărârea acestora de anatematizare a „Mărturisirii de credinţă calvine“ fals atribuite patriarhului Chiril Lukaris. De asemenea, se pare că în acelaşi an a fost editat şi un Catehism slavon, din care însă nu s-a păstrat nici un exemplar până astăzi.

Principala operă a mitropolitului Varlaam însă, pentru care va fi ulterior considerat un Eminescu al literaturii române vechi, a constituit-o „Cazania“ sa, ori, după titlul ei complet, „Cartea românească de învăţătură la duminicile de preste an şi la praznice împărăteşti şi la svânţii mari“ şi care, alături de „Noul Testament de la Bălgrad“, va oferi teologiei româneşti o primă bază în limba sa naţională. După cum au demonstrat cercetătorii care s-au ocupat de această scriere fundamentală, „Cazania“ nu este opera originală a Sfântului Varlaam, fiind tradusă şi prelucrată de acesta după două opere anterioare, una de tradiţie neobizantină, intitulată „Comoara“, a mitropolitului Damaschin Studitul, şi alta slavă, mai exact „Evanghelia învăţătoare“ a episcopului ucrainean Chiril Staroveţki. Cele 54 de cazanii la duminicile de peste an şi cele 21 la diferite praznice împărăteşti şi sfinţi mari reprezintă în fapt o colecţie de omilii exegetice, predici tematice şi panegirice, ce conferă „Cazaniei“, potrivit criticului literar George Ivaşcu, „un rol analog în cultura română celui deţinut de Biblia lui Luther în cea germană“. Importanţa „Cazaniei“ a fost de altfel dovedită de marea sa circulaţie, circa 350 de exemplare ale primei ediţii, cea din anul 1643, fiind descoperite doar în Transilvania. În prezent, această operă fundamentală a teologiei româneşti a ajuns la a XVII-a ediţie, cea din urmă fiind tipărită la Chişinău, în anul 1991.

Un alt loc important în cadrul operei mitropolitului Varlaam îl deţin scrierile polemice, îndreptate mai ales împotriva calvinismului, al cărui prozelitism îi afecta direct pe creştinii români ortodocşi din Transilvania. Împotriva învăţăturilor greşite ale acestei confesiuni tipăreşte Sfântul Varlaam, la anul 1644, lucrarea „Şapte Taine ale Bisericii“, pentru a demonta concepţia calvină potrivit căreia numai Botezul şi Sfânta Euharistie trebuiau păstrate dintre Tainele bisericeşti. Asemenea „Mărturisirii de credinţă ortodoxă“ a mitropolitului Petru Movilă, şi această scriere, inspirată după opera retorului grec Toma Eleavulkos, prim-secretarul Patriarhiei ecumenice, este prezentată sub forma unor întrebări şi răspunsuri, având aşadar o expunere catehetică.

O altă scriere polemică, de data aceasta creaţia proprie a Sfântului Varlaam, o constituie „Răspunsul împotriva Catehismului calvinesc“, apărut în urma sinodului de la Iaşi din anul 1645. Această carte reprezintă răspunsul ortodox în faţa „Catehismului calvin“ tipărit în apropiere de Alba Iulia, la anul 1642, şi care, prin intermediul limbii române, căuta să le inoculeze credincioşilor ortodocşi principiile doctrinare ale confesiunii reformate - fiecare dintre aceste învăţături greşite este combătută în lucrarea mitropolitului moldovean, care „a socotit ca o datorie mare să facă răspuns şi să arate strâmbătura şi tâlcul cel rău al celor ce tâlcuiesc rău şi strâmbează Sfânta Scriptură“, după cum însuşi se exprimă în „Predoslovie“.

Prin această intensă activitate tipografică, din care nu am enumerat decât operele cele mai importante, Sfântul Ierarh Varlaam îşi merită pe deplin caracterizarea făcută la anul 1875 de către poetul Mihai Eminescu, anume că „a făcut ca Duhul Sfânt să vorbească în limba neamului românesc“.