Preoţii sunt cei chemaţi, instruiţi şi trimişi de Biserică să ducă cuvântul Evangheliei mântuirii oamenilor în diferite locuri. Din acest punct de vedere, preotul trebuie să-şi adapteze strategia pastorală ţinând cont de poporul căruia i se adresează. Ca modele de slujire el îi are pe Sfinţii Părinţi. Opiniile lor, transformate în principii valabile peste veacuri, „nu trebuie să constituie doar nişte dosare de arhivă sau simple motive de admiraţie, ci ele trebuie să rămână mereu actuale Bisericii şi preotului de astăzi“.
În „Cuvântul de apărare“ pentru fuga sa în Pont - un adevărat tratat despre preoţie - Sfântul Grigorie Teologul arată răspunderea, maiestatea, dar şi caracterul înfricoşător al acestei zguduitoare Taine şi misiuni. În forma în care ni s-a păstrat, Cuvântul de apărare are înfăţişarea a ceea ce în acele vremuri se numea apologie sau pledoarie, fiind o prelucrare sau o îmbogăţire a cuvântului rostit în anul 362 în faţa părinţilor săi şi a credincioşilor din Nazianz, după întoarcerea sa din sihăstria Pontului. Fuga sa se datora faptului că fusese hirotonit preot „...fără voia sa, socotindu-se nevrednic pentru această măreaţă demnitate... Pentru această fugă Grigorie a fost acuzat de duşmanii săi, fiind taxat drept un dezertor, un nesocotitor al îndatoririlor preoţeşti şi dispreţuitor al pravilei şi al canoanelor referitoare la viaţa şi activitatea clerului“. Prin acest cuvânt şi mai apoi prin această apologie scrisă, Sfântul Grigorie răspunde tuturor acestor acuze. Din conţinutul acestor argumentaţii ne putem da seama de concepţia sa înaltă despre preoţie. El susţinea că preotul, prin slujba lui de liturghisitor şi conducător de suflete, trebuie să fie în ceea ce priveşte virtutea şi moralitatea, ştiinţa şi iubirea, răbdarea şi iertarea mai presus de toţi oamenii din lume, el trebuie să fie asemenea arhanghelilor şi îngerilor. Dar această viziune înaltă asupra slujirii preoţeşti o scoate în evidenţă prin descrierea amănunţită a unor „practici“ prezente atunci între slujitorii altarului: „Mi-a fost ruşine să fiu alături de ceilalţi preoţi care - cu nimic mai buni decât gloata. Ba poate chiar mai răi - intră în locurile cele preasfinte cu mâini nespălate, cum se spune, şi cu suflete necurate; care înainte de a fi vrednici se apropie de cele sfinte, se apucă de altar, se înghesuie şi se împing în jurul Sfintei Mese, ca şi cum ar socoti că preoţia nu-i chip de virtute, ci mijloc de trai, nu-i slujire plină de răspundere, ci domnie fără îndatoriri“ (p. 177). Desfăşurată în cele 117 capitole, demonstraţia surprinde şi activitatea predicatorială a preotului. Dar aceasta nu e văzută separat de celelalte activităţi, conducătoare şi sfinţitoare, ci ea se înscrie, alături de celelalte, în activitatea pastorală a preotului. Preotul Grigorie se adresa preoţilor din acele vremuri, desigur, dar mesajul acestor sfaturi şi îndemnuri nu-şi pierde din valabilitate şi este actual şi în zilele noastre. Explicând motivul fugii sale de preoţie, arată de fapt statutul preotului în Biserică: „După cum în trup unele mădulare conduc şi stau în frunte, iar altele sunt conduse şi supuse, tot aşa şi în Biserică a rânduit Dumnezeu... ca unii să fie păstoriţi şi conduşi... şi să fie îndreptaţi, prin cuvânt şi faptă... spre desăvârşirea Bisericii...“ (p. 185). Aşadar, preotul este pus să conducă pe credincioşi spre desăvârşire prin cuvânt, adică prin predică, dar şi prin faptă, adică prin exemplul personal.
Preoţia în Tratatul Sfântului Ioan Gură de Aur
Tratatul despre Preoţie al Sfântului Ioan Gură de Aur este considerat o capodoperă literară şi teologică, forma clasică de tratat despre această taină, scris sub forma unui dialog (după model platonic) structurat în 6 cărţi. Pentru unele idei s-a inspirat din lucrarea Sfântului Grigorie de Nazianz. Împrejurările externe şi interne care au determinat scrierea acesteia sunt în mare măsură asemănătoare cu cele avute de Sfântul Grigorie de Nazianz. După ce se pregătise ani îndelungaţi prin marile centre de cultură de atunci şi făcând dovada talentului său strălucit, este cerut de creştini să le fie preot, dar el refuză şi se ascunde ca să nu fie hirotonit. Din această cauză apar unele voci care-l acuză în diferite chipuri pentru această fugă. Răspunsul la aceste acuze constituie, de fapt, motivaţia, dar şi conţinutul acestei scrieri.
Sfântul Ioan Gură de Aur circumscrie concepţia sa despre predică şi predicator, plecând de la ideea pe care o creează imaginea Sfântului Pavel despre Biserică, ca şi trup al lui Hristos (Col. I, 24). Acest trup, după „tipul“ său, cel uman, este lovit de boli. Pentru bolile omului ştiinţa medicală pune la dispoziţie medicamente şi reuşeşte să aducă, cât de cât repede, însănătoşirea. Nu la fel se întâmplă însă cu Biserica: „Nu ştii oare că Trupul lui Hristos este atacat de mai multe boli şi de mai multe suferinţe decât trupul nostru, că se îmbolnăveşte mai uşor şi se însănătoşeşte mai cu anevoie? Bolile Trupului lui Hristos sunt ereziile, care îmbracă forme diferite, fie păcatul, fie învăţăturile străine Evangheliei. Medicul acestui trup este preotul, el are la dispoziţie doar două medicamente: cuvântul şi fapta: în afară de pilda prin faptă, preoţii n-au decât un singur mijloc, o singură cale de vindecare: învăţătura cu cuvântul, predica. Aceasta e instrumentul, aceasta e hrana, aceasta e cel mai bun aer; aceasta ţine loc de medicament, aceasta ţine loc de cauterizare, ţine loc de bisturiu. Dacă preotul trebuie să ardă sau să taie, trebuie neapărat să se folosească de predică. Dacă predica nu-i în stare să facă asta, zadarnice sunt toate celelalte. Prin predică ridicăm sufletul deznădăjduit; prin predică smerim sufletul îngâmfat; prin predică tăiem ce-i de prisos; prin predică împlinim cele de lipsă; prin predică lucrăm pe toate celelalte câte ne ajută la însănătoşirea sufletului...“ (p. 119).
La fel ca şi predecesorul său, Sfântul Grigorie de Nazianz, şi Părintele „cu gură de aur“ arată importanţa legăturii dintre cuvintele şi faptele preotului: Atunci eşti un învăţător desăvârşit, când prin cele ce faci şi prin cele ce înveţi duci pe ucenicii tăi, pe credincioşi, la viaţa fericită, pe care a poruncit-o Hristos. Cel ce învaţă este numai un simplu învăţător, care transmite sec nişte informaţii. Preotul însă trebuie să fie un învăţător desăvârşit, trebuie să-şi asume şi să arate prin viaţa sa şi a familiei sale valorile şi adevărurile pe care le rosteşte de pe amvon.
Dar, „pentru a învăţa nu-i de ajuns numai să faci“. Sfântul Ioan Hrisostomul argumentează aceasta prin cuvântul zis de Mântuitorul, „cel ce va face şi va învăţa, acela mare se va chema“ (Matei 5, 19), explicând că cele două verbe - a face şi a învăţa - arată „că una este a face, şi altceva a învăţa cu cuvântul şi că este nevoie de amândouă pentru o desăvârşită zidire sufletească“.
Jertfa Preoţiei după Sfântul Vasile cel Mare
Troiţa de arhierei este completată de Sfântul Vasile cel Mare. Gândul său despre lucrarea înaltă a Preoţiei se încadrează firesc în contextul celor enunţate mai sus, celorlalţi doi mari ierarhi. Astfel, în parohia sa, preotul trebuie să se comporte cu fiii enoriei sale ca un adevărat păstor al oilor lui Hristos care îşi pune sufletul pentru ele şi nu le părăseşte, pentru ca atunci când va fi timpul potrivit să le încredinţeze Evanghelia lui Dumnezeu. Ca doctor (trebuie să se poarte) cu multă milă după ştiinţa învăţăturii Domnului, vindecând bolile sufletelor spre îngrijirea sănătăţii şi şederii întru Hristos... iar ca părinte şi doică a propriilor copii, cu multă dispoziţie a dragostei întru Hristos, fiind bucuros să împărtă-şească acestora nu numai E-vanghelia lui Dumnezeu, ci şi însăşi sufletul său. Aceasta înseamnă angajare continuă şi dăruire jertfelnică şi neîntre-ruptă în slujba împlinirii apostolatului său. Tocmai de aceea preotul trebuie să fie mereu prezent şi activ în parohia sa, nu numai atunci când împrejurările deosebite îi solicită intervenţia şi ajutorul, ci ori de câte ori constată abateri şi decăderi mo-rale, încercări şi tulburări, ori rătăciri de la dreapta credinţă. În urma acestor scurte şi sumare analize pu-tem arăta câteva accente, utile slujirii pastorale a preotului, în lumina celor scrise de Sfântul Grigorie de Nazianz, de Sfântul Ioan Gură de Aur şi de Sfântul Vasile cel Mare.
