Nu sunt multe exemple de familii întregi de sfinţi care au slujit lui Dumnezeu. Nu pentru că viaţa în lume ar opri de la sfinţenie sau ar aduce cu sine ispite nebănuite care împiedică o creştere progresivă în viaţa duhovnicească. Totuşi, aceste exemple care ne-au rămas sunt adevărate comori pentru cei care vieţuiesc cu trezvie în mijlocul războiului nevăzut şi petrec în acelaşi timp în lume. Familia Sfântului Xenofont, pomenită de Biserica noastră la 26 ianuarie, este un adevărat model de viaţă duhovnicească în deşertul spiritual al vieţii laice.
Liniştea este una dintre calităţile de bază ale adevăratei familii creştine. Certurile lipsesc sau sunt de scurtă durată şi intensitate, iubirea guvernează majoritatea evenimentelor, iar ascultarea şi pacea împodobesc fără limite curata existenţă a soţilor şi a copiilor. De aceea, cuvântul „castitate“ a fost utilizat şi cu privire la familia creştină, nu în sensul de absenţă a sexualităţii, ci de prezenţă a spiritualităţii desăvârşite. Să nu uităm că Sfântul Ioan Hrisostom a denumit familia „mica Biserică“, arătând prin aceasta că sfinţenia nu este refuza-tă celor din lume şi, deşi au mai multe griji care le pot crea probleme suplimentare pe calea desăvârşirii, acest lucru nu înseamnă o micşorare a trăirii în Dumnezeu.
Sfântul Xenofont era o persoană din rangul nobiliar înalt al Constantinopolului. Vorbim de perioada secolelor al V-lea - al VI-lea, în care perioadele de război alternau cu cele de pace. Xenofont nu pare implicat în niciun conflict mi-litar, el locuind tot timpul în Constantinopol. Este un creştin cât se poate de smerit, trăind obişnuit cu soţia sa Maria şi cei doi fii ai lor, Arcadie şi Ioan. Vieţile Sfinţilor îl prezintă drept un om virtuos care are grijă şi de cei aflaţi în lipsuri grele, fiind atent la nevoile şi necazurile acestora. De asemenea, Xenofont nu ezită să păstreze şi o disciplină ascetică destul de severă. Mănâncă doar o dată pe zi, seara, şi, la un moment dat, aflăm că trăieşte în feciorie cu soţia sa încă de la naşterea celui de-al doilea fiu. Bineînţeles, aceste lucruri rămân destul de discutabile în criticile moderne. Mulţi cercetători afirmă că majoritatea biografiilor închinate sfinţilor se rezumă la a păstra un anumit model clasic de prezentare a Sfântului, lucru care face imposibilă discernerea evenimentelor reale şi imaginare din viaţa acestuia. Din nefericire, această vânătoare de aspecte reale a ajuns să „demitizeze“ unele lucruri foarte reale din literatura hagiografică. Să nu uităm că ne aflăm în-tr-o perioadă în care monahii erau foarte apreciaţi pentru viaţa lor sfântă, iar mirenii „împrumutau“ multe nevoinţe ascetice, fiind fideli unei vieţi ascetice destul de aspre. De aceea, exemplul lui Xenofont nu este unul imaginar, ci cât se poate de real.
Tinerii studioşi
Cât despre Arcadie şi Ioan, aceştia posedau şi alte daruri în afară de cel al ascultării de părinţi. Aveau o inteligenţă sclipitoare şi studiau (probabil dreptul) la Berit (Beirutul de astăzi). Atunci când tatăl lor se îmbolnăveşte brusc, se întorc imediat acasă şi ascultă sfaturile lui. Majoritatea sunt cele obişnuite pe care un părinte creştin le dă pe patul de moarte, şi anume atenţia la cele sfinte, milostenia, înfrânarea de la rele. Pe lângă acestea, Xenofont le recomandă fiilor săi să nu fie în conflict cu nimeni, să ajungă respectaţi pentru viaţa lor, iar nu pentru averi, şi, de asemenea, să nu uite că trebuie să fie plăcuţi în primul rând lui Dumnezeu. „Către toţi să fiţi buni, blânzi, iubitori şi smeriţi; curăţia voastră cea sufletească şi trupească s-o feriţi neprihănită. Bisericilor lui Dumnezeu şi mănăstirilor bine să le faceţi, pe preoţi şi pe monahi să-i cinstiţi, că pentru aceia Dumnezeu arată milostivire la toată lumea. Iar mai ales să nu uitaţi pe cei ce rătăcesc pentru Dumnezeu în pustietăţi, prin munţi, în peşteri şi în prăpăstiile pământului, ci să le daţi cele de trebuinţă. Pe cei săraci să-i hrăniţi din destul, că nu vă veţi lipsi. Căci ştiţi aceasta: casa mea niciodată nu s-a lipsit de cele trebuincioase, deşi multe se puneau înaintea săracilor. Rugaţi-vă adeseori şi la învăţăturile săracilor luaţi aminte. Maicii voastre să-i daţi cuvenita cinste şi s-o ascultaţi, totdeauna voia făcându-i, şi niciodată porunca Domnului să n-o lepădaţi; cu slugile să fiţi milostivi, iubindu-le ca pe fii; pe cei bătrâni în libertate să-i lăsaţi, dân-du-le hrană şi cele trebuincioase lor până la sfârşit; precum m-aţi văzut pe mine făcând, aşa şi voi să faceţi, căci vă veţi învrednici cinstei şi slavei sfinţilor“ (Vieţile Sfinţilor pe Ianuarie, p.573). Deşi era pregătit să moară, Xenofont se vindecă miraculos şi îşi îndeamnă copiii să-şi continue studiile. Din păcate, pe drumul spre Beirut, Arcadie şi Ioan trec printr-un teribil naufragiu şi se trezesc amândoi în regiuni diferite. Semănau atât de mult, încât primele planuri pe care şi le fac sunt absolut identice. Astfel, decid să intre într-o mănăstire şi să se roage fiecare pentru viaţa celuilalt. Amândoi au o vedenie în care observă chipul celuilalt şi sunt încredinţaţi că au rămas în viaţă împreună. Totuşi, acest lucru nu îi îndeamnă să plece în căutare reciprocă, ci se supun în continuare nevoinţelor vieţii monahale, respin-gând ispita de a se întoarce acasă singuri şi a lepăda schima primită.
Căutările părinţilor
Bineînţeles, Xenofont şi Maria sunt disperaţi şi îşi caută copiii peste tot, fără a avea prea mult succes. Ceea ce este cu adevărat minunat e reacţia pe care au avut-o atunci când una dintre slugi se întoarce cu vestea naufragiului. Au mulţumit lui Dumnezeu, dar nu şi-au pierdut nici o clipă speranţa că mai există o şansă ca fii lor să fie în viaţă. Încă din noaptea respectivă au îmbrăcat o haină din păr aspru şi au privegheat în rugăciune, iar răspunsul lui Dumnezeu nu s-a lăsat aşteptat. Şi-au văzut fiii în vedenie stând pe tronuri strălucitoare şi purtând cununi pe cap. Xenofont a vorbit cu Maria a doua zi după aceste evenimente şi a decis că este momentul să plece spre Ierusalim, unde credea că îşi vor vedea din nou copiii. Odată hotărârea luată, amândoi au făcut milostenii multe şi apoi au plecat spre Sfintele Locuri, cu speranţa că îşi vor vedea fără îndoială fiii. Acolo au întâlnit pe una dintre slugile care fuseseră pe vas împreună cu cei doi, dar acesta le-a spulberat pentru moment speranţele spunându-le că doar el reuşise să scape din groaznicul naufragiu. Totuşi, Xenofont şi Maria şi-au înteţit căutările şi au ajuns la un bătrân care îl avusese ucenic pe Arcadie. Acesta le-a spus să se întoarcă la el după ce vor vizita Ierusalimul. Atunci când s-au întors şi-au găsit ambii copii, atât pe Arcadie cât şi pe Ioan, stând lângă bătrân, dar nu i-au recunoscut decât după ce aceştia au început să povestească viaţa lor de dinainte. Erau atât de schimbaţi datorită ascezei, încât nici părinţii nu îi mai recunoşteau...
Un final fericit
După ce s-au întâlnit şi au discutat puţin, au ajuns la concluzia că viaţa monahală este cea mai potrivită pentru ei. De aceea, atât Xenofont cât şi Maria au intrat, la rândul lor, în mănăstire. Darurile duhovniceşti au fost pe măsura fiecăruia. „Toţi au plăcut lui Dumnezeu desăvârşit şi de mari daruri s-au învrednicit de la El; Ioan şi Arcadie au strălucit între vieţuitorii pustiei ca nişte luminători şi vieţuind ani destui, mai înainte şi-au văzut sfârşitul lor şi către Domnul au trecut. Cuvioasa Maria a făcut multe minuni: orbi a luminat, diavoli a izgonit şi prin fericit sfârşit a trecut de la cele pământeşti la cele cereşti; iar Cuviosul Xenofont, aşijderea, a luat de la Dumnezeu darul facerii de minuni şi al mai-înaintei-vederi şi, proorocind înainte, spunea cele ce vor să fie, şi de mari taine era văzător; după aceea, a trecut să vadă cele ce ochiul nu le-a văzut şi să se sature cu vederea de faţa lui Dumnezeu“ (Vieţile Sfinţilor pe Ianuarie, p. 585). Deşi au intrat în monahism în cele din urmă, toţi mebrii familiei au avut o vieţuire creştină exemplară în lume. De aceea, viaţa lor rămâne un model şi pentru mireni. Este necesar să avem astfel de modele tocmai pentru că se demonstrează astfel că viaţa în lume nu este doar supusă patimilor, poftelor şi nevoilor, ci şi virtuţilor. Virtuţii dragostei în cel mai înalt grad.
