Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă Documentar Siluan Athonitul şi cunoaşterea lui Dumnezeu

Siluan Athonitul şi cunoaşterea lui Dumnezeu

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Documentar
Un articol de: George Enache - 11 Mar, 2010

În „Stâlpul şi Temelia Adevărului“, Pavel Florenski remarca gradul mai scăzut de elaborare a dogmei Duhului Sfânt în comparaţie dogmele Tatălui şi Fiului, găsind o explicaţie a acestei stări de fapt în „caracterul excepţional al întâlnirilor cu Duhul Sfânt“, (Florenski, p. 77). Dacă despre Dumnezeu-Tatăl aduce mărturie Vechiul Testament, iar despre Dumnezeu-Fiul Noul Testament, despre cel de-al treilea ipostas al Sfintei Treimi luăm cunoştinţă mai ales din scrierile asceţilor, deoarece „viaţa ascetică, adică viaţa în adevăr, este dirijată de Sfântul Duh“, (Florenski, p. 76).

Părinţii pustiei adeveresc prin propria experienţă că prin harul Duhului Sfânt cunoaştem Adevărul, adică deofiinţimea Sfintei Treimi. Dar şi monahilor le este dat harul în momente deosebite, iar acest dar poate fi lesne pierdut. Părintele Florenski crede că Duhul Sfânt nu poate fi dobândit deplin decât la plinirea vremurilor „atunci când făptura îşi va însuşi integral biruinţa lui Hristos asupra Morţii“, (Florenski, p. 77). Până atunci „nu sunt posibile decât momente şi clipe de iluminare cu Duhul“, (Florenski, p.77). Însă existenţa acestor momente, cu toată raritatea lor, este mărturia puternică a prezenţei Duhului Sfânt în sufletul omului. Dacă adăugăm trupurile neputrezite ale sfinţilor, chezăşie a triumfului asupra Morţii, avem dovezi vii că Dumnezeu este mereu alături de noi.

Mărturie din veacul XX

O extraordinară mărturie în acest sens aducea la începutul urgisitului veac XX Cuviosul Siluan Athonitul. După zecile de ani de nevoinţă la Sfântul Munte, el lăsa posterităţii un număr de însemnări care s-au dovedit „unul dintre cele mai tulburătoare documente spirituale ale epocii noastre“, (Ioan. I. Ică jr în Siluan, p. 5). Publicate de ucenicul său Sofronie, gândurile Cuviosului Siluan arătau nemărginita iubire a Domnului, harul Duhului Sfânt şi puterea mântuitoare a smereniei. Este interesant faptul că însemnările athonitului au fost publicate cam în aceeaşi perioadă cu lucrări cum ar fi bunăoară „Mitul lui Sisif“ a lui Albert Camus, în care celebrul autor francez discuta despre absurdul existenţei umane. Pentru Camus absurdul este contrariul speranţei, este „acea evidenţă pe care omul o constată fără să consimtă la ea“, (Camus, p. 47). În faţa adversităţilor vieţii, „omul absurd“ ia act de realitatea ostilă, nu o acceptă, dar nici nu încearcă să o schimbe, considerând că nu există nicio speranţă. Omul se refugiază într-un fel de epoché, sub care mustesc sfâşierea lăuntrică şi deznădejdea.

Din contră, părintele athonit ne spune că există o speranţă pentru că există Dumnezeu, ce este alături de noi. Lumea aceasta nu este un iad al deznădejdii, deoarece iadul a fost binecuvântat de Kenoza Fiului, dovadă supremă a iubirii divine, prilej de îndumnezeire a omului. Icoana pogorârii în iad, înfăţişându-l pe Hristos prinzând pe Adam cu putere de mână şi eliberându-l din ghearele morţii, ne sugerează că, oricât de grea ar fi situaţia în care ne aflăm, există o nădejde, un punct de sprijin.

Cunoaştere prin har

Părintele Siluan a citit şi a crezut aceste lucruri din Scripturi şi Sfinţii Părinţi, dar, mai mult decât atât, el s-a învrednicit de cunoaşterea iubirii lui Dumnezeu prin harul Duhului Sfânt: „Prin Duhul Sfânt am cunoscut iubirea Domnului. Iubirea Domnului e iubire arzătoare. Duhul Sfânt nu ne-a descoperit numai cele de pe Pământ, ci şi cele ce sunt în cer“ (Siluan, p. 125). „Fără Duh Sfânt, omul nu e decât ţărână şi păcat. Domnul îi creşte pe copiii Săi prin Duhul Sfânt, îi hrăneşte cu Prea Curatul Lui Sânge şi cu trupul Lui Prea Curat, şi toţi cei ce urmează Domnului se fac asemenea Domnului, Tatăl lor“ ( Siluan, p. 42). Cel atins de har cunoaşte o bucurie nesfârşită, odihnă în Domnul şi iubeşte pe Dumnezeu şi întreaga creaţie: „Este cu neputinţă de tâlcuit felul cum ne iubeşte Domnul. Numai prin Duhul Sfânt poate fi cunoscută această iubire şi atunci sufletul o simte într-un chip neînţeles“ (Siluan, p. 125).

Mândria, orgoliul propriilor opinii sunt cauze care împiedică omul să cunoască pe Dumnezeu: „Chiar dacă ar studia toate cărţile pământului, omul mândru nu va cunoaşte niciodată pe Domnul. Căci mândria lui nu lasă loc în el pentru harul Sfântului Duh“ (Siluan, p. 40). Mândria, egoul exacerbat, instinctul de conservare ce loveşte în alţii opacizează sufletul, fiind cauze majore ale Răului, după cum arăta într-un studiu părintele Stăniloae (Stăniloae, p. 143). Dorind să ne prezervăm fiinţa, ne închidem în sine, fiind de fapt mai aproape de moarte. Numai aparent paradoxala deschidere către ceilalţi şi către Domnul, prin iubire şi renunţare de sine, ne oferă gustul împlinirii şi restaurarea persoanei. Pentru aceasta trebuie să lepădăm mândria şi să apucăm calea smereniei. Este o afirmaţie care şochează spiritul individualist al zilelor noastre, care vede în smerenie o calamitate, propovăduită de cei slabi, fiind o manifestare a laşităţii şi fricii. Aceste lucruri amintesc de acuzaţiile aduse în antichitate creştinismului, că ar fi o religie a sclavilor şi femeilor slabe de înger.

Este suficient însă să parcurgem rândurile lăsate de Siluan pentru a vedea ce falsă este această opinie, şi de câtă putere şi tărie de caracter trebuie să dai dovadă pentru a renunţa la voia proprie şi a te lăsa în voia lui Dumnezeu. După cum s-a spus, puţini oameni pot fi consideraţi cu adevărat creştini, deoarece creştinismul autentic presupune renunţări şi nevoinţe de care nu toţi sunt în stare.

Calea desăvârşirii

Odată obţinut Duhul Sfânt prin smerenie, monahul înţelege întreaga putere a cuvintelor lui Hristos: „Învăţaţi de la mine smerenia şi blândeţea“, smerenia fiind, după spusele lui Ioan I. Ică jr „o participare treptată prin har la actul divin al Kenozei, smereniei intratrinitare a Fiului devenit accesibil prin Întruchiparea Lui prelungită în Biserică, fiecărui creştin, căruia îi oferă baza şi modelul îndumnezeirii“ (Siluan, p. 36). Este însă de-ajuns un gând rău, o clipă de mândrie, pentru ca harul Duhului Sfânt să dispară. Atunci sufletul intră în deznădejde, deoarece nicio frumuseţe şi bogăţie de pe lume nu-l pot înlocui. Odată ce a cunoscut harul, sufletul nu mai poate fi atras decât de dorul de Dumnezeu, despre care cuviosul Siluan ne-a lăsat pagini de mare forţă. După ani de nevoinţe, Siluan a aflat modalitatea de a păstra harul divin, sintetizată în formula devenită celebră: „Ţine mintea în iad şi nu deznădăjdui“, pe care o lămureşte astfel: „Monahul care cunoaşte taina luptei duhovniceşti izgoneşte prin smerenia lui orice înălţare a minţii lui şi toată mândria. El spune: „Sunt într-adevăr mai rău decât toţi şi nevrednic de îndurare“ (Siluan, p. 214). Experienţa duhovnicească a părintelui Siluan ne arată că pentru a cunoaşte pe Domnul e nevoie de cele trei daruri afirmate de Apostolul Pavel: credinţa, nădejdea şi dragostea. Dragostea lui Dumnezeu este suprema împlinire, însă pe drumul lung al nevoinţelor e necesară credinţa, pentru a porni, şi de nădejde, pentru a trece peste obstacole. Când un păcat a ocultat iubirea lui Dumnezeu, credinţa şi nădejdea vin să o restaureze.

Cel smerit şi care a dobândit pe Duhul Sfânt nu poate să nu iubească toată făptura şi să dorească mântuirea tuturor. „Pentru păcatele mele sunt mai rău decât un câine râios; dar l-am rugat pe Dumnezeu să mi le ierte şi El mi-a dat nu numai iertare, dar încă şi Duhul Lui. Vezi, iubirea lui Dumnezeu faţă de noi!“ Experienţa iubirii şi milostivirii divine este atât de tulburătoare, încât părintele Siluan nu o poate păstra numai pentru sine, ci o vesteşte întregii umanităţi, pe care o iubeşte din tot sufletul. Rostul redactării cărţii sale se regăseşte în acest strigăt: „Fraţii mei, în genunchi vă rog, credeţi în Dumnezeu, credeţi că Duhul Sfânt e cel ce dă mărturie despre El în toate Bisericile şi în sufletul meu“ (Siluan, p. 42).

A vorbi despre Dumnezeu

Părintele athonit este conştient de riscurile vorbirii despre Dumnezeu. Odată, un monah îi reproşa: „Se simte în tine mândrie. De ce vorbeşti atât despre Domnul?“ (Siluan, p.238). La acestea Siluan se întreabă: „Sufletul meu iubeşte pe Domnul, cum voi ascunde acest foc care-l aprinde? Sunt vrednic, fireşte, de chinurile veşnice, dar El m-a iertat şi mi-a dat harul Său, care nu poate rămâne ascuns în suflet... Să spun sufletului meu: „Ascunde în tine cuvintele Domnului?“ Dar cerurile toate cunosc ce a făcut, în milostivirea lui, Domnul pentru mine, şi voi fi întrebat de ele de ce ai ascuns darurile Domnului şi n-ai vorbit oamenilor ca toţi să iubească pe Dumnezeu şi să-şi găsească odihna în El“ (Siluan, p. 239).

Aşadar, nu din mândria de a-şi etala performanţele ascetice a scris Siluan, ci din iubirea sa de oameni şi din credinţa că milostivirea lui Dumnezeu este pentru toţi. El este conştient ca nimeni altul de limitele cărţii sale. Ea nu poate înlocui defel pe duhovnic, pe care stareţul athonit îl recomandă cu căldură celor ce aleg calea ascezei. De asemenea, nu toţi pot urma în amănunt calea urmată de un monah, însă Siluan ne asigură că şi simpla credinţă îşi are virtuţile ei, iar rugăciunea nu poate fi împiedicată de nimic. Ce a scris el au mai scris şi alţii, lucru firesc, de vreme ce e vorba de calea străbătută de atâţia nevoitori şi binecuvântată de Biserică. El a lămurit mai bine anumite aspecte şi a scris într-un stil mai accesibil gusturilor de azi. Însă de mărturia lui era nevoie, fiind utilă credincioşilor, aşa cum a considerat şi Fericitul Augustin când şi-a scris Mărturisirile care „laudă, prin cele bune şi cele rele ale mele pe Dumnezeu cel Drept şi Bun şi înalţă spre Dumnezeu mintea şi inima omului“ (Retractationes, II). Însemnările lui Siluan îi vor întări pe unii pe drumul credinţei, pe alţii îi vor îndemna să pornească pe el, pe alţii îi vor lăsa indiferenţi. Şi de acest lucru era conştient Siluan când a scris parabola cu vulturul şi cocoşul (Siluan, p. 242). Dar şi pe aceştia i-a iubit, s-a rugat pentru ei pe pământ şi se roagă acum în ceruri pentru ca Domnul să le cerceteze şi lor sufletul.

 

Citeşte mai multe despre:   Sfântul Siluan Athonitul