„Era pasionată până şi în dispreţul faţă de pasiuni... Detaşată până în rărunchi de gusturile şi nevoile ei personale, nu era detaşată de detaşarea ei... În marea carte a universului, aşezată în faţa privirilor sale, eul ei era un cuvânt pe care izbutise poate să îl şteargă, dar care continua să rămână subliniat.“ Aceste cuvinte au fost rostite de marele gânditor francez Gustave Thibon, cel care a descoperit şi a pus în valoare talentul literar al Simonei Weil. Publicând lucrările ei, a revelat lumii întregi o sursă de gândire profundă care invita orice cititor la o meditare a înţelesurilor ascunse în textul scris. Simone Weil rămâne una dintre puţinele scriitoare pasionate de misterele limbii greceşti sau de adâncimea textelor hinduse. Cultura ei a reprezentat un motiv în plus de uimire pentru cei care i-au cercetat opera. Cu greu s-ar putea găsi în istoria literaturii franceze o persoană la fel de bine informată şi avidă de cunoaştere precum Simone Weil.
Simone s-a născut pe 3 februarie 1909 la Paris, într-o familie de sorginte iudaică. A avut un singur frate, André, care era mai mare cu patru ani decât ea. André urma să devină unul dintre cei mai mari matematicieni ai secolului al XX-lea. La vârsta de 12 ani rezolva probleme care erau studiate îndelung de doctoranzi. Simone a crescut în umbra fratelui său. Fiind, oarecum, neglijată în raport cu acesta, s-a simţit în copilărie exclusă. În adolescenţă, lucrul acesta a coincis cu o perioadă plină de frământare şi deznădejde. Tânăra Simone nu era mulţumită de propriul statut intelectual, considerându-se mai degrabă o persoană limitată. Lucrul acesta este cu atât mai surprinzător cu cât, tot la vârsta de 12 ani, cunoştea aproape perfect limba greacă veche. „La paisprezece ani m-am cufundat într-una dintre acele disperări ale adolescenţei şi m-am gândit în mod serios să mor, din pricina mediocrităţii facultăţilor mele naturale. Extraordinarele daruri ale fratelui meu, care a avut o copilărie şi o tinereţe comparabile cu cele ale lui Pascal, mă obligau să am conştiinţa puţinătăţii mele. Nu regretam reuşitele exterioare, ci faptul că nu puteam spera să am în vreun fel acces la acel regat transcendent unde numai oamenilor autentic mari le e dat să intre, regat în care locuieşte adevărul.“ (Autobiografie spirituală, 22) Ceea ce urma să realizeze Simone Weil era că acest regat al geniilor este împărtăşit fiecărui om. Un preot rămas anonim a spus că, prin Botez, orice om ajunge să poarte în sine sămânţa geniului: asemănarea cu Hristos. Simone îşi continua mărturisirea astfel: „După luni de tenebre interioare, am avut deodată şi pentru totdeauna certitudinea că orice fiinţă umană, chiar dacă facultăţile ei naturale sunt aproape nule, pătrunde în acest regat al adevărului rezervat geniului; e de ajuns să dorească adevărul şi să facă un efort neîncetat de atenţie pentru a-l atinge“. (Autobiografie spirituală, 22-23)
„Fecioara roşie“
Era uşor de prevăzut că Simone Weil urma să aibă rezultate excepţionale pe parcursul studiilor. Ceea ce uimea la tânăra elevă era spiritul ei politic. Simone ţinea cu partea socialistă. La zece ani a precizat pentru prima dată că se consideră o mică bolşevică. În liceu, din cauza alegerii politice a fost poreclită de către profesorul ei de filosofie „Fecioara roşie“. Puritatea ei fizică intra într-un puternic contrast cu discursul politic viguros. Totuşi, Simone Weil nu a fost comunistă. Singurul ei interes în această direcţie era dorinţa de a crea condiţii egale de supravieţuire pentru toţi oamenii. Iubea persoanele sărace şi întotdeauna dădea mai departe din puţinul ei. La 30 de ani a început să se scindeze de opiniile socialiste din cauza abuzurilor împotriva clasei aristocrate. Simone Weil nu dorea ca bunăstarea universală să fie impusă cu preţul vieţii bogaţilor. Din acel moment, mişcarea socialistă a reprezentat o adevărată oroare pentru ea.
Solidară până la jertfă
În 1933 a avut loc în Franţa o grevă generală, urmare a efectelor crizei mondiale din perioada 1929-1933. Oamenii protestau împotriva concedierilor masive şi a scăderii puternice a salariilor. Simone Weil nu putea lipsi. Datorită spiritului ei milostiv, a ales să fie asemenea celor care deveniseră săraci. Şi-a luat un concediu medical pe un an de zile de la liceul la care preda, încercând în această perioadă să fie o simplă muncitoare în uzinele Renault. La scurtă vreme a fost nevoită să renunţe, era foarte slăbită. Încă din copilărie avusese parte de nenumărate probleme de sănătate. Singurul lucru care o făcea să persevereze era căutarea Adevărului şi împărtăşirea de El. „Când durerile de cap au făcut să apese asupra puţinelor capacităţi pe care le posed, o paralizie pe care foarte curând am socotit-o probabil definitivă, aceeaşi certitudine m-a determinat să perseverez zece ani în eforturi de atenţie pe care nu le susţinea aproape nici o speranţă a rezultatelor. Sub numele de adevăr cuprindeam, de asemenea, frumuseţea, virtutea şi orice speţă de bine, astfel încât, pentru mine, era vorba despre o concepţie a raportului între har şi dorinţă. Certitudinea pe care o primisem era aceea că atunci când doreşti pâine nu vei primi pietre.“ (Autobiografie spirituală, 23)
Postul durerii
Simone Weil a fost diagnosticată cu tuberculoză la 34 de ani. Tratamentul cuprindea printre altele, o alimentaţie sănătoasă şi o perioadă de odihnă îndelungată. Acest lucru se petrecea în 1943, timp în care se desfăşura încă al doilea război mondial. Simone Weil mânca foarte puţin. Motivul era unul cutremurător: nu considera că poate să se hrănească mai mult decât un prizonier în lagărele naziste. Mâncarea nu avea cum să îi susţină organismul slăbit şi astfel, la doar 34 de ani, Simone Weil îşi dădea sufletul în mâinile Domnului.
Curajul de care a dat dovadă până în momentul final al vieţii a fost unul care îl depăşeşte pe cel bărbătesc. Simone s-a sacrificat pentru a fi solidară în fiecare clipă a vieţii cu toţi oamenii care sufereau. „A-ţi transporta fiinţa într-un sărac înseamnă a-i asuma pentru o clipă nenorocirea, a lua voluntar asupra ta ceva a cărui esenţă constă exact în a fi impus prin constrângere, împotriva voinţei. E deci o imposibilitate. Numai Hristos a făcut-o. Numai Hristos o poate face şi oamenii cărora Hristos le umple întreg sufletul. Aceştia, transportându-şi fiinţa proprie în nenorocitul pe care îl ajută, pun în el de fapt nu fiinţa lor proprie, pentru că nu mai au una, ci pe Hristos Însuşi“ (Iubirea lui Dumnezeu şi nenorocirea, 105)
Inteligenţa, ca dar al lui Hristos
Simone Weil a fost indubitabil o persoană genială. În interiorul ei inteligenţa, dublată de atenţie, veghea orice pas exterior. Ea nu a făcut niciodată din acest dar un scop în sine, nu s-a considerat o persoană deosebită. „Omul inteligent, mândru de inteligenţa sa este asemenea omului închis, mândru de celula sa.“ Simone nu şi-a construit o celulă din propriile daruri, dimpotrivă, a încercat întotdeauna să le împărtăşească tuturor celor din jur. „Iubirea noastră trebuie să aibă aceeaşi amploare în cuprinsul întregului spaţiu, aceeaşi calitate în toate părţile spaţiului precum lumina însăşi a soarelui. Hristos ne-a poruncit să ajungem la desăvârşirea Tatălui ceresc imitând distribuţia nediscriminată a luminii. Inteligenţa noastră trebuie să aibă şi ea aceeaşi completă imparţialitate.“ (Ultimele gânduri, 60)
Iubirea lui Dumnezeu
Pentru Simone Weil, iubirea divină este singura deplină cu adevărat. Iubirea oamenilor între ei are nevoie să fie desăvârşită de către Dumnezeu. Punctul ei culminant se dezvoltă în momentele dificile ale vieţii. De aceea, obişnuia să spună: „Dacă atunci când cazi, perseverezi în iubire până în punctul în care sufletul nu-şi mai poate stăpâni strigătul: «Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?», dacă rămâi în acel punct fără a înceta să iubeşti, ajungi să atingi ceva ce nu mai e nenorocire, ce nu mai e bucurie; e esenţa centrală, esenţială, pură, nonsensibilă, comună bucuriei şi suferinţei; e iubirea însăşi a lui Dumnezeu. Ştii atunci că bucuria este esenţa contactului cu iubirea lui Dumnezeu, că nenorocirea este rana acelui contact când el e dureros, că numai contactul în sine e important, nu şi modalitatea lui“ (Ultimele gânduri, 50). În definitiv, pentru cel care caută cu dragoste Adevărul, cunoaşterea Lui nu îi poate fi refuzată. „Lui Hristos Îi place să i se prefere Adevărul, deoarece, înainte de a fi Hristos, El este Adevărul. Dacă te întorci de la El pentru a te îndrepta spre adevăr, nu vei face cale lungă şi vei cădea în braţele Sale.“ (Autobiografie spirituală, 30)
Simone Weil merită atenţia noastră fie şi pentru singurul motiv că nu a renunţat niciodată la căutarea Adevărului.
