Spital de săraci, dar şi de bolnavi de ciumă

Istoria Aşezământului spitalicesc "Sfântul Pantelimon" începe în al patrulea deceniu al veacului al XVIII-lea. Astăzi, spitalul şi Mănăstirea "Sfântul Pantelimon" nu mai există, ele fiind demolate fără sens la sfârşitul regimului comunist, o parte din clădiri fiind integrate în Complexul turistic Lebăda.

Actul fondator al Spitalului "Sfântul Pantelimon", care nu trebuie confundat cu cel din cartierul bucureştean omonim şi clădit în anii â70 ai secolului trecut, se datorează domnitorului Grigore al II-lea Ghica, strănepotul lui Gheorghe Ghica, domnul care mută capitala ţării la Bucureşti. Momentul hotărâtor ţine de anul 1735, când nenorocirea loveşte din nou oraşul: o epidemie de ciumă izbucneşte în primăvară. Atunci se înfiinţează Fundaţia "Sfântul Pantelimon" şi totodată, în octombrie, se pune temelia la mănăstirea ("sfântă şi dumnezeiască casă, întru slava lui Dumnezeu şi întru cinstea şi lauda Marelui Mucenic şi Tămăduitor Panteleimon") şi la bolniţa omonime. Acestea vor fi construite pe o insulă de pe apa Colentinei, în satul Obileşti (care primeşte ulterior numele de Pantelimon, după sfântul lăcaş ce-l găzduia).

Cum voievodul trece pentru o perioadă la cârma Moldovei, lucrările tărăgănează şi se vor încheia abia în 1750, la întoarcerea domnului în Ţara Românească.

Pentru a înţelege motivaţia ridicării unui nou aşezământ spitalicesc, este bine să lăsăm documentele vremii să vorbească: "Spital de săraci bolnavi să fie, însă nu numai de bolnavi ca aceia ce ar pătimi de alte boale trupeşti, ci şi de bolnavi cari din depărtarea lui Dumnezeu ar pătimi de boala ciumei, pentru că aci în ţară şi în oraşul scaunului Domnesc al Bucureştilor de multe ori, din depărtarea lui D-zeu, pentru multe păcatele norodului omenesc, aduce vremea acea cumplită şi năprasnică boală între oameni, une ori în vreme de iarnă, când săraci ca aceia, ne având, nici între cei sănătoşi, nici pe afară a hălădui, pătimeşce cu patimă cumplită şi amar pe gerul şi prin vifore nesuferite şi-şi răpun viaţa şi cei ce ar socoti ne scine că ar avea de la Dumnezeu zile, pentru pătimiri ca acelea amare şi nesuferite", după cum arată hrisovul de întemeiere.

Textul de mai sus este revelator pentru calamităţile cărora le cădeau victime mulţi dintre locuitorii oraşului, care nu dispuneau de mijloacele de însănătoşire adecvate. Iar cei peste care cădea nenorocirea de a lua ciumă sau tifos erau de obicei izgoniţi în "locuri pustii", cum se zice în testamentul lui Grigore Ghica. Domnitorul grijuliu va pune, aşadar, să se ridice două feluri de case, unele pentru bolnavi necontagioşi, "cu 12 paturi şi cu toate cele trebuincioase ale lor, înlăuntru zidirei de către Răsărit şi din dosul sfintei biserici, împreună cu o spiţărie de treaba doftoriilor" şi unele pentru cei cu boli molipsitoare.

Acestea din urmă formează, de fapt, primul spital de specialitate din ţară. Este amplasat într-o latură, "lângă îngrădişul spitalului celui dinăuntru, la un loc din afară, ca să fie întrânsele bolnavi ca aceia de boala ciumei, păzindu-se ca la un lazaret, ca să nu se amestece cu bolnavi cei dinăuntru ce ar fi pătimaşi de alte boale, ca să nu se smerduiască (contamineze) ş…ţ". I se va adăuga o capelă proprie, închinată Sfântului Visarion Larisis, "carele dela Dumnezeu au luat darul tămăduirei de cumplita boale a ciumei", slujită de doi preoţi, şi va primi un personal aparte, format din cadre medicale şi un serviciu de 20 de ciocli, care erau scutiţi de dări.

Aşezământul de la "Sfântul Pantelimon" a primit daruri bogate de la domn: moşii, vii, concesiuni de dajdii ş.a.

Spitalul în ultimele trei secole

În jurul lui 1790, mutându-se bolniţa pentru contagioşi în mahalaua Dudeşti, Spitalul "Sfântul Pantelimon" va funcţiona doar pentru bolile obişnuite. Acesta va fi reclădit din temelie de un alt Ghica, primul domn muntean de după fanarioţi, care îi adaugă încăperi noi, pentru 37 de bolnavi. Capacitatea de primire a acestora cunoaşte, de altfel, o îmbunătăţire constantă, iar în 1869, an în care este, din nou, reconstruit, căci ajunsese o ruină, avea 80 de paturi. În perioada interbelică, numărul secţiilor creşte, găzduind una de chirurgie, un serviciu de medicină internă şi unul de boli nervoase.

În ultimii ani comunişti, şi mai ales după cutremurul din 1977, spitalul şi biserica se află într-o stare de degradare pronunţată. Slujbele nu se mai oficiază, lăcaşul de cult fiind închis. Între anii 1984 şi 1985 încep lucrările de amenajare a Complexului Lebăda şi restaurarea clădirii spitalului şi a unor chilii. În 1986, biserica este dărâmată, fiind distruse totodată mormintele ctitorului şi ale familiei sale, sculptate în marmură.

Etimologie bucureşteană

Spitalul Colentina

Spitalul Colentina ("colo-n tină"), amintind de malurile nămoloase ale râului omonim, a fost înfiinţat din fondurile Fundaţiei Pantelimon şi s-a numit, la început, Spitalul Noul Pantelimon. Construcţia acestuia, pornită în 1858 şi la care contribuie şi domnitorul Alexandru Ioan Cuza cu 2.000 de galbeni, se finalizează câţiva ani mai târziu, spitalul începând să funcţioneze în 1864.