Stareţul-cardinal de la Roma s-a mutat la Domnul

Unul dintre cei mai mari teologi spirituali ai secolului al XX-lea, figură insolită de stareţ-cardinal, unul dintre cei mai profunzi cunoscători ai spiritualităţii Răsăritului creştin şi unul dintre cei mai devotaţi pelerini şi prieteni ai Ortodoxiei româneşti, părintele Tomáš Špidlík, s-a mutat la Domnul, vineri 16 aprilie 2010. Stareţul-cardinal de la Roma împlinise pe 17 decembrie anul trecut 90 de ani.

Puţine existenţe şi opere teologice din timpul nostru pot atesta o coerenţă atât de perfectă între producţia intelectuală, realizarea spirituală şi destinul biografic, cum este cea a părintelui Tomáš Špidlík. Contemplate retrospectiv, opera, persoana şi viaţa părintelui Tomáš Špidlík revelează nu doar coerenţa unui destin, dar şi semnele clare ale unei Providenţe speciale, precise, semne care insinuează cu evidenţă celui ce are deschişi ochii minţii şi ai inimii liniile unui indubitabil profetism eclezial care trimite limpede spre creştinismul viitorului.

O viaţă închinată restaurării unităţii

Tomáš Špidlík s-a născut în 1919 pe 17 decembrie în satul Boskovice din Moravia, unde persistă vie memoria activităţii misionare a Sfinţilor din Tesalonic Chiril/ Constantin şi Metodie - apostolii slavilor şi patronii Europei pentru Biserica Romano-Catolică, alături de Sfântul Benedict. Activitatea celor doi fraţi sfinţi a reprezentat un ultim efort, eşuat din nefericire, de a realiza între Constantinopol şi Roma, în Europa născândă a secolului al IX-lea, o viziune simfonică a unităţii în diversitatea limbilor şi a riturilor, marcată decisiv de viziunea Sofiei divine pe care o avusese în fragedă tinereţe Sfântul Constantin-Chiril.

Între aceste date, 1919-2010, existenţa şi opera părintelui Tomáš Špidlík au asumat ca pe o provocare în vederea unei atotunităţi restaurate marile fracturi şi diviziuni spirituale, politice, culturale şi de civilizaţie ale celui de-al doilea mileniu creştin: schisma Bisericilor creştine din Occident şi Orient, scindarea spirituală a Europei în culturi rivale, diviziunea politică a continentului nostru în blocuri ideologice şi sisteme politice antagonice separate de "Cortina de Fier", dar edificate ambele pe acelaşi principiu al separaţiei moderne a societăţilor umane faţă de creştinism şi Biserică. Toate aceste sciziuni echivalau în ultimă instanţă cu ruptura dintre Dumnezeu şi om într-o gândire şi o societate declarat antisimbolice. Din această schismă interioară au rezultat, cu consecinţe funeste pentru acest secol însângerat, depersonalizarea societăţilor scindate de conflictul între individualism şi totalitarism, şi tragedia continentului european şi a lumii întregi în acest "secol al extremelor" care a fost secolul al XX-lea.

În faţa terorii istoriei dezlănţuite şi a sciziunilor secolului, Tomáš Špidlík a ales în 1940 calea concentrării spirituale şi a restaurării divino-umanităţii lui Hristos intrând în Compania lui Iisus şi în serviciul Bisericii Lui la Velehrad. Nu fără dificultăţi şi adversităţi tipice, create de dominaţia apăsătoare a scolasticii neotomiste în teologia romano-catolică a epocii preconciliare, părintele Tomáš Špidlík şi-a definit propria sa metodă şi viziune în abordarea teologiei şi spiritualităţii Răsăritului creştin, al cărei apostol entuziast şi fervent, dar şi erudit şi savant, a devenit.

Două sunt trăsăturile "metodei Špidlík" în studierea spiritualităţii răsăritene: refuzul principial al oricărei polemici sau comparatism apologetic sau sincretic; şi accentul pus pe dominanta sintetică, holistă, a spiritualităţii Orientului creştin, dar în acelaşi timp mereu atentă la diferenţele introduse de particularităţile naţionale şi culturale privite drept o îmbogăţire simfonică a identităţii spirituale creştine comune. Acest echilibru şi balans permanent între analiză şi sinteză se reflectă în sutele de articole şi multe cărţi care alcătuiesc opera sa teologică.

Clădită cu răbdare şi tenacitate, opera părintelui Tomáš Špidlík se ridică în peisajul teologic contemporan ca o maiestuoasă catedrală dedicată Înţelepciunii divine. Acest măreţ templu al Sofiei divine este încununat de opt cupole alcătuite din cele două mari tetralogii care articulează această operă majoră: una analitică, iar alta sintetică. Tetralogia "analitică" grupează cele patru monografii scrise în anii 1955-1971 şi consacrate unor teme puţin sau insuficient abordate din gândirea spirituală a patru autori duhovniceşti reprezentativi ai Răsăritului creştin, doi ruşi şi doi greci: tradiţia şi rolul ei la Sfântul Iosif Volokolamski († 1514) în 1955, inima şi Duhul Sfânt la Sfântul Teofan Zăvorâtul († 1895), sofiologia ignorată, dar prezentă ascuns, din gândirea Sfântului Vasile cel Mare († 379) în 1961 şi, în fine, relaţia dintre practică şi contemplaţie în doctrina spirituală a Sfântului Grigorie din Nazianz († 390) în 1971.

Opera consacrată spiritualităţii Răsăritului creştin

Pe baza altor sute de articole şi cercetări de detaliu s-a constituit apoi în anii 1978-1998 tetralogia "sintetică" consacrată "spiritualităţii Răsăritului creştin", indiscutabil cea mai vastă şi complexă expunere generală consacrată acestei teme de până acum, veritabilă "summă" redactată pe baza unei impresionante panorame a literaturii spirituale orientale în întreaga ei amploare: greacă, slavă, siriană, armeană, coptă. Manualul sistematic (1978) oferă o descriere precisă a spiritualităţii răsăritene ca participare harică a omului la viaţa Sfintei Treimi; această viaţă nu rămâne însă suspendată în eter, ci se întrupează într-o antropologie, cosmologie şi sociologie spirituală, animate de o dinamică ascendentă iniţiată cu practica ascetică negativă a curăţirii şi luptei cu patimile şi gândurile pentru dobândirea virtuţilor sintetizate în iubire şi culminând în contemplaţia lui Dumnezeu prin rugăciune. Tema rugăciunii este reluată amplu într-un volum separat (apărut în 1988) şi care oferă o vastă fenomenologie a Rugăciunii în spiritualitatea răsăriteană. Şi aici viziunea este una integrativă. Rugăciunea e prezentată ca dialog divino-uman în care se realizează vocaţia esenţială a naturii umane create după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu desfăşurat pe multiple planuri, în suflet şi în trup, individual şi comunitar, practic şi contemplativ, meditativ şi mistic, culminând în isihasm ca mistică a inimii şi iubirii. Ultimele două volume ale tetralogiei sunt consacrate celor două moduri distincte de realizare concretă a spiritualităţii răsăritene. Unul este cel radical eshatologic al Monahismului (1999) înţeles şi practicat în Răsărit ca mod de anticipare, dincolo de dispersia lumii, a vieţii unificate în lumina transfigurării din Împărăţia lui Dumnezeu. Celălalt mod de concretizare a spiritualităţii (prezentat în 1994 în Ideea rusă) este cel al realizării ei în lume, în cosmos, societate şi istorie, sub forma unei lupte continue împotriva sclaviei şi minciunii pentru Adevărul personal al omului şi cosmosului transfigurat în comuniune cu Sfânta Treime ca manifestare a Înţelepciunii divine.

Un apostol al divino-umanităţii şi un prieten al Sofiei

Păşind deliberat pe urmele Sfinţilor Chiril şi Metodie, dar şi ale lui V. Soloviov şi P. Florenski, părintele Tomáš Špidlík este astfel, fără nici o exagerare, un apostol al divinoumanităţii şi un prieten al Sofiei, în care vede autentica filosofie spirituală şi profetică a Bisericii viitorului şi a unui creştinism înnoit. Restituirea actualităţii şi urgenţei acestei filosofii ecleziale este testamentul spiritual al întregii vieţi şi opere a părintelui Tomáš Špidlík, dar acesta trebuie înţeles ca un program profetic şi eclezial de reflecţie şi acţiune pentru creştinismul mileniului al III-lea: Biserica secolului al XXI-lea nu poate fi decât una a unităţii reconciliate a Orientului şi Occidentului sub semnul unei divino-umanităţi dinamice, care să actualizeze divino-umanitatea eternă a lui Iisus Hristos ca atotunitate dialogică a întregii existenţe al cărei simbol e Sofia divină.

După decenii de incomprehensiune şi izolare, graţie deschiderilor neaşteptate ale Conciliului Vatican II, viziunea părintelui Tomáš Špidlík şi-a croit încet, dar sigur drum în Biserica Romei. Mai ales după 1978, ea s-a bucurat de o tot mai largă şi eficientă audienţă. Validarea supremă a venit în 21 octombrie 2003, când Papa Ioan Paul al II-lea l-a ridicat pe profesorul pensionar Tomáš Špidlík la înaltul rang de cardinal-diacon al Bisericii Romane. Am putea spune că, după o îndelungată, smerită şi tenace slujire a Bisericii în Compania lui Iisus - pe care o ilustrează teologic glorios -, părintele Tomáš Špidlík se bucură de satisfacţii supreme: a reuşit să construiască o operă structurată, a creat o şcoală, un papă glorios, slav şi el, i-a adoptat filozofia spirituală, un centru special de studii şi cercetări, "Ezio Aletti".

Forţa care realizează persoane adevărate este nu ştiinţa, ci iubirea

Părintele Tomáš Špidlík nu este însă numai un Lesemeister, ci şi un Lebemeister în sensul medieval al cuvântului; nu este un simplu profesor de spiritualitate, ci un confesor al unei vieţi spirituale integrale şi echilibrate. Între opera şi persoana lui domneşte o corelaţie perfectă: teologia şi filozofia sa spirituală sunt reflexul personalităţii sale spirituale realizate, şi de aceea scopul operei sale este în primul rând acela de a forma oameni spirituali integrali în spiritul divino-umanităţii şi al Înţelepciunii divine, de a crea o şcoală de suflete, nu o şcoală de idei. Forţa care unifică contrariile şi realizează persoane adevărate este nu ştiinţa - o altă formă a voinţei de putere, cum au arătat un Nietzsche sau Heidegger, ci iubirea. Iubirea este în creştinism nu numai forma Revelaţiei, ci şi spiritul adevăratei Înţelepciuni (Sophia). Meritul permanent şi vizionar al părintelui Tomáš Špidlík stă poate tocmai în faptul de a fi evidenţiat cu claritate în ce sens Răsăritul creştin este vital important pentru Biserica viitorului şi pentru creştinismul mileniului al III-lea. Decisive sunt nu în primul rând elementele exotice ale sintezei bizantine, necunoscute sau nedezvoltate în Occident şi conservate formal până astăzi în Bisericile Ortodoxe, cât metoda teologică integrativă şi înţelepciunea sintetică şi personalistă a Răsăritului, adeseori uitate de răsăritenii înşişi. Inspirată de iubire, înţelepciunea spirituală esenţială a Orientului creştin are, ca sapientia charitatis, drept scop - aşa cum arăta limpede în Stâlpul şi temelia Adevărului (1914) părintele Pavel A. Florenski - realizarea de către creştinii spirituali a Înţelepciunii divine, care are forma unei homoousia, a unei consubstanţialităţi vii, personale şi interpersonale dialogice, a întregii creaţii. Nu-l poţi cunoaşte pe celălalt şi pe tine însuţi, nu poţi să fii tu însuţi - sună legea kenotică şi trinitară a Înţelepciunii homoousianice - dacă nu devii celălalt. Iar despre părintele Tomáš Špidlík se poate spune din plin că, studiind Răsăritul creştin în lumina Duhului Sfânt şi a Înţelepciunii divino-umane a lui Hristos, a devenit cu adevărat un răsăritean. Dar nu într-un sens pur cultural ori ritualist, ci filosofic.

Părintele Tomáš Špidlík, un Zosima în Compania lui Iisus

El a devenit nu doar un profesor, ci un om duhovnicesc, un bărbat cucerit de Iisus, un apostol al divino-umanităţii şi un prieten al Sofiei divine. Într-un cuvânt, părintele Tomáš Špidlík a devenit la Roma un veritabil "stareţ" modern, un Zosima în Compania lui Iisus. Fiindcă întotdeauna când mă gândesc sau îl văd pe părintele Tomáš Špidlík îmi vine în minte şi în inimă în mod spontan figura "stareţului" Zosima din romanul Fraţii Karamazov al lui Dostoievski, despre care unul dintre personajele romanului spune odată că "este un iezuit, un iezuit rus". "Vesel întotdeauna când venea lumea să-l vadă", Zosima socotea că "oamenii au fost făcuţi să fie fericiţi", că "viaţa e o bucurie fără seamăn, nu o vale a plângerii", că tot pământul e un rai, şi numai noi suntem vinovaţi dacă nu vrem să ne dăm seama de unitatea paradiziacă a existenţei. Refuza să facă minuni pentru a nu forţa libertatea oamenilor, predica un Dumnezeu al milei şi iubirii infinite (cel al Sfântului Isaac Sirul), "nu voia să creadă că focul gheenei e un foc adevărat", că iadul e o cameră de tortură, "nu ţinea post, îi plăceau dulciurile, iar la ceai nu-i lipsea niciodată dulceaţa de vişine cu care-l răsfăţa cuconetul din oraş".

Creştinismul nou al moralei şi iubirii de oameni şi de întreaga creaţie al "stareţului" Zosima (veritabil pater seraphicus) e opus profetic de Dostoievski atât creştinismului medieval, sumbru şi fanatic al ascetului Ferapont, un creştinism egoist al fricii, centrat pe demoni şi un Dumnezeu răzbunător, un creştinism autohtonist al tradiţiei obscurantiste (apărat tenace, împotriva lui Dostoievski şi Soloviov, ca "esenţă" a adevăratei Ortodoxii de către un K. Leontiev), cât şi ateismului rafinat intelectual, dar pervers moral al occidentalistului Ivan Karamazov (precum şi antihristismului Marelui Inchizitor din poemul cu acelaşi nume al lui Ivan). Din tot romanul Fraţii Karamazov, numai Ferapont şi Ivan văd demoni, sunt victime ale halucinaţiilor demonice şi rătăcesc în sens simetric contrar de la Adevărul iubirii reprezentat de triada paradiziacă Markel - Zosima - Aleoşa.

Dacă "stareţul" Zosima poate fi privit drept simbolul înţelepciunii iubirii şi al consubstanţialităţii, în schimb, ascetul Ferapont şi intelectualul Ivan par a reprezenta versiunea religioasă şi, respectiv, secularizată, a unei viziuni despre lume, inspirate de frică şi conduse de voinţa de putere, şi care, în loc să creeze prin iubire persoane în comuniune, creează prin idei, orgoliu şi teroare indivizi fragmentaţi şi grupuri totalitare alcătuite de indivizi similari (homoiousioi) depersonalizaţi. Creştinismul confesionalizat - fie el ortodox sau catolic - şi secularismul au în comun voinţa de putere, totalitarismul abstract şi falsificarea ideologică şi manipularea tehnică, în ultimă instanţă refuzul persoanei spirituale de dragul ştiinţei şi al prosperităţii în folosul colectivităţilor de indivizi exteriori, juxtapuşi antagonic sau fuzionaţi impersonal în diferite imitaţii perverse ale Bisericii şi homoousiei ei sofianice autentice.

Nu fără motiv am invocat exemplul "stareţului" Zosima, încadrat de cele două figuri simetric opuse, ale călugărului Ferapont şi intelectualului Ivan. Am făcut-o pentru a arăta, pe de o parte, provocarea metodei filozofiei spirituale divino-umane autentice a părintelui Tomáš Špidlík la adresa celor două moduri de înţelegere şi asumare inadecvată a Răsăritului creştin practicate astăzi, iar, pe de altă parte, şansa extraordinară pe care ea ne-o oferă de a depăşi blocajul şi impasul lor. Este vorba de o reducţie ilicită a patrimoniului spiritual al Răsăritului creştin la un număr de "valori" (reducţie ideologică care, după Nietzsche, e esenţa nihilismului contemporan) înţelese şi practicate în două moduri diferite, ambele la fel de funeste.

"Esenţa credinţei este o viaţă vie"

În estul Europei, în Bisericile Ortodoxe eliberate de sub comunism, dar nu şi de sub fascinaţia ideologiei, Ortodoxia răsăriteană este redusă la un corpus de tradiţii religioase şi naţionale identitare, opuse atât civilizaţiei moderne, cât şi creştinismului occidental considerat responsabilul moral principal pentru fenomenele negative ale istoriei acestui secol. Tradiţionalismul ortodoxist-naţionalist are o logică dualistă inconfundabilă care trădează neputinţa depăşirii fricii, teama de dialog şi refuzul asumării provocărilor prezentului şi viitorului prin refugiul comod în utopiile premoderne, anacronice, ale trecutului. Izolaţionismul liturgic, apologia stagnării, neasumarea reflexivităţii culturale şi acţiunii sociale duc însă la o înţelegere închisă şi exclusivistă a divino-umanităţii redusă în cele din urmă la un clişeu autoflatant şi autarhic, lipsit de dinamismul şi perspectivele deschise de asumarea dialogică a ecumenicităţii. Evitând să dea răspunsul la întrebarea fundamentală: poate fi Răsăritul creştin, a cărui inimă este o înţelepciune divino-umană, redus la o simplă tradiţie naţională? Ortodocşii de azi par a fi asemenea călugărului din Obdorsk din romanul Fraţii Karamazov care, la mijloc între Zosima şi Ferapont (Dostoievski şi Leontiev), preferă în cele din urmă religia fricii în locul creştinismului iubirii.

În Occident însă, Răsăritul e redus la fascinaţia exotică a unor elemente liturgice şi mistice; atunci când nu sunt juxtapuse sincretist în devoţiunea privată, ele fac obiectul unor la fel de exotice "ştiinţe orientale", care încearcă să reducă Răsăritul la un corpus de idei organizate ştiinţific, dar la fel de lipsite de viaţă şi relevanţă ca şi tradiţiile inerte ale tradiţionalismelor est-europene. Dusă până la capăt, tentaţia ştiinţei sfârşeşte în aceeaşi logică dualistă şi egoistă de tipul subiect-obiect, preferând în locul dialogului şi persoanelor vii sistematizarea facilă a noţiunilor şi surselor impersonale. Obiect de studiu analizat şi reconstituit sintetic în laboratoarele ştiinţei, Orientul devine însă un construct artificial, pasibil de manipulări apologetice şi justificând o superioritate culturală discutabilă. Ambiguitatea structurală a unui asemenea demers ţine de evitarea unui răspuns la întrebarea crucială: poate exista o ştiinţă umană despre un Orient în al cărui centru stă de fapt înţelepciunea divino-umană a iubirii? Avem oare voie să ne complăcem în dualismul cunoaşterii - ea însăşi voinţă de putere - preferându-l consubstanţialităţii iubirii şi înţelepciunii?

Este limpede că nu pot exista viaţă eclezială şi teologie creştină autentică fără tradiţie, fără mistică şi fără ştiinţă, care alcătuiesc împreună elemente ireductibile ale vieţii spirituale creştine.

Integrarea coerentă a tradiţiei liturgice, a misticii şi ştiinţei teologice în Biserică şi deschiderea lor spre cultură şi umanitate le poate oferi însă numai înţelepciunea iubirii, atunci când aceasta nu rămâne o simplă intuiţie vagă sau o speculaţie intelectuală, când nu e o temă sincretistă, ci exprimă dinamica personală, cosmică şi istorică a Revelaţiei actualizate. Aici se poate citi în modul cel mai limpede funcţia critică şi metodologică a temei Înţelepciunii pentru creştinismul mileniului al III-lea. Dincolo de sistematizările sofiologice discutabile, ea este, asemenea Pruncului Iisus, un veritabil signum contradictionis; acceptarea sau refuzul ei dezvăluie secretele ultime ale inimilor noastre, unde anume stă comoara noastră. Opţiunea pentru Înţelepciune este opţiunea pentru divino-umanitate, pentru iubire şi consubstanţialitate dialogică, al căror arhisimbol originar e Sofia. Opţiunea pentru tradiţie sau ştiinţă atestă autopreferarea monologică a omului, canonizarea dualismului şi a voinţei de putere, semnele clare ale reducerii teologiei la ideologie, ale stingerii Duhului şi morţii spirituale. Fiindcă, aşa cum spunea acelaşi Dostoievski (Carnete 1880-1881), "esenţa credinţei este o viaţă vie, demnitate şi conştiinţă, pentru că iubirea de oameni şi izvorul a toate e înainte de orice Hristos".

Scandalizându-i atât pe tradiţionaliştii orientali, cât şi pe ştiinţificii sau politicienii occidentali, sfidându-i atât pe oamenii trecutului, cât şi pe cei ai prezentului, înţelepciunea părintelui Tomáš Špidlík, adevărat prieten al Sofiei în Compania lui Iisus, este cea a unui creştinism al viitorului.