Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă Documentar Stavru Tarasov: pictura, vioara și credința aproape de inimă

Stavru Tarasov: pictura, vioara și credința aproape de inimă

Galerie foto (14) Galerie foto (14) Documentar
Un articol de: Annie Muscă - 19 Ian, 2022

Artist plastic și profesor de desen, Stavru Tarasov, fiul preotului Mihail din Letea, a iubit natura, marea și florile, ținuturile dobrogene și expresivitatea chipului omenesc. Creaţiile sale de factură post-impresionistă fac parte astăzi din lada de zestre a Muzeului de Artă din Brașov. Absolvent al Școlii de Belle-Arte din Iași, pictorul dobrogean s-a remarcat la Academia Regală din München și frecventa ateliere de pictură din Paris și Bruxelles, în anii de dinaintea Marelui Război.

Dascăl în perioada interbelică, Stavru Tarasov a poposit prin școli pe meleaguri românești, sădind în inimile elevilor iubire de frumos și respect pentru semeni. Prietenia dintre el și pictorul Nicolae Tonitza a fost una trainică, evocată adesea de însuși marele Tonitza. S-a născut în 1883, de Bobotează, în ținutul Deltei, în satul Letea, în familia preotului Mihail Tarasov şi a trecut la Domnul în 1961, la Braşov, lăsând poste­rității nenumărate tablouri în care și-a așezat în culoare sau în creion toată pasiunea pentru artă.

La 15 ani, se înscrie la Școala Normală din Câmpulung Muscel, iar în al V-lea an se transferă la Școala Normală din Galați. După absolvire, la recomandarea profesorului Nicolae Longinescu, director al instituției gălățene, tânărul Tarasov se îndreaptă către Şcoala de Belle-Arte din Iaşi, după o strașnică lecție de austeritate și rigoare la Seminarul Teologic din Roman, unde îl trimisese, mai degrabă cu forța, tatăl său. Despre fuga lui din seminar cu vioara la subraț, povestea mai târziu Tonitza, viitorul coleg de la Academia ieșeană.

Coleg cu Tonitza în capitala Moldovei și a Bavariei

Admis la Belle-Arte din Iași, în 1903, Stavru Tarasov va studia desenul și pictura îndrumat de profesori de elită: Emanoil P. Bardasare, Gh. Popovici, A. D. Atanasiu, Sever Mureșanu și doctorul Ştefan Possa. În capitala Moldovei, cei mai apropiați colegi i-au fost Nicolae Toniță (marele pictor Tonitza), Constantin Bacalu, Ştefan Dimitrescu și Dimitrie Pavlu, care vor deveni nume cunoscute în pictura românească. Împreună se bucurau de atmosfera exuberantă a Iașiului, hoinărind uneori pe străzile lui ca să uite de lipsurile materiale. În paralel cu studiile de pictură, Stavru Tarasov urmează Conservatorul de Muzică din Iaşi, fiind remarcat de profesorul Atanasie Theodorini. Despre pasiunea lui pentru muzică și despre escapadele nocturne în atelierul de pictură, scria colegul său, Nicolae Tonitza: „Tarasov potrivea vioara sub bărbie și, pe o buturugă în fața spuzei care pirotea, prindea să cânte în surdină sfâșietoare melodii de stepă […]. Într-una din aceste privegheri muzicale trecu pe sub ferestrele atelierului marele violonist Teodorini, pe atunci profesor al Conservatorului din Iași. A zăbovit omul rezemat de peretele rece, a ascultat îndelungă vreme și a plecat […]. În dimineața următoare fu primit de-a dreptul în anul al II-lea de violină.”

În ton cu vremurile, pictorul născut în inima Deltei, în satul de pe grind, își încearcă norocul la Academia Regală de Arte Frumoase din München, unde studiaseră și profesorii săi de la Iași. În 1906 este admis în academia müncheneză prin concurs şi își va perfecționa aici, timp de trei ani, în special tehnica desenului cu profesorii Hackel şi Carl von Marr. Un an mai târziu, vor sosi în capitala Bavariei și bunii lui prieteni de la Iași, N. Tonitza, C. Bacalu şi D. Pavlu. Impresionat de succesul obținut de Tarasov la München, unde se constituise o adevărată boemă a artiștilor români, Tonitza scria în ziarul Farul Nou, din 8 august 1929: „Ne-am întâlnit apoi la München. Tarasov terminase Belle Arte şi, după un concurs greu, izbuti printre cei dintâi la clasa profesorului Hackel de la Academia de Arte din capitala Bavariei (el mi-a condus primii mei paşi de novice în Münchenul plin de muzee bune) [...]. Când am reuşit şi eu mai târziu să intru la Academie, Tarasov cucerise în imensa populaţie internaţională a acelei şcoli o faimă extraordinară. Era socotit şi pe bună dreptate ca unul dintre cei mai buni desenatori din câţi cunoscuseră numeroase generaţii ale celebrei instituţii germane.”

Prietenia îndelungată dintre Tarasov și Tonitza se reflectă inclusiv în corespondența dintre cei doi. Câteva din scrisorile lor, datate din 1929/1930, păstrate de Zina Tarasov, au fost publicate de Florica Cruceru într-un catalog de artă dedicat lui Tonitza în ’79. Cel care semna întotdeauna „Tony” se adresa de fiecare dată prietenului său cu „Dragă Stavrule!” 

De la Tulcea la Bruxelles via Paris

La sfârșitul anului 1909, Tarasov pleca la Paris pentru un an, unde urma să lucreze în muzee și ateliere particulare. Despre revederea prietenului său în atelierul din Montparnasse, scria Tonitza: „Mă trezesc în atelierul meu cu o figură masivă, cu barbă mare și neagră, nasul și privirea de cazac din stepă […], ne-am aruncat unul în brațele altuia și am plâns ca doi… frați vagabonzi ai visului, care se reîntâlnesc pe neașteptate în lumea întreagă și vitregă, după îndelungă căutare”.

O perioadă cei doi au împărțit atelierul de pe strada Montparnasse, apoi Tarasov și-a deschis un atelier pe str. Vaugirard, la nr. 13. După ce părăsește Parisul, în 1911, Tarasov intră prin concurs la Academia de Arte Frumoase din Bruxelles. Locuiește la Dave, la aproape 80 km de Bruxelles, iar cei trei ani de studiu vor fi duși la bun sfârșit între­ținându-se din cântatul la vioară într-o orchestră. În biografia lui se menționează că în 1912 ar fi participat la o expoziție colectivă la Haga cu o lucrare cumpărată ulterior de Ian Hendricks, arhitectul orașului. Remarcat de Primărie, ar fi primit din partea instituției o comandă de execuție a unei copii după celebra lucrare a lui Fra Angelico, „Coborârea de pe Cruce”. Din Bruxelles ajunge chiar în Argentina, la Rosario, unde se ocupă cu câțiva artiști belgieni de decorarea teatrului din localitate. În 1915, revine la Paris pentru câteva luni doar, pentru că deja la poarta Europei bătea Marele Război.

Pictura bisericii din Netezeşti

Întors de la Paris, Tarasov, care la bază era absolvent de Școală Normală, se dedică profesiei de dascăl, începând din toamna anului 1915. Învățător suplinitor în acei ani la școala din cătunul Sfiștofca, vecin cu Letea natală, am putea spune că revenise la matcă. Însă nu va poposi prea mult între brațele Chilia și Sulina, întrucât în perioada 1916-1917 va fi mobilizat la Tulcea în Regimentul 73 Infanterie, unde va activa ca translator pentru armatele ruse din Delta Dunării, după cum se men­ționează în prima biografie a pictorului, publicată în 1968 de Florica Postolache (Cruceru), doctor în istoria și teoria artei, expert în artă românească modernă și primul director al Muzeului de Artă din Constanța.

Imediat după război, Tarasov își începe periplul de profesor de desen prin mai multe localități din țară. În perioada 1918-1925 figurează la Gimnaziul din Târgu Ocna, unde printre colegii de cancelarie se afla și viitoarea lui soție, Constanța Ionescu. În orășelul de pe malul Trotușului urma să se nască, în 1921, unica lor fiică, Zenovia Maria, alintată Zina. Urmează anii de dăscălie de la Școala Normală din Bacău, Liceul din Tecuci și Liceul Codreanu din Bârlad, unde va fi coleg de cancelarie cu pictorul Octav Băncilă. În 1928, Tarasov se va stabili cu familia la Constanța, unde va preda la Școala Normală de învățători și la Seminar, apoi la Liceul Comercial de Băieți și la Liceul „Mircea cel Bătrân” până în 1941, când se va pensiona.

În perioada șederii sale în vechiul Tomis, Tarasov a fost vizitat de prietenul său, Tonitza. A fost un fel de a-i întoarce vizita de la Paris la niște ani distanță. Iată ce consemna Tonitza: „Am plecat de la Mangalia - din casa, cu înfăţişare de chilie, a amicului meu, paracliserul geamiei, Teţiu, ca să fac o vizită, la Constanţa, vechiului meu camarad, pictorul Tarasov, despre a cărui expoziţie aflasem din ziarele dobrogene […]. Mult mai viguros ca în anii precedenţi, mult mai complex şi mult mai rafinat - meşterul acesta, izolat de soartă, departe de centrul de artişti al ţării, ştie să se păstreze artist, spre deosebire de atâţi alţii, cari, intraţi în pâcla opacă a pasiunii, se scufundă pentru totdeauna într-o exasperantă şi permanentă platitudine” (Marea noastră, iulie 1930).

În 1931, Tarasov a primit propunerea de a executa pictura Bisericii „Sfântul Gheorghe”-Nou, dar acesta i-a predat proiectul prietenului său, Tonitza, cunoscând situația grea prin care trecea atunci. Alături de Tonitza, Șt. Dimitrescu și D. Pavlu - prietenii de la Belle-Arte, lucrase în 1914 la pictura bisericii din Netezeşti, Ilfov. În perioada de profesorat, Tarasov nu a abandonat nici pictura, nici vioara. A participat constant la expoziții, alături de alți artiști, printre care Nicolae Tonitza, Anastase Demian, Dumitru Ghiață, Ion Teodorescu-Sion, Gheorghe Sârbu și alții. A dat lecții de vioară unor elevi, printre care s-a aflat și profesorul Garabet Kümbetlian, ale cărui amintiri publicate în 2016 sunt prețioase. De la magazinul familiei Kümbetlian își cumpăra Tarasov vopselurile, în anii ’30, cu reduceri substan­țiale; pictorul oferea în schimb membrilor familiei, de sărbători și la aniversări, tablouri pictate de el. „În anul 1942 am devenit elevul lui Tarasov, la vioară. Când ajungeam dimineaţa la el pentru lecţii şi îl salutam, îmi răspundea cu Sănătate!“, mărturisește G. Kümbetlian în cartea sa de amintiri. Dovadă a tactului său pedagogic și a atașamentului față de elevii săi stau și cărțile poștale expediate de aceștia către fostul lor dascăl. 

Ultimul loc și ultima pânză

După ce a părăsit Constanța în 1945, pictorul s-a retras la Brașov, împreună cu soția și fiica sa. Cât a locuit în orașul de sub Tâmpa, acesta și-a purtat șevaletul prin locuri dătătoare de inspirație. Astfel s-au născut pânze ce înfățișează obiective din zona Brașovului. De la strada V. Lucaci, unde a locuit, sau Biserica Neagră, la Casa Sfatului, Strada Lungă sau Palatul Știrbei. Între timp, frumosul edificiu devenise Palatul Pionierilor, unde Tarasov ținea cursuri de desen pentru copii, în anii ’50. Se cuvine a o aminti aici și pe soția sa, Constanța, care l-a urmat întru veșnicie în 1969. În albumul semnat de Gheorghe Mitran și Raluca Moscaliuc, apare o fotografie ce o înfățișează pe doamna Tarasov cu deco­rațiile conferite pentru contribuția la îngrijirea răniților de pe front în Primul Război Mondial. Să o pomenim și pe fiica sa, Zenovia, trecută la cele veșnice în 2003, care a avut grijă de opera tatălui ei. Despre mamă și fiică, povestea G. Kümbetlian, cum s-au solidarizat cu Stavru, în anii ’40, devenind toți trei vegetarieni, după ce aflaseră de afec­țiunile acestuia.

La vârsta de 78 de ani, pictorul Stavru Tarasov a trecut la cele veșnice, întruchipând „noțiunea de pictor” pentru Ion Frunzetti: „Amintirea unui domn grav cu haine de vară albe de alpaca şi cu canotieră, având lavalieră neagră sub o barbă, de timpuriu încărunţită […], cu o servietă sub braţ, sau cu o umbrelă deschisă în zilele ploioase”. Așa îl descria criticul de artă pe maestrul întâlnit cândva la Târgu Ocna, ale cărui autoportrete rămân un element pregnant al artei sale și care pe tot parcursul existenței sale avea să păstreze mereu vioara și credința aproape de inimă.