Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă Documentar Sulina, cel mai estic punct de pe harta Uniunii Europene

Sulina, cel mai estic punct de pe harta Uniunii Europene

Un articol de: Alexandru Constantin Chituţă - 18 Sep, 2009

Situat la cea mai mică altitudine medie din România, de numai 4 metri înălţime faţă de nivelul mării, la extremitatea estică a ţării noastre, în Delta Dunării, în punctul de vărsare al braţului Sulina în Marea Neagră, oraşul Sulina este astăzi o liniştită aşezare turistică, încă necunoscută de către mulţi. Catedrala cu hramul „Sfântul Ierarh Nicolae“ şi „Sfântul Ierarh Alexandru“ din acest oraş a apărut ca un semn de mulţumire pentru vitejia eroilor de la Griviţa, care şi-au jertfit viaţa pentru eliberarea Dobrogei străbune de sub ocupaţia otomană. De aproape 100 de ani, această biserică străjuieşte ca un far luminos de credinţă oraşul de la gurile Dunării.

Sulina nu este legată direct de reţeaua de drumuri din România şi poate fi atinsă numai pe calea apei, fie pe Dunăre, fie pe Marea Neagră. De pildă, zilnic pleacă din municipiul Tulcea vapoare spre Sulina.

Cât priveşte istoria acestei localităţi, unii istorici sunt de părere că o aşezare pe aceste meleaguri ar fi existat de acum 2.700 de ani. Dacă această ipoteză ar fi adevărată, atunci Sulina s-ar plasa între cele mai vechi aşezări din România. Ceva mai sigur este că aproape 1.000 de ani mai târziu, aici era graniţa dunăreană a Imperiului Roman, destrămat la 476 d. Hr. Dacă corăbiile Romei ancorau în portul Sulina, ceea ce este foarte plauzibil, ar însemna ca Sulina să aibe doar 1.700 de ani vechime.

Prima menţiune a aşezării este întâlnită începând cu perioada bizantină şi se datorează lui Constantin Porphyrogenetul care, în lucrarea sa „De Administrando Imperii“, o aminteşte cu numele de Solina. Îl întâlnim apoi în mai multe portulane şi hărţi italiene din secolele al XIV-lea şi al XV-lea, printre care se numără harta întocmită de Pietro Visconti în anul 1327 şi portulanul genovez din secolul al XIV-lea, tipărit în Cetatea Dogilor de către cărturarul Dimitrios Tagias. Desigur, toponimul este forma veche a antroponimelor româneşti de azi, Sorin şi Sorina, legate de răsărit (cf. lat. sol, soare), adică, după credinţele celor vechi, de (re)naşterea zilnică a măreţului astru din Marea Neagră. Sulina este acum nu numai cel mai estic punct al României, ci şi al Uniunii Europene.

Cele mai multe ştiri despre viaţa localităţii Sulina încep să apară din secolul al XVIII-lea, când turcii încep să aleagă drumul apei până la Constantinopol, trecând pe braţul Sulina (singurul navigabil la aceea vreme).

Secolul al XIX-lea aduce oraşului Sulina statutul de oraş, odată cu stabilirea aici a Comisiei Europene a Dunării, care a transformat localitatea dintr-un sat de pescari într-un important oraş pentru traficul fluvial.

Comisia Europeană a Dunării (CED) şi-a desfăşurat activitatea la Sulina între anii 1856 şi 1937, ducând la transformarea spectaculoasă a aşezării pescăreşti într-un important oraş, cu o economie înfloritoare, bazată pe comerţ şi navigaţie. Deşi gura Sulina are incovenientul aluvionării mai pronunţate faţă de celelalte guri ale Dunării, are totuşi avantajul de a fi cea mai scurtă cale. De aceea, în anul 1852, CED a decis amenajarea acestui braţ. Conform proiectelor inginerului Charles Hartley, numit şi „părintele Dunării“, au fost executate toate lucrările legate de corectarea braţului Sulina, determinând o navigabilitate corespunzătoare. Pentru ameliorarea procesului de colmatare au fost înălţate diguri pentru îngustarea canalului şi prelungirea lui în mare. Amenajările întreprinse au dus la dezvoltarea portului Sulina, care devenea cel mai important port de pe coasta apuseană a Mării Negre, iar din anul 1870 a fost primul Porto Franco din România.

În Sulina existau opt reprezentanţe consulare, multe companii de navigaţie, două spitale dotate cu instalaţii moderne de spitalizare, Palatul Administrativ al CED, poşta, telefon, teatrul cu 300 de locuri, tipografie. Pe la începutul secolului al XX-lea, Sulina avea 1.886 de case, un hotel şi 154 de prăvălii. Tot atunci, în oraş funcţionau două şcoli primare româneşti, două elene, una germană şi una evreiască. De asemenea, erau două biserici greceşti, trei biserici lipoveneşti, două germane, protestantă şi catolică, una anglicană, două geamii şi o sinagogă. Înainte de Primul Război Mondial, populaţia ajungea la 4.913 locuitori, din care 2.056 erau greci, 803 români, 601 ruşi-lipoveni, 444 armeni, 268 turci, 211 austrieci, 173 evrei, 117 germani, italieni, francezi, danezi şi alţii, Sulina constituindu-se într-un oraş cosmopolit, pe care scriitorul Jean Bart avea să-l numească sub titlu de „Europolis“, cu o atmosferă cu totul aparte. Însă Primul Război Mondial a dus la stagnarea economică, prin oprirea comerţului, acţiunile militare distrugând în mare măsură şi construcţiile oraşului, care rămăsese aproape pustiu. După 1920 localitatea se reface, atât economic, cât şi urbanistic.

Sulina devine apoi punct strategic militar, bombardat de aliaţi în 25 august 1944, moment în care mai mult de jumătate din clădirile oraşului au fost distruse. După război, intră sub influenţa sovietică, care încearcă să şteargă orice urmă a istoriei existenţei de 83 de ani a Comisiei Europene a Dunării.

Catedrala de la gurile Dunării

În 1908, preotul Ioan Gheorghiu începe acţiunea de strângere a fondurilor pentru construirea lăcaşului, se cumpără terenul şi se aduc piloni de piţpai din India, cu scopul de a stabiliza terenul nisipos de pe malul Dunării. Piatra de temelie a fost pusă de regele Carol I în cinstea eliberării Dobrogei de sub stăpânirea turcilor şi revenirii acesteia la piatra mamă. A fost construită în doua etape: 1910-1912 şi 1933-1934. În Actul de fundaţie al Catedralei stă scris: „Începutu-s-a acest dumnezeiesc lăcaş cu hramul Sfinţilor Ierarhi Nicolae şi Alexandru, cel din urmă patronul zilei de 30 august, când oastea română la 1877 a mărturisit pe câmpul de luptă vechi virtuţi străbune, astăzi 31 octombrie 1910, într-al 45-lea an de domnie al Majestăţii Sale Regele Carol şi a soţiei sale Majestatea Sa Regina Elisabeta“.

În 1911 încep lucrările de construcţie sub supravegherea arhitectului Nicolae C. Mihăescu. După abia un an biserica este ridicată „la roşu“ şi acoperită cu tablă de cupru adusă de la Londra de fraţii Survanos. Comisia Europeană Dunăreană a construit fundaţiile catedralei, materialele, manopera şi utilajele fiind asigurate de şantierul naval din Sulina. Fundaţia s-a construit pe piloni din lemn de stejar creuzotaţi, bătuţi în cuiburi de palei de piloţi pe conturul clădirii proiectate. Piloţii s-au bătut cu o sonetă mecanică într-o incintă excavată până sub nivelul minim al Dunării pentru a lăsa sub variaţia de nivel a apelor capetele piloţilor. Pentru a preaîntâmpina eventuale tasări în pardoseala bisericii, s-a construit un radier general din piatră, consolidat cu beton turnat pe toată suprafaţa clădirii. La exterior se întâlnesc ornamente florale din similipiatră patinată, friză cu medalioane reprezentând sfinţi, lucrate în mozaic de Norocea (Argeş) şi brâu în torsadă care simbolizează atât cele trei regiuni istorice româneşti: Transilvania, Moldova şi Muntenia, cât şi cele trei virtuţi teologice: credinţa, nădejdea şi dragostea.

Emblemă a arhitecturii eclesiale româneşti

Biserica are cele mai reprezentative şi excelente influenţe ale artei brâncoveneşti târzii. Remarcabile sunt de asemenea sculpturile care împodobesc toată suprafaţa zidurilor, deasupra arcurilor fridelor şi în jurul medalioanelor de pe registrul superior, incitând ochiul prin meşteşugul acestora. Biserica a fost declarată monument istoric. Are formă de cruce, cu trei turle, având acoperişul în formă de bulb. Două turle sunt aşezate pe pronaos, iar turla cea mare pe naos. Prin frumoasa împletire a stilurilor arhitecturale româneşti, prin bogaţia ornamentaţiei zidurilor exterioare, prin coloane şi capitelurile acestora, prin friza frumos sculptată şi ornamentaţia turlelor ni se prezintă arhitectura brânconească; prin forma şi nervurile uşilor de la intrare şi prin brâul în torsadă ni se prezintă arhitectura ştefaniană, iar prin forma bisericii şi a ornamentelor ferestrelor arhitectura muntenească, prin toate acestea, biserica devenind o emblemă a arhitecturii eclesiale româneşti.

În 1921 biserica este vizitată de PS Episcop Nifon. După vizita din 24 mai 1932 a regelui Carol al II-lea la Sulina, biserica este ajutată cu bani din bugetul statului. „Catedrala era menită să fie ca o stemă a României drept credincioase şi ca un sfeşnic luminos, simbol al inimilor poporului nostru, îndreptate către Dumnezeu (...) dar stă de 21 de ani terminată numai în roşu ca o mărturie parcă a neputinţei noastre naţionale şi a dezinteresului naţional“, spunea C. A. Rosetti.

Folosită ca depozit de trupele germane

În 27 august 1932 se formează un comitet de iniţiativă pentru strângerea fondurilor necesare continuării şi terminării construcţiei, condus de către părintele Simion Vârgolici, şi din care făceau parte nume sonore: Gala Galaction, general dr. Vasile Panaitescu, episcopul Cosma Petrovici al Dunării de Jos. Comitetul a lansat un apel către toţi creştinii din ţară, pentru contribuţie materială, în care se arată că „partea interioară a Bisericii, în care nu s-a lucrat aproape nimic, necesită peste două milioane de lei“.

Biserica a fost folosită apoi de trupele germane ca depozit de materiale în timpul Primului Război Mondial şi ca depozit de armament de trupele ruseşti, inclusiv ca reper al tirurilor navelor ruseşti, iar apoi folosită ca depozit de materiale de diferite intreprinderi ale oraşului.

După vizita patriarhului Justinian, în 1960, se reface acoperişul, se restaurează ornamentele de la exterior, se consolidează interiorul şi se refac stălpii de susţinere şi arcadele.

Cateapeteasma bisericii a fost adusă în 1960 de la Mănăstirea Vladimireşti şi este de o mare valoare artistică, cu icoane în rame diferite de la un registru la altul, unică în judeţul Tulcea. Icoanele împărăteşti poartă inscripţia „Donată de Ana şi Antonie Constantinescu 1946“. Biserica adăposteşte şi un istoric jilţ arhieresc. În acest jilţ a fost instalat ca domn Alexandru Ioan Cuza.

Semn de mulţumire pentru vitejia eroilor

La 1 iunie 1934, din iniţiativa preotului Simion Vârgolici (născut în 1902), apare primul număr din „Viaţa adevărată“, subintitulată „Foaie pentru explicarea şi popularizarea doctrinei creştine, spre moralizarea pacea şi înfrăţirea oamenilor“, cu 7 ani de existenţă, această foaie parohială având cea mai lungă viaţă în istoria Episcopiei Dunării de Jos, apărând într-un tiraj de 1.500 de exemplare difuzate în mai multe judeţe ale ţării.

Reparaţii interioare se efectuează în anul 1975. Între anii 1976-1981 se pictează biserica în frescă de profesorul Gheorghe Răducanu. Biserica este târnosită la 5 septembrie 1982 de către episcopul Antim Nica al Dunării de Jos. Adresându-se credincioşilor, înaltul ierarh a subliniat: „Ziua de astăzi este o zi măreaţă din viaţa acestei parohii şi a credincioşilor din acest oraş care, după 70 de ani de stăruinţă, ajung la capătul ostenelilor prin solemnitatea sfinţirii acestui sfânt locaş. Aceasta vine ca o răsplată pe care Dumnezeu o dă locuitorilor din aceste părţi de lângă Dunăre şi mare pentru credinţa, strădania şi dragostea lor. Odată cu voi se bucură şi părinţii voştri, bunicii şi toţi care au nădăjduit să facă această realizare. Închinat Sfântului Ierarh Nicolae şi Sfântului Alexandru, noul lăcaş apare ca un semn de mulţumire pentru vitejia eroilor de la Griviţa, care şi-au jertfit viaţa pentru eliberarea acestor meleaguri străvechi româneşti de sub dominaţie otomană“.

Totul în această frumoasă biserică este ordonat şi minuţios lucrat, astfel că, încoronată de majestuasa turlă, exprimă şi luminează lăcaşul şi pictura, parcă venind dintr-o adâncime tainică şi dintr-o înălţime nelimitată. Prin liniile ei, turla şi bolţile traduc mişcarea coborâtoare a iubirii dumnezeieşti, reunind pe toţi oamenii în adunare liturgică, ca trup tainic al lui Hristos.

2009 a fost al doilea an de când la hramul Catedralei de la gurile Dunării a fost săvârşită Sfânta Liturghie de către Preasfinţitul Visarion, Episcopul Tulcii, alături de un impresionant sobor de preoţi şi diaconi, hramul Catedralei devenind astfel o sărbătoare a întregii suflării a oraşului Sulina.

Sulina sau „Europa în miniatură“, în viziunea lui Jean Bart

Locuitorii Sulinei au şi acum o preţuire deosebită pentru Jean Bart, care le descrie aşa de frumos şi de pitoresc oraşul şi locuitorii săi de altădată, în romanul său „Europolis“ devenit celebru: „Viaţa acestui mic port cosmopolit e originală şi interesantă. Are un farmec şi un pitoresc deosebit. Este unicul loc în ţară unde găseşti adevărata viaţă de port. Celelalte porturi ale noastre nu sunt decât oraşe. Sulina este numai port, nu are oraş. Toată populaţia se hrăneşte din viaţa portului. De altfel, nici nu are nimic comun cu restul ţării. Aici e vorba de colonii. Comerţul levantin atrage aventurieri din toate seminţiile, cari se perindă pe aici ca să pescuiască în apa tulbure a Dunării. Un mozaic de rase. Toate neamurile, toate tipurile şi toate limbile. Mica lume a acestei instituţii - Europa în miniatură -, cu decoruri, culise şi protocol, are o viaţă aparte. Este un cerc închis, impermeabil“.