Surâsul Cuviosului Evmenie Saridakis

Toți îl știm ca fiind „cuviosul care râde”. Dar râsul său e ca o ­floare de nufăr, crescută pe un lac de nemărginită suferință. ­Privim fotografiile - instantanee surprinse la vârste diferite - ­și ne uimim. Rămas orfan de tată încă de la 2 ani, încolțit de sărăcie și foame, micul Constantin zâmbește. Niciodată nu a mâncat pâine după pofta inimii și a purtat prima pereche de încălțări la 12 ani.

În surâsul Cuviosului Evmenie întrezărim surâsul veșniciei. Privindu-l, parcă auzim cuvintele: „Ai încredere, ispita, răul vor trece! Ești al lui Hristos. Vei birui!”. Pruncul Constantin refuza să fie alăptat în zilele de miercuri și vineri, dormind cât era ziua de lungă. Mai târziu, pe când ceilalți copii se jucau, Constantin se ruga din zori până în amurg, aprindea candelele bisericuțelor din vecinătate, îl ajuta pe părintele paroh, neacceptând vreo răsplată. Încă de mic s-a bucurat de prezența Maicii Domnului, a sfinților.

Dumnezeu l-a adus pe calea monahală printr-o minune. Într-o după-amiază, chiar în ajunul Anului Nou, în timp ce gusta cu sora sa bucatele special preparate, lumina neînserată l-a orbit, pătrunzându-i până în adâncul sufletului, dându-i certitudinea că va deveni monah. La 17 ani este înveșmântat în haina monahală, în Mănăstirea Sfântului Nichita. Era smerit, fiecărui om pe care îl întâlnea îi făcea metanie, petrecea în tăcere, era blând cu ceilalți.

Diavolul nu a răbdat mireasma virtuților ce înfloreau în sufletul tânărului Evmenie. Într-o zi i se înfățișă, pretinse că este înger și îi porunci să i se închine. Inima neînfricatului Evmenie nu doar că nu a fost cuprinsă de frică, ci i-a dat ghes să-l înfrunte pe întunecat. Observând că „îngerul” e știrb, Evmenie îl ironiză: „Nu ești înger pentru că îți lipsește un dinte”. Nerăbdând ofensa, dracul îl lovi, cuprins de o mânie furibundă.

I-a avut alături pe Maica Domnului și pe sfinți

Încă de la primii săi pași pe calea monahală, Evmenie i-a avut alături pe Maica Domnului și pe sfinți. Odată a auzit glasul Prea­sfintei Născătoare de Dumnezeu: „Copilul meu, să nu-ți fie teamă și eu nu te voi lăsa să te pierzi”. În altă împrejurare, Sfânta Marina a coborât din icoană, ținân­du-l pe demon de coarne și i-a spus: „Acesta vă dă gânduri de tot felul, părinte. Să nu-l ascultați și să privegheați în slujbe”.

Primind taina preoției, când slujea părintele Evmenie Sfânta Liturghie, mirul înmiresmat curgea râuri, râuri pe pereții Altarului. Vedea îngerii zburând în timpul dum­nezeieștii Liturghii, iar pe sfinți - Cosma Etolianul, Ecate­rina - dând slavă lui Dumnezeu. Cre­dincioșii, cuprinși de negrăită uimire, îl vedeau pe Cuviosul Evmenie înălțat de la pământ. Copiii strigau: „Părintele zboară! Părintele zboară!”. Cum să nu devină imponderabil cel ancorat în cer?

Din întreaga-i ființă, Cuviosul Evmenie emana dragoste. Plin de înțelegere, îi întreba la spovedanie pe fiii săi duhovnicești: „Ce ai, Constantine al meu?”, „Ce vrei, Gheorghe al meu?”. Dragostea dogoritoare a părintelui topea teama, indiferența căldicică. Chip după chipul Hristos, părintele Evmenie era îndelung iertător cu cei care își lepădau păcatele sub patrafirul său. Îi ridica din prăpastia căderii, învățându-i că păcatul se face stavilă între om și Hristos. Îi ajuta să reînnoade relația de comuniune cu Hristos. Îi lumina prin cuvântul său: „Până o să mori, să te rogi și să spui: Doamne Iisuse Hristoase, dăruiește-mi blândețe, smerenie și simplitate! Până la moarte!”. Inima Cuviosului Evmenie era atât de largă, încât lumea toată își făcuse sălaș în ea.

Un cuvios cu harisme neasemuite

Pe lângă harismele neasemuite primite - înainte-vederea, săvârșirea de minuni, tămăduirea trupească și sufletească, străvederea -, avea darul de a transmite, în chip tainic, această dragoste pentru întreaga zidire a lui Dumnezeu. Odată un tânăr care îl vizitase, la plecare, fiind un pic dezamăgit că nu găsise nimic deosebit la părintele, și-a simțit sufletul inundat de un val de pace, bucurie și dragoste fierbinte față de întreaga natură, pentru oamenii care viețuiau în cartierele sărace, pe lângă care îl purtau pașii. Își spunea în sinea sa: „Dar cât de frumoasă este viața! Este o mică pregustare a raiului”. Mitropolitul Neofit de Morfu mărturisea despre părintele său Evmenie: „Întreg omul acesta emana bucurie”. Uneori râdea în timp ce slujea, alteori, când citea ceva din Sfânta Evanghelie, când tămâia icoana Maicii Domnului sau când îi cânta Ceea ce ești mai cinstită...

Prin harul Duhului Sfânt, vederea sa lăuntrică străbătea materia, cunoștea tainele trecutului și ale viitorului. Odată, pe când părintele Evmenie zăcea în pat, l-a vizitat un preot, căruia i-a spus: „Mergi în Altar, pune-ți epitrahilul meu, ia Sfintele Taine și du-te să-l împărtășești pe cutare, din clădirea cutare, de la etajul cutare al spitalului”. Preotul a făcut ascultare. A ajuns la patul unui muribund care, cu ultimele puteri, și-a făcut semnul sfintei cruci și s-a împărtășit. Mare uimire l-a cuprins pe preot când și-a dat seama că nimeni nu îl anunțase, în prealabil, pe părintele Evmenie să vină să-l împărtășească pe cel aflat în așteptarea morții: nici mama sa, nici asistenta medicală (Simon Monahul, Drepții în veci vor fi vii. Sfântul Nichifor Leprosul și Sfântul Evmenie Saridakis, făcătorii de minuni, Editura Iona, 2022, p. 179).

Vindecări minunate prin rugăciunile cuviosului

Mulți copii s-au ivit pe lume prin rugăciunile Cuviosului Evmenie, multe suflete au ieșit de sub tirania duhurilor necurate, mulți credincioși au primit, prin el, vindecare trupească și sufletească. O femeie care suferea de cancer la ficat l-a vizitat, dar nu a putut vorbi cu el fiindcă părintele, fiind după-amiază, se odihnea. A lăsat un pomelnic, pe care un ucenic l-a pus sub perna părintelui. Când a trebuit să-și repete analizele, medicii au constatat dispariția cumplitei boli.

La un spital din Creta, Heraklion, era internat un pacient care de 4 zile intrase în comă. Doctorii nu reușiseră să-i identifice boala. O rudă de-a sa l-a sunat pe Sfântul Evmenie care, înainte ca acesta să-și spună păsul, i-a zis râzând: „Manole se va face bine, va trăi Manole! Va fi bine!”, ceea ce s-a și întâmplat: Manole a ieșit din comă și trăiește și astăzi.

Dacă venea cineva la el ca la un sfânt, se făcea foc și pară de supărare. Dacă îl vorbea de rău, râdea și spunea: „Foarte bine, foarte bine”. Pe cei munciți de gânduri îi sfătuia să lupte împotriva lor: „Să avem gânduri bune”. Starea sa de bucurie permanentă era rodul lăsării de sine în voia lui Dumnezeu. În toate vedea voia dumnezeiască. De aceea, spre stupoarea oamenilor lumești, care nu îi înțelegeau reacțiile, dacă auzea că cineva a părăsit tărâmul acestei vieți trecătoare, părintele râdea. Dacă afla că o femeie a adus pe lume un prunc, își vădea bucuria: „Slavă Ție, Dumnezeule!”. Auzea că unul a furat? „Vai, săracul, a furat”, spunea, râzând, părintele. Dacă un soț se despărțea de soție, părintele se întreba râzând: „Păi de ce s-a despărțit, nu a putut să facă puțină răbdare?”. „Câte a voit, Domnul a făcut”, rostea adesea părintele.

Descuraja clevetirea, defăimarea, osândirea aproapelui. Și duhul criticist. Învăța: „Unul care face cu ușurință critici, acesta va judeca cu ușurință. Nu trebuie să lăsăm sufletul să se obiș­nuiască cu judecăți”.

În focul suferințelor din ultimii ani ai vieții, Sfântul Evmenie surâdea. Pe părintele Evanghelos, medic de formație, îl întreba: „Am diabet, Vangheli?”. „Da, părinte”, îi răspundea ucenicul. „Foarte bine, Vangheli”, continua, râzând, părintele. Nu doar boala și-o lua în râs, ci și moartea: „A, voi muri? Slavă Ție, Doamne!”. Îndura chinuri mu­cenicești, pricinuite de numeroasele boli dobândite de-a lungul vieții. Nu se plângea niciodată. Suferea în tăcere, lăcrimând sau spunea râzând: „Răbdare, nu-i așa că-i frumos?”.

Poate că darul răbdării suferințelor trupești l-a dobândit de la părintele său duhovnicesc, Sfântul Nichifor Leprosul, pe care l-a slujit cu credincioșie. Părintele exorcist Antim din Hios i-l încredințase pe blândul și ascultătorul Evmenie, poruncindu-i: „Să păzești această comoară, acest mărgăritar de mult preț”.

Și-a prevăzut ziua trecerii din vremelnicie în Împărăția cerurilor: 23 mai 1999. „Nu, niciodată nu vă voi uita”, le-a promis ucenicilor săi, dar și nouă, celor care, la ceasul încercărilor, ne punem nădejdea în ocrotirea sa.

În surâsul Cuviosului Evmenie se oglindeau veșnicia, negrăita sa lumină și bucurie. Și promisiunea vieții fără de sfârșit.