Țarul și cuviosul sau despre cum Se „amestecă” Dumnezeu în istorie

La Berlin, în inima orașului, cum treci pe lângă palatul de cărămidă roșie al Senatului, pe locul în care în 4 noiembrie 1989 s-au adunat aproape un milion de oameni ca să protesteze față de Zidul despărţitor, unde stă Ceasul Mondial și giganticul turn de televiziune, ca un far vizibil din orice parte a metropolei, se află faimoasa Alexanderplatz, Alex, cum îi spun berlinezii, probabil zona cea mai vizitată a acestei zbuciumate capitale. De aici, dacă evocarea traumelor națiunii germane devine prea tulburătoare, la vreo 5 minute de mers cu mașina, te poți duce să te liniștești în grandiosul Konzerthaus, ascultând, spre exemplu, Sonata nr. 6 pentru vioară a lui Beethoven. Omul căruia i-au fost dedicate și piața, și sonata este nimeni altul decât țarul Alexandru I Romanov, personajul istoric care, mai mult decât Nelson și Wellington, i-a dat lui Napoleon lovitura de grație.

Alexandru I s-a născut în 1777, ca nepot și descendent direct al formidabilei și rău famatei Ecaterina cea Mare. Cine erau părinții lui rămâne un capitol secundar - bunica sa i-a dat numele și i-a dominat întreaga copilărie tot așa cum domina întreaga Rusie, crescându-l ea însăși și înconjurându-l cu acea afecțiune înflăcărată pe care i-a refuzat-o toată viața fiului său, viitorul Pavel I. În noaptea de 24 martie 1801, o parte dintre ofițerii participanți la lovitura de stat, beți și prinși în febra momentului, înfuriați de țarul Pavel care refuza să-și semneze abdicarea, l-au bătut și l-au sugrumat cu o eșarfă. Așa a ajuns Alexandru țar.

Vesel, fermecător, inteligent, permanent elegant, dornic să se facă plăcut, extrem de sensibil la părerea celorlalți, primul pas pe care l-a făcut ca țar a fost să abroge toate legile nepopulare ale tatălui său și să continue campania de liberalizare a Imperiului Rus, începută de Ecaterina. Nu s-a însurat din dragoste, la 15 ani această bunică atât de prevenitoare îi și aranjase o strălucită partidă cu prințesa germană Louise de Baden, care avea să fie botezată ortodox cu numele de Elisabeta. Dumnezeu voia să-l mântuiască pe robul Său, așa încât, cu judecățile Sale neștiute, i l-a scos în cale pe Napoleon ­Bonaparte.

Austerlitz şi avansul francez

Țarul a toată Rusia tremură și plânge după ce a fost nevoit să fugă ca să-și salveze viața, regretând orgoliul stupid care l-a făcut să ia el însuși comanda armatei, împotriva corsicanului care știa, clar, mult mai bine ce face decât acești cavaleri cu sânge albastru. Înfrângerea aceea avea să-l lecuiască pe viață de orice amestec în strategiile militare, făcându-l să se reorienteze către „arta” pentru care avea cu adevărat geniu - diplomația. Un contemporan spunea despre el: Țarul poate să pătrundă în mințile oamenilor, să-i privească până în străfundul sufletului, fără să-și dezvăluie nici o secundă propriile gânduri și sentimente. Napoleon însuși remarca: Împăratul Rusiei e inteligent, plăcut și bine educat, dar nu poți avea încredere în el. E nesincer, subtil, un individ viclean. Prevăzător, țarul investește enorm în armata rusă, face pace cu otomanii la București și așteaptă. În vara lui 1812, marele corsican invadează Rusia. Suficient de isteț să nu se mai angajeze cu el într-o bătălie decisivă, țarul adoptă o retragere strategică și începe să-și reevalueze întreaga viață. Moartea tatălui lui, Pavel I, pentru care s-a considerat întotdeauna vinovat, îl obsedează mai mult ca niciodată, țarul, atât de nereligios de obicei, este auzit spunând că invazia e plata propriilor păcate. I se destăinuie prietenului său din copilărie, prințul Goliţîn, și acestuia îi vine cumva ideea să-i aducă monarhului o Biblie. Alexandru deschide cartea la întâmplare și citește chiar din Psalmul 90: Va zice Domnului: „Sprijinitorul meu ești și scăparea mea; Dumnezeul meu, voi nădăjdui spre Dânsul”. Felul în care țarul îmbrățișează din acea clipă, cu totul, Ortodoxia nu poate fi comparat decât cu convertirea lui Constantin cel Mare la Podul Milvius. Avea să spună într-o scrisoare: Am devorat Biblia. Mi-a adus atâta pace cât n-am cunoscut până acum niciodată. Se retrage deplin din treburile militare și se cufundă în studiul Scripturii, lăsându-i bătrânului general Kutuzov comanda supremă. Așa s-a „născut” Bătălia de la Borodino, cu pierderi inimaginabile în ambele tabere, care, însă, nu-l opresc pe încăpățânatul Napoleon. Aflat cu familia la Moscova, lui Alexandru îi ajunge la urechi zvonul că generalul intenționează să abandoneze orașul, sacrificându-l invadatorilor - într-o singură noapte de nesomn, cu fratele său, Marele Duce Constantin, acuzându-l de situația oribilă în care se găseau și țarina mamă cuprinsă de o criză de isterie, părul îi albește pe jumătate. Acest împărat din tată în fiu este obligat să fugă încă o dată din fața parvenitului Bonaparte.

Retragerea din Moscova şi iarna cumplită

Ce a urmat mai apoi se știe: Moscova este cucerită și arsă, trei scrisori îi trimite corsicanul, cerându-i un armistițiu, dar Alexandru nu-i răspunde la nici una. I-a scris în schimb surorii sale, Ecaterina: Mai degrabă nu mai exist decât să fac pace cu monstrul acela. Acum nu mai am nădejde decât la Dumnezeu. Într-adevăr, la fel ca regii Vechiului Testament pe care tocmai îl citea, când n-a mai putut el însuși să-și poarte bătăliile, în locul lui a luptat Dumnezeu.

Cunoaștem cu toții cum lui Napoleon i-au venit de hac nu tunurile și soldații, ci providențiala iarnă rusească, acest anotimp iconic prin care Creatorul Își scrie, cu degetul pe zăpadă, istoria.

Din armata de 600.000 de oameni care a invadat Rusia, doar câteva mii s-au mai întors acasă, flămânzi şi zdrențăroși. Alexandru își pune în mișcare armata și începe propria ofensivă în sens invers, alături de celelalte monarhii europene. În drumul lor prin Europa Centrală, ele eliberează teritoriile statelor, detronând monarhii de ocazie pe care Napoleon îi instalase. La 31 martie 1814, Alexandru intră triumfal în Paris, în fruntea armatei. La Londra este rugat să devină nașul unei prințese care îi va purta și numele - Alexandrina Victoria -, aceeași Victoria care mai târziu, ca regină, avea să dea numele unei epoci. Congresul de la Viena îi conferă titlurile de Rege al Poloniei și Mare Duce al Finlandei, ajungând să dețină un total de 55 de titluri. La nici 40 de ani este considerat salvatorul Europei și omul care l-a înfrânt pe Napoleon. Dar partea cu adevărat interesantă abia de aici începe. 

Reforme creştine

Întors în Rusia, rațiunea politicilor sale se schimbă din rădăcini. Împăratul continuă să fie marele reformator de până atunci, dar noile sale reforme nu mai au caracterul acela republican, occidental, ci unul profund creștin. Confruntat de apariția conspiratorilor revoluționari, avea să spună: Nu-i pot judeca prea aspru, cândva și eu le împărtă­șeam idealurile. Niciodată nu-și dorise să fie țar, nici măcar în anii de ambiție febrilă ai tinereții, visa să plece undeva departe de agitația curții și să trăiască la țară; ca Mare Duce îi scrisese unui prieten: Îmi dau seama că nu m-am născut pentru titlul pe care îl am acum și, cu atât mai puțin, pentru cel care îmi este destinat. În Biblia sa personală s-au găsit subliniate cuvintele din Ecleziast: Am văzut toate lucrurile care se petrec sub soare și iată: toate sunt deșertăciune.

Însă cea mai mare surpriză vine în relația cu soția sa. După ani de zile în care trăiseră aproape ca doi străini, între ei se înfiripă o dragoste nețărmurită, ajungând nedespărțiți; țarul găsește în țarină o confidentă neprețuită cu care poate împărtăși aceleași idealuri. Când unul din copiii săi ilegitimi moare și Alexandru este zdrobit de durere, cea care îl alină este împărăteasa. Fericirea lor n-avea să dureze mult - Elisabeta are o boală de plămâni. Dornic să părăsească Petersburgul și clima lui aspră, țarul îi scrie unui vechi prieten: În curând o să ne mutăm și o să trăim ca niște particulari. Mi-am servit țara 25 de ani, după atâta timp orice soldat are dreptul să se retragă. Pleacă la Taganrog, lângă mare, loc în care trăiesc, probabil, cea mai fericită perioadă din viața lor, așa cum își doriseră întotdeauna, în liniște, citind și rugându-se împreună, dar neîndrăznind să renunțe, totuși, la coroană. Toată această existență idilică n-a durat decât două luni - brusc, în 1825, după o scurtă boală, Alexandru, și nu țarina, moare. Avea 47 de ani.

Cuviosul Teodor Kuzmici

Ne mai rămâne acum să vorbim despre cealaltă față a monedei, Cuviosul Teodor Kuzmici, a cărui viață e mult mai puțin documentată decât a țarului. De fapt, prima dată când acest cuvios apare în atenția publică este în anul 1836, când autoritățile dau peste un bătrân de vreo 60 de ani care nu avea nici un fel de documente asupra sa și care nu le poate spune despre sine nimic. Este deportat în Siberia, acolo unde petrece o viață de pustnic și săvârșește minuni. În 1984 este canonizat de Biserica Ortodoxă Rusă, cu zi de prăznuire 20 ianuarie.

Era înalt, atletic, lat în umeri și, la fel ca Alexandru I Romanov, surd de o ureche. În timpul vieții sale grele din Siberia, se bucurase, totuși, de protecție din partea familiei imperiale, fiind vizitat chiar o dată de țareviciul Alexandru (viitorul Alexandru al II-lea), nepotul țarului al cărui nume îl purta. La mormântul său vin mai mulți Romanovi, printre care Marele Duce Alexei Alexandrovici și Nicolae al II-lea, țarul mucenic, strănepoți ai aceluiași. Cei care l-au cunoscut pe Cuviosul Teodor spuneau despre el că era extrem de distins și de educat, cu maniere alese, că știa să vorbească mai multe limbi străine, dar că refuza cu încăpățânare să discute orice despre viața sa de dinainte, doar îi mai scăpa câteodată vreo informație despre Moscova și Sankt Petersburg, uluitor de precisă. Uneori vorbea despre mari demnitari ai epocii într-un fel care te făcea să te gândești că i-a cunoscut personal și împărtășea detalii uimitoare despre războiul cu Napoleon. Printre cei care veneau să ia de la el sfat duhovnicesc se numără Sf. Inochentie de Alaska și Episcopul Atanasie de Irkutsk. Altminteri trăia în sărăcie, se îmbrăca foarte prost și dormea pe o scândură; genunchii îi erau tociți de la atâtea metanii. Zvonurile, ca vânturile siberiene, au început să circule.

Pornim mașina timpului și ne întoarcem înapoi în 1825, la patul de moarte al marelui țar Alexandru. Un cadavru zace acolo, pregătit să fie îmbălsămat, dar fața îi este complet acoperită și rămâne așa. Nimeni nu are voie să intre ca să-și prezinte condo­lean­țele, în afară de câteva persoane din anturajul apropiat al împăratului, nici măcar țarina nu stă lângă trupul soțului ei, s-a mutat, în acea dimineață, într-o locuință din vecinătate. Procesul-verbal este cel puțin bizar, apar în el date care nu au nici o legătură cu țarul, printre care și o cicatrice dubioasă pe piciorul drept, pe care Alexandru nu o avusese. Cu puțină vreme înainte, un curier oarecare, Maskov, posesor al unei asemenea cicatrici, fusese adus mort în această localitate în care nu avea nici o rudă care să asiste la înmormântare. Mărturiile legate de starea țarului din ultimele zile sunt și ele ciudate, nu este cazul să intrăm aici în amănunte, ce trebuie reținut e că se află adesea în contradicție unele cu altele și că Alexandru refuza să-și ia medicația, spunând: Am motivele mele. Avea conversații de taină cu oamenii săi. Când trupul i-a fost în sfârșit expus, în uniformă militară, chipul îi era de nerecunoscut. Fiind decembrie, navele de pe Marea Azov se retrăseseră ca să nu fie blocate de gheață, una singură, un vas privat englezesc rămăsese fără ca nimeni să știe de ce, dar cum populația era mult prea prinsă cu moartea țarului, nimeni n-a luat-o în seamă. După aceea se știe doar că nava a ajuns în Țara Sfântă, purtând un oaspete de seamă, cum avea să-l caracterizeze consulul britanic de la Ierusalim, ca apoi să se întoarcă cu el în Rusia.

Toate aceste coincidențe au dus la o concluzie inevitabilă: țarul Alexandru I nu avea cum să fi murit în 1825, iar bătrânul din Tomsk era chiar el, hotărât să i se piardă urma. De altfel, oamenii simpli lângă care trăia erau perfect conștienți că Teodor Kuzmici nu este numele adevărat al bătrânului. Odată, cineva l-a rugat să-i spună numele ca să-l poată pune pe pomelnic, iar el i-a răspuns: Nu e nevoie, pentru mine se roagă Biserica. Altcineva a încercat, prin aceeași metodă, să afle numele părinților săi, la care cuviosul a replicat: Dacă ți le-aș spune ar trebui să dispar de pe fața pământului. Dar cele mai multe zvonuri au fost alimentate de vizita Marelui Duce Mihail Pavlovici, fratele țarului Alexandru, la foarte scurtă vreme după ce bătrânul fusese deportat. Pe nepusă masă, acesta s-a înființat la judecătorul care-i dăduse sentința și, aflând că Teodor Kuzmici mai fusese și biciuit pe deasupra, s-a înfuriat îngrozitor și l-a ame­nințat pe magistrat că va porunci să fie el însuși biciuit și trimis în Siberia. Dar, după o întrevedere îndelungată cu cuviosul, a renunțat la pedeapsă.

Bătrânul le spunea oamenilor cele mai duioase povești de pe vremea împărătesei Ecaterina. De Pavel I nu vorbea niciodată și rareori despre Alexandru. Odată, însă, le-a povestit o întâmplare din timpul invaziei lui Napoleon, când țarul s-a dus să se roage la racla Sf. Serghie de Radonej. Biserica era întunecată și el era singur, a început să plângă și, dintr-odată, a auzit o voce care i-a spus: Du-te, Alexandre, și ai încredere în Kutuzov. Dumnezeu fie cu tine! Altădată i-a auzit pe niște țărani cântând un cântec despre țarul alb care i-a izbăvit de francezi și a fugit, cu ochii în lacrimi. Apoi l-a rugat pe fermier să le spună țăranilor să nu mai cânte despre Alexandru. Sunt cunoscuți cel puțin doi foști soldați de-ai țarului care, întâlnindu-se cu Teodor Kuzmici, l-au recunoscut în el pe țar și i s-au aruncat la picioare, dar bătrânul i-a pus să-i promită că vor păstra tăcerea. Căzând odată bolnav, a fost trimis la unul din spitalele din apropiere și întâmplarea face că tocmai atunci contele Kleinmichel se afla în inspecție prin Siberia. Kleinmichel îl cunoștea suficient de bine pe Alexandru ca să-l recunoască chiar și după atâția ani; când a aflat că va intra în salonul său, cuviosul și-a acoperit fața cu cearșafurile și s-a prefăcut că doarme. O fată care avea mare evlavie la el, pregătindu-se să plece într-o lungă călătorie, i-a spus: Mai mult decât orice mi-ar plăcea să-l văd pe țar. Răspunsul cuviosului a venit neîntârziat: Poate că ai să vezi nu doar un singur țar, ci mai mulți. Cu voia Domnului poate că ai să și vorbești cu ei și ai să vezi că țarii sunt și ei oameni ca toți ceilalți. Cuvântul sfântului avea să se împlinească întocmai, căci, într-adevăr, tânăra avea să-l cunoască pe țarul Nicolae I, fratele mai mic al lui Alexandru, care se va vădi nespus de interesat să audă poveștile ei despre bătrânul Kuzmici, dându-i un bilet special și invitând-o să vină la palat, în Petersburg, unde va fi imediat primită, concluzionând: Orice prieten al lui Teodor Kuzmici este și prietenul meu. Când, în cele din urmă, fata s-a întors în Siberia și l-a văzut iar pe bătrân, el a ascultat cu lacrimi în ochi despre discuția ei cu țarul Nicolae. Tânăra a spus aproape fără să se gândească: Părinte, cât de mult semeni cu împăratul Alexandru! Cuviosul a sărit ca ars și a întrebat-o de unde i-a venit o asemenea idee, iar ea a mărturisit că văzuse câteva portrete de-ale țarului și că semănau leit. În egală măsură, mai târziu, vestea morții lui Nicolae I l-a afectat profund. La 1861, când Alexandru al II-lea Romanov a reușit să sfideze nobilimea, abolind șerbia în Imperiul Rus, bătrânul Teodor i-a spus ucenicului său, negustorul Khromov: Era un vis drag primului Alexandru. Cu doi ani înaintea decesului oficial, Alexandru îi vorbise fratelui său Constantin de intenția de a abdica în favoarea lui, soția acestuia având să-și amintească mai apoi vorbele sale: Ce mult am să mă bucur când am să te văd trecând prin fața mea! Am să mă amestec în mulțime și am să strig și eu împreună cu ei: trăiască! Peste patru decenii, preotul care a venit să-l vadă pe Cuviosul Kuzmici, înainte de moarte, l-a întrebat direct dacă e sau nu țarul. Acesta nu a răspuns decât folosind cuvintele Evangheliei: Minunate sunt lucrurile Tale, Doamne, nu este nimic ascuns, care să nu se dea pe faţă și nimic tainic, care să nu vină la arătare. Trecând pe la mormântul lui, Nicolae al II-lea poruncește să fie înlocuită crucea simplă de lemn cu o capelă și un monument de marmură.

Mormântul gol al ţarului şi motivul fugii

Un șoc cuprinde orânduirea socialistă în 1921, când auto­ritățile sovietice deschid mormântul lui Alexandru I, în speranța că-l vor putea jefui de ceva metale prețioase. Mormântul era gol. Și, ca să nu mai existe nici un dubiu, Svetlana Semionova, președinta Societății Ruse de Grafologie, analizează scrisul de mână al celor doi și ajunge la concluzia că este unul și același.

La moartea cuviosului, guvernatorul a transmis un ordin să fie adunate, împachetate și sigilate puținele lucruri ale bătrânului, pentru a fi trimise urgent la Petersburg. Ne putem lesne închipui plângerea ucenicului Khromov, care-i fusese alături, ne­despărțit, în ultimii ani ai vieții, văzându-se dintr-odată ajuns mai rău decât Elisei, văduvit și de Ilie, dar și de cojocul lui. Un singur lucru a reușit să păstreze pentru binecuvântare: un săculeț pe care bătrânul îl purta permanent la gât și care, îi spusese el în mai multe ocazii, deținea taina vieții lui. Nu mică i-a fost, deci, dezamăgirea când înăuntru a dat peste un bilet cifrat, căruia lui i-a fost cu neputință să-l descifreze. Nu demult, s-a reușit, în sfârșit, decodarea lui. Conținutul biletului era următorul:

„I-am descoperit o vină cumplită fiului nostru. Contele Pahlen m-a informat că și Alexandru participă la conspirație. Trebuie să ne ascundem, la noapte, cât mai curând posibil.

Sankt Petersburg, 23 martie 1801, Pavel”.

Ce ar fi putut face un om care s-a născut gata amestecat în istorie, ba, mai rău, cu istoria ­curgându-i, efectiv, prin vine? Dacă mai lesne este să treacă o cămilă prin urechile acului, decât să intre un bogat în împărăția lui Dumnezeu, ne închipuim cum trebuie să-i fie unui împărat cu o împă­răție întinsă pe două continente, pe lângă care tânărul bogat din Evanghelie ar fi părut probabil un cerșetor. Dar tot Hristos ne dă imediat soluția când zice: La Dumnezeu toate sunt cu putință. Calendarul ortodox abundă de sfinți care, prin forța împrejurărilor, au fost amestecați în istorie - fie că vorbim de marii împărați și împărătese ale Bizanțului, de sfinții noștri voievozi. Unii sfinți monarhi purtau aur deasupra și lanțuri pe dedesubt, alții s-au ­lăsat uciși pentru Hristos și ­poporul lor, deși niciodată nu-și doriseră coroana. Dar mai este și o altă categorie de împărați care, așa cum Hristos îl îndemna pe tânărul bogat, au lăsat toate și I-au urmat Lui. Rămâne exemplară povestea lui Varlaam și Ioasaf, împăratul Indiei care a devenit pustnic, și tot exemplară, deși mai puțin popularizată, viața basileului bizantin Ioan al VI-lea Cantacuzino, prietenul și protectorul Sf. Grigorie Palama și strămoșul Cantacuzinilor români, care, după o existență politică, puțin spus zbuciumată, abdică și se face monah, cu numele (probabil nu întâmplător ales) de Ioasaf.

Capcana rămâne pentru noi, oamenii obișnuiți, care încercăm să ne „strecurăm” prin istorie ca niște șopârle, dar care nu ne putem abține să fim fascinați de ea, să ne amestecăm în ea ca musca în lapte, lipindu-ne inima și punându-ne nădejdea într-o idee politică sau alta, într-un om sau altul, neînvățând niciodată din greșeli și uitându-L pe Dumnezeu, singurul Care poate amesteca și Se poate amesteca în cazanul clocotit al istoriei, fără să Se ardă. Pe ușa din dos a istoriei se intră direct în veșnicie.