Teodosia-Zorica Laţcu, monahia cu suflet de poezie

Un articol de: Pr. Bogdan Scorţea - 11 Iunie 2008

Poezia Zoricăi Laţcu, afirmată încă din anii '40 ca o lirică valoroasă, a început să fie cunoscută mai mult abia după 1990, an care a şi coincis cu trecerea poetei la Domnul. Redescoperirea ei s-a făcut datorită unui mare admirator al ei, părintele Teofil Părăian. Cunoscutul duhovnic de la Mănăstirea Sâmbăta, în nenumăratele lui conferinţe şi dialoguri prin ţară, a găsit mereu timp să recite din poeziile maicii Teodosia (numele primit de Zorica Laţcu, la intrarea în mănăstire).

Zorica Laţcu s-a născut pe 17 martie 1917 într-o familie de ardeleni refugiaţi în Ungaria, în timpul Primului Război Mondial. Copilăria şi tinereţea şi le-a petrecut la Braşov. Între anii 1936-1940 a făcut facultatea la Cluj, studiind filologie clasică - limba greacă şi latină - şi, pe lângă aceasta, a urmat cursurile Facultăţii de litere, limba şi literatura franceză. După terminarea studiilor, a lucrat ca preparator principal la Institutul Român de Lingvistică din Cluj. Aici a colaborat la Dicţionarul Limbii române al Academiei Române, coordonat de Sextil Puşcariu.

Părintele Teofil Părăian: „Îmi era frică să o întreb ceva“

Zorica a început să scrie încă din perioada adolescenţei, iar din 1941 ajunge să publice la revista Gândirea, întâi poezii inspirate din mitologia greacă şi, mai târziu, cu tematică creştină, pline de vibraţie mistică. Primul său volum, intitulat Insula Albă, a apărut în 1944, la Editura Dacia Traiană din Sibiu. Patru ani mai târziu apare Osana Luminii, Editura Episcopiei din Cluj şi, în 1949, Poemele Iubirii, la Editura Ramuri din Craiova. Ultimul volum de versuri i-a fost dedicat părintelui Arsenie Boca, stareţ până în 1948 la Mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus, pe care poeta l-a preţuit foarte mult şi l-a avut ca povăţuitor. Cu dânsul a corespondat şi păstrat legătura şi după intrarea ei în monahism, la Mănăstirea Vladimireşti de lângă Tecuci, în 1948, sub numele de Teodosia. Dar aici nu a putut sta decât până în 1956, când mănăstirea a fost închisă, o parte din maici arestate, iar celelelte silite să renunţe la monahism. Teodosia s-a numărat printre cele arestate, făcând trei ani detenţie într-un penitenciar din Miercurea Ciuc.

După eliberare, a stat în localitatea Gurguieşti de prin părţile Brăilei, cu maica Mihaela, o fostă colegă de mănăstire. Teodosia Laţcu avea nevoie mereu de cineva în preajma ei, pentru că era afectată de o infirmitate congenitală, care nu îi permitea coordonarea mişcărilor; din cauza aceleiaşi afecţiuni vorbea foarte greu, întâmpinând dificultăţi în comunicare.

Părintele Teofil, povestind despre prima întâlnire cu maica Teodosia, spune: „Când am întâlnit-o eu pentru prima dată, în anul 1954, parcă îmi era frică să o întreb ceva, pentru că aveam impresia că face nişte eforturi peste fire ca să răspundă“. Suferinţa ei fizică a fost însă acoperită de frumuseţea şi adâncimea iubirii ei pentru Domnul, de la care a primit daruri alese din care au izvorât atâtea poezii, poate pentru a se împlini încă o dată cuvântul Apostolului Pavel care zice că „puterea lui Dumnezeu întru neputinţe se desăvârşeşte“ (II Corinteni 12, 9).

Traduce opere ale Sfinţilor Părinţi

În 1970, monahia Teodosia s-a mutat la Braşov. Din perioada 1949-1970 datează patru volume de poezii: Icoane pentru paraclis, Din pribegie, Grădina Doamnei şi Alte poezii. Mutându-se în Braşov continuă să scrie poezie, dar lucrează şi ca traducător, colaborând cu părintele profesor Teodor Bodogae de la Sibiu. Traduce astfel din Origen şi Sfântul Grigorie de Nyssa, lucrări apărute în colecţia „Părinţi şi scriitori bisericeşti“ la Editura Institutului Biblic a Patriarhiei Române, dar şi Cuvântările ascetice ale Sfântului Isaac Sirul, apărute postum (Editura Bunavestire, 1997) şi ale Sfântului Simeon Noul Teolog, traduceri aflate încă în manuscris.

În februarie 1990, odată cu redeschiderea mănăstirii de metanie, se numără printre monahiile care se reîntorc, pentru a-şi continua „la ea acasă“ viaţa călugărească pe care fusese nevoită să o ducă până atunci în lume. S-a întors pentru a-şi da obştescul sfârşit, la 8 august 1990, în mănăstirea în care şi-a făgăduit viaţa lui Hristos,.

▲ Scrisoarea din Rusia

Legat de poezia Epitalam, părintele Teofil ne-a spus acest amănunt: „Maica Teodosia a reţinut în memorie o scrisoare, nişte rânduri scrise pe o carte poştală cu nişte aprecieri pe care le-a făcut cineva de pe front, în timpul războiului, citind poezia Epitalam, care a fost publicată mai întâi într-o revistă. Revista a ajuns la cei de pe front, şi unul dintre cei care a citit poezia aceasta i-a scris autoarei, poetei Zorica Laţcu, următoarele rânduri: «Într-un fund de Rusie, într-o zi cu viscol şi furtună, amestec de iarnă şi început de primăvară, mi s-a luminat gândul în colţul de insulă greacă evocat de caldele, limpezile şi desăvârşitele versuri închinate nunţii lui Kalliroe. Vă mulţumesc pentru clipa senină şi pură pe care mi-aţi dăruit-o într-o vreme şi într-un cadru de tristă şi murdară animalitate». Nici maica Teodosia n-a ştiut, nici eu nu ştiu cine le-a scris, dar în orice caz sunt aprecieri care merită să fie luate în seamă“.

Epitalam

Iată, fecioare din Chios, răsare Luceafărul serii.

Marea e lină, văzduhul e greu de miresmele verii.

Torţele ard luminos şi răsună de cântece casa;

Doris, frumosul pescar, în iatac îşi aşteaptă mireasa.

Vântul suspină prin ierburi, şi murmură marea căruntă,