Teofil de la Kitaev, sfântul neînţeles şi nedorit de oameni

Pământul Kievului a plămădit din vremuri îndelungate sfinţi bine plăcuţi lui Dumnezeu, care s-au rugat pentru lume şi de la care oamenii au primit mărturie şi nădejde că Învierea lui Hristos nu a fost în zadar. Mahnovo, oraş din apropierea Kievului, a fost şi el dăruit cu Sfântul Teofil care, prin purtarea sa smerită, a păşit pe calea unei nevoinţe aparte - nebunia pentru Hristos.

Preotului Andrei Gorenkovski, slujitor al Bisericii cu hramul „Naşterea Maicii Domnului“ din orăşelul Mahnovo din apropierea Kievului, în luna octombrie a anului 1788, soţia sa, Eufrosina, i-a născut 2 gemeni, Toma şi Calinic.

Deşi Eufrosina se străduia să-şi alăpteze amândoi pruncii, Toma, cel mai mare dintre gemeni, n-a vrut nicicum să sugă, întorcându-şi de fiecare dată faţa de la sân. Ca să-şi scape copilul de la moarte prin înfometare, mama a fost nevoită să găsească fel de fel de mijloace pentru a-l hrăni. Îi dădea lui Toma să mănânce fiertură de cartofi, ridichi şi morcovi. Toate acestea Toma le primea cu plăcere, însă refuza să-şi atingă buzele de vasul cu lapte fiert. De fiecare dată, copilul îşi întorcea faţa, plângând în hohote, şi pentru nimic în lume nu voia să guste vreun fel de hrană cu lapte.

Această situaţie o neliniştea pe Eufrosina care şi-ar fi dorit ca şi Toma să fie asemănător tuturor copiilor. Mama pruncului a mai fost tulburată şi de unele superstiţii şi închipuiri ale prietenelor ei.

Toate aceste lucruri au început să-l înfăţişeze pe Toma drept un copil neobişnuit, iar pentru Eufrosina, în simplitatea şi neştiinţa ei, el devenea în fiecare zi un fel de sălbăticiune de care îşi dorea din ce în ce mai mult să scape. Permanent se plângea şi spunea: „E un copil schimbat. N-am vrut să-l botez în aceeaşi zi cu Calinic şi uite că ielele mi l-au schimbat“.

„Nu pot să înec un copil nevinovat!“

Într-o seară, a chemat-o la sine pe slujnica apropiată şi i-a împărtăşit acesteia gândul de a scăpa de micuţul Toma, dar fără să afle soţul ei. I-a poruncit atunci slujnicii ca a doua zi dimineaţă, înainte de răsăritul soarelui, să-l ducă pe Toma la râu şi să-l arunce în apă. Toate acestea cu promisiunea ca nimeni să nu afle gestul necugetat.

A doua zi, slujnica a alergat la râu şi, pecetluindu-l pe prunc cu semnul crucii, l-a aruncat în apă. Pruncul, păzit de îngerească purtare de grijă, a ieşit deasupra apei şi, plutind liniştit pe unde, ca într-un leagăn moale, a ajuns la celălalt mal. Acolo, valurile râului l-au aruncat pe uscat. Cu toate că văzuse minunea, slujnica, ce se temea foarte tare de mânia stăpânei, s-a hotărât să-şi ducă la capăt cumplita faptă şi l-a aruncat iarăşi în apă pe Toma. Şi de data aceasta, valurile l-au purtat pe prunc şi l-au aruncat pe nisipul moale.

Răscolită de o asemenea minune de netăgăduit, slujnica a luat pe prunc şi, încredinţându-se că este viu şi nevătămat, a vărsat lacrimi fierbinţi de pocăinţă, l-a înapoiat pe Toma mamei lui şi, cu glas tremurând de emoţie şi de teamă, i-a povestit cele întâmplate.

„Puteţi să mă şi omorâţi, dar nu pot să-l înec pe copilul ăsta nevinovat! Dumnezeu Însuşi i-a scăpat viaţa cu puterea Sa nevăzută şi va fi vai de noi pentru această faptă haină!“, a spus slujnica.

Tânăra mamă, ascultând cu o înverşunare parcă neomenească istorisirea slujnicii îngrozite, nu a crezut defel în vorbele ei şi a început s-o certe pentru mila ei necuvenită, pasămite, faţă de prunc.

Furioasă, Eufrosina l-a smuls pe Toma din braţele femeii şi a fugit, nu departe de casa lor, unde se afla o moară de apă şi, fiind atentă să nu o vadă nimeni, l-a aruncat pe Toma sub roată. Crezând că pruncul era de-acum mort, a plecat pe ascuns. Auzind plânsetele copilului, morarul a venit repede, a privit în jos şi a văzut un prunc plutind chiar în mijlocul scocului. Atunci, morarul s-a coborât şi l-a scos grabnic din apă pe copilul ce îi era cunoscut. Slujnica ce urmărise din depărtare fapta nelegiuită a mamei şi văzând noua minune, s-a apropiat de morarul încremenit de uimire şi-i povesti tot ce ştia despre copil şi toate arătările minunate ale puterii dumnezeieşti, pe care le trăise ea însăşi.

Părinţi de împrumut

Atunci, s-au hotărât împreună să îl înştiinţeze pe tatăl copilului care, auzind cele întâmplate, a hotărât să dea spre îngrijire copilul unei doici bătrâne, cu experienţă, care s-a purtat foarte frumos cu Toma şi care îl purta la biserică în fiecare sărbătoare, pentru a se apropia de Hristos.

Tatăl copilului, simţind că i se apropie sfârşitul, a rugat pe morarul salvator al micuţului să îl ia şi să îi poarte de grijă. Morarul s-a învoit cu bucurie şi l-a luat pe Toma în casa lui, ca pe o binecuvântare de la Dumnezeu.

Un ţăran înstărit dintr-un sat apropiat l-a rugat pe morar să-i dea lui copilul ca să-l crească.

Morarul, văzând bunele intenţii ale ţăranului, s-a lăsat înduplecat de rugăminţile lui şi l-a încredinţat pe Toma ţăranului.

Dar copilul, care nu împlinise încă 3 ani, a rămas din nou orfan, pentru că bogătaşul, care-l îngrijea cu multă bucurie, a murit. Soţia acestuia l-a înduplecat pe preotul satului să-l ia la sine pe băiat. La noul său binefăcător, Toma a trăit până la vârsta de 7 ani. Copiii, văzând că Toma era mai retras, îl batjocoreau şi râdeau de el.

Curând, însă, după ce Toma împlinise vârsta de 7 ani, preotul s-a îmbolnăvit şi a murit şi iată că tânărul pribeag s-a trezit iarăşi în nevoie.

Rămas din nou fără ajutor părintesc, Toma a primit purtarea de grijă a epitropului din sat care, după o încercare nereuşită de a-l încredinţa din nou Eufrosinei, l-a dus pe micuţ în Kiev, în Mănăstirea Bratski, unde trăia în rândul obştei un bătrân, preot văduv, care îi era lui Toma unchi bun.

Toma îşi vizitează mama

Aici, la mănăstire, Toma se îndeletniceşte cu învăţătura şi cu rugăciunea zilnică. Citea neîncetat din dumnezeiştile Scripturi, iar psalmii cei mai dragi i-a învăţat pe dinafară şi îi rostea ori de câte ori putea într-o zi.

Viaţa curată a lui Toma, rugăciunea zilnică şi citirile sfinte au înduplecat sufletul mamei sale care, începând să pătimească greu din cauza unei boli, vărsa lacrimi, pentru că îşi dăduse seama că toate acestea veneau asupra ei pentru cruzimea cu care îl prigonise pe fiul ei nevinovat. Oriunde s-ar fi aflat, nicăieri nu afla odihnă şi uşurare. Striga neîncetat către Dumnezeu, rugându-L să-i dea iertare. Şi Domnul S-a milostivit de ea. Nu cu mult timp înainte de moartea mamei, Toma a venit în casa ei, având mângâierea de a o vedea împăcată cu el şi de a primi binecuvântarea ei.

Smerit ascultător în Mănăstirea Kievo-Bratski

Bunul unchi nu a rămas pentru mult timp ocrotitor al nepotului său. Curând, el a murit, lăsându-l pe Toma fără mijloace de trai şi fără adăpost. Despre continuarea studiilor nici nu mai putea fi vorba. Retrăgându-se de la Academie, Toma a început să-şi câştige pâinea din munca sa. În anul 1810 a fost numit dascăl în oraşul Cighirin. Din pricina glasului prea slab, însă, a fost mutat în acelaşi an ca paraclisier în târguşorul Obuhov.

În anul 1812 a intrat în Mănăstirea Kievo-Bratski.

În Mănăstirea Bratski, Toma a împlinit felurite ascultări: a fost la brutărie, unde frământa aluat şi cocea pâini, apoi l-au mutat ca bucătar; după nu multă vreme l-au numit ajutor de felcer, iar, în cele din urmă, paraclisier şi clopotar. Această ascultare îi plăcea cu deosebire lui Toma. Urcându-se în clopotniţă odată cu primele raze ale dimineţii, el se cufunda acolo în contemplaţie şi rugăciune tainică. Nimeni nu-l stânjenea acolo.

În ziua de 11 decembrie a anului 1821 Toma a fost tuns monah şi a primit numele de Teodorit. La puţin timp după aceasta, Teodorit a fost numit responsabil cu veşmintele bisericii, iar în ziua de 30 septembrie a anului 1822, pentru osârdia cu care îşi îndeplinea ascultarea, precum şi pentru pilduitoarea sa viaţă călugărească, a fost hirotonit ierodiacon. Noua îndatorire a dat un şi mai mare avânt nevoinţelor sale. Lua asupra sa ascultările fraţilor mai mici, slujea obştii cu multă sârguinţă, arătând tuturor multă dragoste.

În ziua de 6 februarie a anului 1827, Teodorit a fost hirotonit ieromonah, fiind numit totodată iconom al Mănăstirii Bratski.

A urmat calea unei nevoinţe aparte - nebunia pentru Hristos

Vrând însă să se îndeletnicească mai mult cu rugăciunea, ceru să fie eliberat de ascultarea de iconom şi să primească binecuvâtarea de a pustnici în peşterile săpate de preacuviosul Teodosie în satul Lesniki. Fiindu-i respinsă această cerere, monahul Teodorit a păşit pe calea unei nevoinţe aparte, luând asupră-şi marea cruce a nebuniei pentru Hristos, iar în ziua de 9 decembrie 1834 a primit schima, luând noul nume de Teofil.

Nevoitor într-o grădină

În ziua tunderii sale în marea schismă, Teofil a început să caute un loc mai potrivit pentru nevoinţele sale pustniceşti. Pentru acest ţel, şi-a ales o livadă mare şi umbroasă în Glubociţa, unde înfloreşte acum Mănăstirea de maici Pokrovski. Stăpânul acestei livezi, Iosif Nikiforovici Dikovski, îl cinstea nespus pe stareţ şi niciodată nu întreprindea nimic fără sfaturile şi îndrumările acestuia. Aflându-se sub înrâurirea fericitului, felul de viaţă al lui Dikovski era cu adevărat de nevoitor: dormea puţin, postea, nu mânca carne, se ruga mereu şi se îndeletnicea cu citirea de cărţi mântuitoare de suflet.

La 1 decembrie a anului 1844, ieroschimonahul Teofil a cerut să fie mutat din Mănăstirea Kievo-Bratski în Lavra Kievo-Pecerska, din pricina vârstei înaintate şi a slăbiciunilor trupului. Arhiepiscopul Filaret l-a mutat, în schimb, în pustia Goloseev din apropierea Kievului. Faima nevoitorului a crescut tot mai mult, atrăgând spre pustia Goloseev o mulţime de oameni râvnitori.

Nu-i plăcea să fie distras de la rugăciune

În anul 1848, când asupra fericitului s-au pornit prigoane şi felurite nemulţumiri pentru viaţa sa ciudată, a fost îndepărtat din pustia Goloseev şi strămutat în aşa-numita „livadă Novopasecinâi“.

Puţini oameni reuşeau să se apropie de părintele Teofil ca să ia binecuvântare. El petrecea zile întregi în pădure la rugăciune şi numai către Vecernie se întorcea acasă pentru a prinde începutul dumnezeieştii slujbe. Însă, chiar dacă reuşea cineva să se apropie, părintele îl umbrea cu binecuvântarea din mers, stăpânit parcă de o anumită grabă. Fericitului nu-i plăcea deloc să fie luat în seamă sau să fie distras de la rugăciune. De aceea, atunci când băga de seamă că este aşteptat în cale de rugători, o cotea într-o parte, prin desiş; iar dacă asta se întâmpla chiar în mănăstire, atunci se suia într-un stejar înalt care creştea chiar pe arhondaric şi pe ale cărui ramuri erau prinse 4 scânduri, ori se ascundea în grădina mănăstirii.

Sfârşitul cuviosului Teofil

Cu puţin înainte de sfârşitul său, care s-a întâmplat în ziua de 23 aprilie a anului 1853, fericitul Teofil s-a mutat din Kitaiev în Goloseev, dar îşi dorea foarte mult să moară în vechiul cuib. Astfel, în ziua de 15 iulie, fericitul Teofil, la porunca mitropolitului, s-a întors iar la Kitaiev.

În ultimele zile ale vieţii sale, venea în Lavră în fiecare zi să slujească un acatist Maicii Domnului, înaintea icoanei sale făcătoare de minuni numită: „Censtohovska“, care se află până acum în brutăria obştii.

A trecut la Domnul în sihăstria Kitaiev cu hramul „Sfânta Treime“, în anul 1853, octombrie 28, fiind în vârstă de 65 de ani, iar trupul său a fost aşezat, potrivit testamentului sfântului, în sicriul său, pe care l-a ţinut tot timpul vieţii în chilie.