Teologul Ioan Gh. Savin, „apologeticul nostru“

Se spune mereu, iar acest lucru e foarte bun, că perioada interbelică a constituit o vârstă de aur a teologiei româneşti, datorită numărului şi calităţii persoanelor care au slujit prin condei şi rostire Biserica şi pe Dumnezeu. Ceea ce se conştientizează mai puţin este faptul că opera teologilor interbelici este de o surprinzătoare actualitate, ea oferind repere şi răspunsuri dilemelor Bisericii de azi. Ioan Gh. Savin a fost unul dintre marii savanţi şi trăitori ai Bisericii Ortodoxe din veacul al XX-lea. Dincolo de erudiţie, el a oferit un model de atitudine, făcându-i pe contemporanii săi să conştientizeze că apologetica nu este doar o etapă a istorie timpurii a gândirii creştine, ci o stare de spirit permanentă, pe care creştinul adevărat trebuie să o adopte.

Ucenic al unor mari profesori

Profesorul Ioan Gheorghe Savin s-a născut în familia preotului Gheorghe Savin, paroh al bisericii „Sfinţii Împăraţi“ din comuna Jorăşti, judeţul Galaţi, la 19 decembrie 1885. Părintele Gheorghe a avut 13 copii, dar numai doi băieţi au supravieţuit, Ioan şi fratele Petre, amândoi orientându-se spre teologie. Petre a devenit un preot respectat, cu numeroase funcţii în Biserică, promotor al valorilor folclorului românesc. Ioan, după absolvirea Seminarului „Veniamin Costachi“ din Iaşi, se înscrie la Facultatea de Teologie din Bucureşti, unde este remarcat de marele profesor Ioan Mihălcescu (viitorul mitropolit Irineu al Moldovei) care-l propune pentru o bursă în Germania.

Perioada „germană“ a lui Ioan Gh. Savin se desfăşoară în anii 1910-1915. După studii la Berlin, tânărul savant este atras de faima marilor profesori Wilhelm Windelband şi Ernst Troeltsch de la Heidelberg. Sub îndrumarea celui de-al doilea îşi va pregăti şi teza de doctorat intitulată „Die Religions inhalte eines Systems der Werte“.

În 1915 revine în ţară. Cum Primul Război Mondial deja începuse iar România se pregătea să intre la rându-i în conflict, Ioan Gh. Savin este încorporat imediat şi, după finalizarea cursurilor şcolii de ofiţeri, trimis pe front. În primăvara anului 1918, după Pacea de la Bucureşti şi revenirea Basarabiei în hotarele României, este trimis la Bolgrad, unde este numit profesor de română şi germană la liceul din oraş.

Profesor şi demnitar

În anul 1920 este chemat la Bucureşti, fiind numit inspector general la Ministerul Cultelor condus de Octavian Goga. Ioan Gh. Savin devine un apropiat al marelui poet transformat în om politic, evoluţia teologului în diverse demnităţi de stat fiind legată în cea mai mare parte de evoluţia politică a lui Goga. Astfel, în 1937, în momentul în care Octavian Goga a devenit prim-ministru, profesorul Savin a fost numit subsecretar de stat la Ministerul Educaţiei Naţionale. Fără a fi un militant, Ioan Gh. Savin intră în sfera de influenţă a Partidului Naţional Creştin, condus de Octavian Goga şi A. C. Cuza. S-a menţinut însă departe de antisemitismul lui A. C. Cuza, după cum a respins şi „arhanghelismul“ Mişcării Legionare, considerând cele două doctrine ca aflându-se în afara învăţăturii creştine.

Pe plan profesional, Ioan Gh. Savin devine profesor de apologetică la Facultatea de Teologie din Chişinău, încheindu-şi cariera didactică la Bucureşti, de unde este pensionat în 1948.

Deţinut la Sighet

În anul 1950 este arestat şi închis, fără a fi judecat, timp de cinci ani la Sighet, închisoarea demnitarilor. Vina principală pentru care a ajuns la Sighet a fost aceea că a făcut parte din cabinetul „fascist“ al lui Octavian Goga, contribuind prin aceasta la „dezastrul ţării“. Drept circumstanţe agravante i s-au imputat o serie de articole în care profesorul denunţa ateismul comunist, acestea fiind considerate incitări la luptă împotriva intereselor clasei muncitoare. Eliberat în 1956, profesorul Savin a continuat să fie urmărit de Securitate, agenţii poliţiei secrete constatând cu satisfacţie „cuminţirea“ celui urmărit. De fapt, profesorul continua să-şi ducă viaţa aşa cum o petrecuse şi înainte, cufundat în scris şi lectură, legătura sa cu domeniul politic fiind una cu totul tangenţială. În ultimii ani de viaţă a avut din nou ocazia să-şi publice în revistele bisericeşti rodul cercetărilor, trecând la cele veşnice pe 22 februarie 1973, la o vârstă respectabilă.

A fi apologet creştin

Profesorul Savin a fost numit, cu familiaritate respectuoasă, „apologeticul nostru“, azi considerându-se că, prin el, „Teologia fundamentală s-a conturat şi s-a definit ca disciplină de sine stătătoare a teologiei ortodoxe române“. Ioan Gh. Savin a fost un „teolog luptător“, după modelul mentorului său, Ioan Mihălcescu, conştientizând provocările şi contestaţiile la care este supus creştinismul în epoca modernă. Într-o lume în care îşi fac loc tot mai mult indiferentismul religios, ateismul sau ignoranţa în materie de credinţă şi dogmă, profesorul Savin considera că este necesară o nouă generaţie de apologeţi, care să apere şi să clarifice lumii învăţătura lui Hristos.

Cu un verb scânteietor şi cu o erudiţie uriaşă, Ioan Gh. Savin şi-a pus drept principiu călăuzitor al operei sale cuvintele „fără confuzie“, reluând astfel în epoca modernă eforturile creştinilor din primele veacuri: „Creştinismul acesta are nevoie de mai multă interiorizare. Şi, desigur, şi de o mai largă precizare. Suntem faţă de dogmele credinţei de o groaznică, aproape ofensatoare ignoranţă. Din cauza acestei ignoranţe, pactizăm cu doctrinele şi asociaţiile cele mai ireconciliabile cu creştinismul. Suntem creştini şi totuşi frecventăm, ca membri asidui, lojile francmasonice! Ne închinăm Mântuitorului Hristos, dar în acelaşi timp o facem pe membrii devotaţi ai societăţilor teosofice, exultăm după magismul indic sau mesianismul lui Krishna-Murti! Avem în creştinism cel mai larg şi mai categoric imperativ al dreptăţii sociale şi al înfrăţirii universale şi totuşi căutăm remediile pe căile anarhiei revoluţionare, sau ne ţinem morţiş de coada ligilor internaţionale de pacificare universală“.

Împotriva confuziei spirituale

Pentru Ioan Gh. Savin, oraşele României trebuia să constituie ţinta unei noi evanghelizări. Dezvoltându-se rapid, după secole de stagnare a fenomenului urban, oraşele României interbelice conţineau o lume pestriţă, ruptă de tradiţia satului românesc, dar fără o identitate specific orăşenească. Această identitate se construia fragmentar, urmând modele şi mode europene din acea perioadă, rezultând o imagine pestriţă, pitorească, însă lipsită de coerenţă şi consistenţă. Accesul orăşenilor la carte, un lucru extrem de bun în principiu, a dus însă la uitarea credinţei strămoşeşti, văzută din ce în ce mai mult ca un ghem de superstiţii, şi la mândria propriilor opinii şi construirea propriilor zei, alimentaţi din cărţile la modă şi iluziile epocii. În opinia profesorului Savin, Biserica trebuia să determine această nouă categorie de oameni să redescopere valorile profunde ale credinţei ortodoxe, să-i vadă acesteia demnitatea intelectuală, operându-se o întoarcere spre tradiţie, însă pe o treaptă de înţelegere superioară. Această înţelegere ar fi contribuit şi la dispariţia confuziei limbilor, boală de care suferea din plin mediul spiritual din România acelor vremuri.

Ioan Gh. Savin a scris împotriva asocierii creştinismului cu francmasoneria, teosofia, spiritismul, ocultismul şi alte mode spirituale ale epocii, apărând „marea dogmă şi marea minune a Întrupării şi a Răscumpărării“ pe care aceste curente o puneau sub semnul întrebării: „Acest amestec între magie şi religie, spune la un moment dat profesorul Savin, între Dumnezeu şi Lucifer, între Simon Magul şi Hristos, între puterea demonică şi bunătatea divină, nu înseamnă decât cea mai completă renegare a creştinismului. E apostazie directă. E separarea de Hristos şi Biserica Lui“.

Homo sapiens - homo religiosus

Combătând pe cei care credeau într-o forţă divină, dar care o concepeau în chip sincretic, necreştin, Ioan Gh. Savin s-a aplecat şi asupra celor care se manifestau ca indiferenţi religios, sau, mai rău, ca atei. Această atitudine a profesorului provenea din convingerea fermă că religia nu este doar o etapă în dezvoltarea istorică a omenirii, care trebuie să dispară cândva, ci un dat fundamental al condiţiei umane: „Sentimentul religios conţine în sine elemente specifice sieşi, care nu se pot deduce din alte sentimente, să le zicem profane. Religia înseamnă, în primul rând, sentimentul de legătură personală faţă de supranatural, de transcendent... Religia nu numai că nu poate fi socotită ca o apariţie ulterioară şi secundară a sufletului omenesc, dar ea preexistă chiar formelor constitutive ale raţiunii umane, dându-le garanţia valabilităţii şi universalităţii“. Cu alte cuvinte, homo sapiens este în mod necesar şi homo religiosus.

Aceasta este convingerea profundă a profesorului Savin care-l face să combată cu toată vigoarea pe cei care, în numele unui ideal măreţ, proiectau eradicarea sentimentului religios din sufletul omului. Din acest motiv, Ioan Gh. Savin a avut mereu în atenţie comunismul ateu, căruia i-a subliniat caracterul fals şi metodele perverse prin care schilodea sufletul omului. Ca profesor, Ioan Gh. Savin a fost terifiat de modul în care se încercau în regimurile totalitare manipularea tinerilor şi împiedecarea acestora de a se apropia de Dumnezeu, pentru că astfel, chipurile, ar fi devenit prizonierii unor idei înapoiate, nemoderne. Sună cunoscut? Nu putem decât aminti cuvintele Ecleziastului: „Ce a fost va mai fi, şi ce s-a făcut se va mai face; nu este nimic nou sub soare“. Tocmai din acest motiv, fiecare vârstă a creştinismului trebuie să-şi aibă apologeţii ei.