Testamentul patriarhului Justinian

Deşi la 26 martie se împlinesc 33 de ani de la trecerea la cele veşnice a celui de-al treilea patriarh al României, patriarhul Justinian Marina, în pofida vremii trecute, se pare că pasiunile pe care personalitatea sa le stârneşte în conştiinţa multora au rămas neschimbate, semn limpede că PF Justinian nu a fost un om oarecare. Din contră, efigia sa tinde să fie conturată în tuşe groase, ca întruchipare a unor virtuţi, respectiv defecte. Patriarhul Justinian a stârnit deopotrivă sentimente de dragoste şi fidelitate fără limite, dar şi sentimente de ură viscerală. Dacă susţinătorii săi tind să-i confere lui aura de erou salvator al Ortodoxiei româneşti, detractorii de ieri şi de azi doresc, cu orice preţ, să-l transforme în însăşi încarnarea slugărniciei faţă de regimul comunist. Cum s-a raportat la toate acestea patriarhul? Un răspuns îl putem afla din testamentul său.

Medicul George Stan, care i-a fost aproape patriarhului Justinian în multe clipe, îşi aminteşte că patriarhul obişnuia să-i povestească "lucruri foarte interesante despre Biserica şi neamul nostru". Într-o zi, impresionat de cele auzite, medicul i-a spus: "Prea Fericirea Voastră, eu cred că ar fi nemaipomenit să scrieţi tot ceea ce îmi povestiţi mie, pentru că multă lume ar dori să ştie ceea ce îmi spuneţi mie. Atunci, s-a oprit din mers şi mi-a zis plin de tristeţe: "Doctore, dacă nu poţi să spui tot ceea ce ştii, mai bine nu scrii. Dumneata ştii bine că ceea ce-ţi spun eu nu poate fi publicat din cauza cenzurii"."

Din cauza multelor lucruri nespuse şi nescrise, activitatea patriarhului Justinian a fost adesea rău înţeleasă şi greşit judecată. Este "meritul" agenţilor Securităţii că au consemnat în dosarele lor măcar o parte din acele fapte care ne ajută să conturăm patriarhului Justinian un portret mai aproape de realitate. În aceste dosare există consemnat chiar şi faptul că patriarhul Justinian era perfect conştient de situaţia extrem de delicată în care se afla. Cu umor amar, el arăta apropiaţilor că este atacat permanent de cei din exil, însă, în egală măsură, este urmărit de comuniştii cu care, chipurile, ar fi prieten. "Să înnebuneşti, nu alta!", spunea patriarhul, iar situaţia era într-adevăr de aşa natură încât să te facă să-ţi pierzi minţile.

Un testament mărturie

Patriarhul Justinian, cu claritatea şi simţul realităţii de care a dat dovadă de fiecare dată, nu s-a lăsat intimidat de aceste lucruri. Însă, inevitabil, o viaţă trăită sub presiune permanentă nu putea să nu-şi pună amprenta asupra sănătăţii. În ultimii ani de viaţă, patriarhul a suferit de diabet şi de grave probleme cardiace. Simţind că oricând poate veni sfârşitul, PF Justinian s-a îngrijit să lase totul în bună rânduială. De asemenea, a dorit ca, măcar după moarte, oamenii să-l înţeleagă şi să nu-l judece după aparenţe. Din acest motiv, el a redactat un voluminos "testament", actualizat şi reasumat de mai multe ori, în care a dorit să transmită "celor de faţă şi viitori" ce a încercat şi ce a reuşit să facă în calitate de patriarh al României: "Fiind cuprins de neputinţă şi bătrâneţe şi din zi în zi slăbind cu trupul, m-am gândit să scriu acest duhovnicesc testament prin care să facă cunoscut acelora care vor voi, după sfârşitul meu, să caute avere în chilia mea, să nu se mai ostenească în zadar, nici să-i ispitească pe cei ce m-au slujit, ca să afle bogăţia mea sau comoara pe care am adunat-o ca patriarh în cei peste douăzeci şi cinci de ani de patriarhat. N-am adunat aur şi argint, nici bijuterii sau pietre scumpe, fiindcă niciodată nu mi-am pus nădejdea în ele, ci totdeauna mi-am pus nădejdea în purtarea de grijă a lui Dumnezeu, care niciodată nu m-a părăsit."

Pentru un "vândut" al comuniştilor, aşa cum îl considerau unii, această încredere şi lăsare în voia lui Dumnezeu ar părea de neimaginat. Însă insistă extraordinar în testamentul său pe ideea providenţei divine şi pe faptul că el, ca om, preot şi patriarh, se află înaintea lui Dumnezeu, căruia trebuie să-i dea socoteală. "M-am sârguit să păşesc pe căile mântuirii", spune patriarhul, sugerând smerit ceea ce apropiaţii lui au spus de multe ori, anume că a fost un rugător în adevăratul sens al cuvântului, condiţia de slujitor al Domnului fiind deplin asumată şi nu doar o atitudine teatrală.

Ghidul patriarhului

Citind Sfânta Scriptură şi Sfinţii Părinţi, şi încercând să acţioneze "potrivit cu duhul lor", părintele Justinian a căutat de-a lungul vieţii să ducă la îndeplinire un program pentru Biserică, nava mântuirii noastre, pe care-l ilustrează în testament prin diferite fapte ale sale, consemnate "nu spre lauda omenească, ci ca să pot ruga cu toată căldura sufletului meu pe urmaşii mei ca cele neîmplinite în Biserica lui Dumnezeu din România să se împlinească şi să se desăvârşească". Trei sunt ţintele acestui program, aşa cum reies din textul testamentului: păstrarea unităţii în duh a Bisericii; creşterea şi formarea în Duhul lui Dumnezeu a clerului şi credincioşilor; dezvoltarea laturii văzute a activităţii Bisericii, sub raport social, economic şi edilitar.

"Ca toţi să fie una", sunt cuvintele pe care patriarhul Justinian le-a folosit adesea, însă în testamentul său el ne arată că această unitate nu trebuie să fie una acaparatoare, cantitativă, ci o unitate organică, de natură spirituală, pe care oamenii Bisericii au datoria să o apere cu orice preţ. Acest lucru poate fi realizat de oameni cu credinţă adevărată în Dumnezeu şi buni cunoscători ai învăţăturilor Bisericii. De aceea, patriarhul Justinian, care niciodată nu a văzut o contradicţie fundamentală între credinţă şi cultură, a căutat să le promoveze pe amândouă. Oamenii duhovniceşti şi învăţaţi au avut permanent uşa deschisă din partea patriarhului, deoarece aceştia erau consideraţi adevărate "biserici vii" din care ceilalţi vor avea ce învăţa. Împreună cu aceştia, patriarhul a luptat din greu pentru dezvoltarea învăţământului teologic, sub toate aspectele presupuse de acesta, a desfăşurat o activitate editorială impresionantă, insistând pe publicarea Sfintei Scripturi şi a cărţilor bisericeşti necesare în cultul divin, a stimulat viaţa monahală şi a dinamizat activitatea parohială. Sunt lucruri care reies din înşirările seci ale testamentului, care însă, din timp în timp, se "încălzesc"

brusc, printr-un îndemn ca acesta: "Las urmaşilor mei aceste patru biblioteci (din Bucureşti), cu sfatul de a păstra în întregime fondul actual, de a continua procurarea de noi cărţi şi de a păstra în bune condiţii localurile seminariilor şi ale institutelor teologice universitare".

Trupul patriarhului, scut pentru trupul bisericii

Această preocupare pentru educaţia celor tineri l-a făcut pe ierarh ca, în final, să aleagă locul de veci în Mănăstirea "Radu Vodă", pe care cu greu a salvat-o din ghearele comuniste şi a transformat-o în strălucitul seminar care funcţionează şi astăzi. Personal a vegheat la restaurarea strălucitului complex arhitectural şi tot el este cel care a rânduit ca Biserica "Radu Vodă" să fie paraclisul Seminarului Teologic, iar reşedinţa Episcopului-vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor să se afle în incinta mănăstirii. Îngroparea sa acolo a însemnat simbolic şi o zidire a sa, precum Ana lui Manole, ca o garanţie că ansamblul arhitectonic va rămâne al Bisericii. Pasajul în care patriarhul vorbeşte de locul său de veci este de o rară frumuseţe: "Aşadar, şi eu, …, fiind supus, ca om, legii muritorilor şi, prin urmare, aşteptându-mi mutarea din această lume vremelnică, am chibzuit că este bine să-mi pregătesc şi locul de odihnă pentru neodihnitul meu trup - ca să nu fie aceasta o povară pentru urmaşul meu. Văzând că un nou mormânt lângă cele două ale celor doi patriarhi predecesori ar strâmtora locul pentru credincioşi în catedrală, şi găsind un loc liber în biserica Mănăstirii "Radu Vodă", …am rânduit pe cheltuiala mea lucrările de amenajare al acestui loc pentru îngropăciune".

Trista lună martie a anului 1977

Mormântul şi-a primit în cele din urmă trupul la sfârşitul lunii martie 1977. Încă din februarie 1977, Părintele patriarh Justinian fusese internat la spitalul Elias, din cauza problemelor de sănătate. Deoarece părea că se întremase, în dimineaţa zilei de 26 martie s-a hotărât externarea sa. De la spital urma să-l ia cu o maşină fiul său, doctorul Ovidiu Marina. Între timp avusese loc catastrofalul cutremur din 4 martie 1977, care afectase şi numeroase biserici şi care făcuse victime inclusiv printre preoţi, studenţi şi seminarişti. Pentru a-l proteja, nimeni nu i-a spus patriarhului de consecinţele cutremurului. De aceea, când a ieşit cu maşina pe poarta spitalului, dărâmăturile hâde ale clădirilor avariate l-au impresionat profund. N-a apucat să parcurgă decât câteva sute de metri. Mai târziu, Ovidiu Marina a mărturisit că, în faţa dezastrului din Piaţa Victoriei, patriarhul a întrebat doar atât: "Dar ce s-o fi întâmplat cu bisericile mele?", după care şi-a dat ultima suflare. Revenirea de urgenţă la spital nu a mai rezolvat nimic.

Abia în ziua de 29 martie trupul neînsufleţit a fost adus în catedrală, înmormântarea având loc pe 31 martie în prezenţa a mii de credincioşi, care au simţit că în acel moment îşi duceau pe ultimul drum pe propriul părinte.