Timpurile lui „a mânca“: să căutăm hrana în Sfânta Scriptură

Verbul „a mânca“ are o conjugare existenţială aberantă, neregulată. Se întâlneşte în viaţa noastră fie la trecut („am mâncat“) - îl vom numi trecutul consumat sau des-compus -, fie la prezent („mănânc“), mai exact prezentul simplu sau imediat. Viitorul îi lipseşte. Nu putem mânca ceapă astăzi pentru mâine. Singurul text care deschide o perspectivă viitoare pentru actul mâncării este Sfânta Scriptură, unde vom întâlni verbul nostru şi la viitor, ba chiar un viitor <>absolut sau mai-mult-decât-perfect: veşnicia.

A mânca la timpul prezent

Ne naştem mâncând şi ne autodefinim prin ceea ce „consumăm“ (vegetarieni, fumători, creştini etc.). Mâncarea este seva vieţii (organice) şi tot mâncarea însoţeşte şi consfinţeşte momentele importante ale vieţii: la nuntă mâncăm şi bem cu rubedeniile, la înmormântare le lăsăm mâncând pomana în lipsa noastră. Mâncarea este percepută astăzi din perspective tot mai variate, ceea ce înseamnă că suscită, într-un fel sau altul, un interes maxim, fie că apare ca un important factor de stratificare socială, cu milioane de oameni subnutriţi, ori ca preocupare mondenă pentru alimentaţie „sănătoasă“, fie că întruchipează noul idol fetişist cu multe arome şi cu tot mai mulţi aderenţi purtându-şi ofrandele în cărucioarele supermarketurilor. Sunt timpurile lui „a mânca“!

Nu contestă nimeni faptul că lumea, aflată în căutarea propriei existenţe, a fost dintotdeauna preocupată de mâncare. Însă această căutare a trecut din bucătărie în filosofie, de la mijloc de trai la mod de trai, ba chiar de la firesc la suprafiresc. Mâncarea a pătruns, astfel, chiar şi în religie, cu zei greci înfruptându-se la banchete copioase şi cu mult pilaf în „raiul“ mahomedan, iar astăzi tinde să devină ea însăşi o religie, un cult al gestului de a mânca, cerându-şi jertfele de caserole, baxuri, mega-doze, meniuri extra-size, recorduri mondiale în lungimea cârnatului sau a gogoşii, toate sub masca aceluiaşi cult al îndopării omului modern.

Foamea-n gând sau trecutul lui a mânca

Tot stând cu gândul la mâncare, unii au ajuns să o şi „gândească“, să o ridice din spectrul necesităţii imediate, biologice în cel al sublimului filosofal sau artistic.

„Moartea nu înseamnă nimic pentru noi, căci atunci când suntem noi, ea nu este, iar când survine, noi nu mai suntem.“ Aşa avea să dea Epicur startul ideologic spre căutarea plăcerilor imediate. Şi, cu toate că el propunea căutarea unor plăceri rafinate, spirituale, reducându-şi în mod pilduitor masa la pâine şi apă, totuşi urmaşii săi l-au răstălmăcit prozaic, convertindu-i gândirea în special către... mâncare: „Mâncaţi, beţi, după moarte nu mai este nici o plăcere“!

Prevalenţa stomacului asupra spiritului s-a repercutat şi asupra literaturii grecilor, cea care ne-a lăsat nu doar epopei inegalabile, tragedii nepieritoare sau sisteme filosofico-morale mustind de idei „precreştine“ (să nu uităm că filosofi precum Socrate, Platon sau Aristotel apar pictaţi chiar şi în pronaosul unor biserici), ci şi creaţii cu pretenţii mai mici de cultivare, uşor digerabile şi îndemnând finalmente la digestie. Un loc de frunte în idealizarea senzaţiilor gustative îl ocupă poezia plăcerilor, numită anacreontică (de la numele poetului Anacreon din Teos), precum următoarea scurtă, dar şugubeaţă creaţie de prin secolul al III-lea d.Hr.: „Pământul negru soarbe,/ copacii sorb pământul,/ iar soarele bea marea./ Pe soare îl bea luna./ Şi-atunci de ce, prieteni,/ Nu m-aţi lăsat să beau?“.

Dependenţa omului de hrana necesară vieţii biologice a suscitat în continuare un interes atât de mare, încât ceva mai aproape de zilele noastre a sfârşit prin reducerea omului la hrana sa. „Omul este ceea ce mănâncă“, după cum avea să proclame Feuerbach (sec. al XIX-lea) propria rezolvare a misterului existenţei umane. Cu gândul la Feuerbach & co, să revenim în prezent! Reevaluând afirmaţia acestuia, putem încerca şi noi o definiţie a omului actual ca fiind... ceea ce nu se mănâncă! Cum aşa? Exceptând devorarea propriilor semeni, de care încă ne-a ferit Dumnezeu, se pare că nimic nu mai scapă voracităţii moderne. Viermi, câini, broaşte, acizi, „E“-uri, fum, nu lipsesc din meniu. Nici de pe nota de plată nu lipsesc infarcturile, obezitatea, boli grave ale trupului şi ale sufletului, cu consecinţele lor nefaste.

Foamea-n suflet sau veşnicia lui a mânca

Ei bine, dacă tot a fost mâncarea atât de căutată şi cântată, râvnită şi adorată de-a lungul istoriei şi de-a latul lumii, se impune să zăbovim asupra acestei teme şi din lumina Sfintei Scripturi şi a învăţăturii noastre de credinţă. Unii caută de-ale gurii şi-n gaură de şarpe; noi, creştinii, ne vom căuta hrana în dumnezeiasca Scriptură. Vom fi, astfel, surprinşi să descoperim că Biblia începe şi se termină tot „la masă“, că ideea ospăţului leagă Scriptura ca un fir roşu, că mâncarea a servit ca mijloc de revelare a lui Dumnezeu în lume, că omul mâncând Îl pierde pe Dumnezeu şi tot mâncând Îl regăseşte.

Prima poruncă adresată de Dumnezeu omului avea de-a face cu mâncarea: „Să nu mâncaţi, căci în ziua în care veţi mânca din el şpomul cunoştinţei binelui şi răului, n.n.ţ veţi muri negreşit“ (Facere 2, 17). Adam şi Eva nu ascultă şi mănâncă, pierzând dulceaţa raiului şi comuniunea cu Dumnezeu. Urmaşii protopărinţilor, simţind nevoia de a reintra în comuniune cu Creatorul, fac primul gest istoric al întoarcerii omului către Dumnezeu: renunţă la o parte din bucatele lor, aducându-le jertfă (Cain din „roadele pământului“, Abel din turmele sale). Oare să fi crezut ei că lui Dumnezeu Îi place să şadă la masă cu omul sau doar îşi aminteau că toate se trag de la mâncare? Probabil amândouă. Dar, cu siguranţă, ei, oamenii începuturilor, şi-au exprimat astfel - organic, rudimentar - dorinţa de a reintra în comuniune cu Dumnezeu, invitându-L pur şi simplu la masă.

Apoi, poporul ales îşi urmează parcursul istoric şi legătura aparte cu Iahve tot mâncând. Eliberarea din robia egipteană şi instituirea sărbătorii Paştilor - cel mai important praznic iudaic - se consumă în jurul unui ospăţ iniţiatic, prescris până în cel mai mic amănunt de Dumnezeu prin mesagerii săi, Moise şi Aaron: „În ziua a zecea a lunii acesteia să-şi ia fiecare din capii de familie un miel ş...ţ. Mielul să fie de un an, parte bărbătească şi fără meteahnă ş...ţ. Să-l ţineţi până în ziua a paisprezecea a lunii acesteia şi atunci toată adunarea obştii fiilor lui Israel să-l junghie către seară ş...ţ. Şi să mănânce în noaptea aceea carnea lui friptă la foc; dar s-o mănânce cu azimă şi cu ierburi amare. Dar să nu-l mâncaţi nefript de-ajuns sau fiert în apă, ci să-l mâncaţi totul fript bine pe foc, şi capul cu picioarele şi măruntaiele ş...ţ. Şi să-l mâncaţi cu grabă, căci este Paştile Domnului“ (Ieşire 12).

Sloboziţi din robie, iudeii purced spre ţara făgăduinţei, loc mirific, conturat tot prin repere culinare: „ţara unde curg laptele şi mierea“. În cei patruzeci de ani de rătăcire prin pustiu, timp în care s-au răzvrătit împotriva lui Dumnezeu când de foame (Ieşire 16), când de sete (Ieşire 17), un nou legământ statuează relaţia poporului ales cu Iahve. Obiectul contractului îl constituie, din nou, mâncarea, care deja nu mai este una obişnuită, ci primeşte un nou ingredient, cel ceresc, anticipând Sfânta Euharistie. „Iată, Eu le voi ploua pâine din cer“: mana, hrană nouă, „pâine îngerească“ (Psalmul 77, 29), şi pământească dar şi cerească, rezervată celor aflaţi într-o legătură specială cu Dumnezeu.

Acest nou fel de mâncare va dospi desăvârşit în Noul Testament. Hristos Îşi începe activitatea misionară - descoperindu-Se pe sine ca Dumnezeu întrupat - printr-o minune asupra mâncării (vinul de la nunta din Cana) şi nu Se înalţă la ceruri până ce nu „prânzeşte“ cu ucenicii Săi după Înviere (Luca 24, 30; Ioan 21, 12 şi urm.). Înmulţeşte bucatele şi vorbeşte în pilde despre mâncare şi mântuire (pilda cu săracul Lazăr, parabola fiului rătăcitor etc.). Mănâncă cu fariseii şi este considerat de aceştia „mâncăcios şi băutor“: „A venit şi Fiul Omului, mâncând şi bând, şi ziceţi: iată un om mâncăcios şi băutor de vin, prieten al vameşilor şi al păcătoşilor“ (Luca 7, 34). Posteşte în pustie şi bea oţet cu fiere din vârf de suliţă pentru a ne deschide nouă împărăţia cerurilor, şi ne descrie această împărăţie tot ca mâncare şi băutură: „Eu vă încredinţez vouă împărăţia cum Mi-a încredinţat-o Mie Tatăl Meu, ca să mâncaţi şi să beţi la Cina Mea întru împărăţia Mea“ (Luca 20, 20). Ba, mai mult, Hristos ne cheamă pe toţi la ospăţ: „Luaţi, mâncaţi..., beţi toţi ş...ţ. Aceasta să o faceţi spre pomenirea Mea!“.

Dacă primilor oameni Dumnezeu le-a refuzat o mâncare dar tot au gustat-o, iar după cădere omul nu a mai avut decât conştiinţa unui „ceva în plus“ legat de hrană, a unei căutări, acum Hristos ne invită la masă. Nu mai este nici refuz, nici căutare, ci chemare - la cină tainică şi ospăţ euharistic. Cui îi este adresată? Fericiţilor care flămânzesc şi însetează de dreptate, creştinilor, celor care se vor sătura.

Dacă oamenii începuturilor, copleşiţi de povara păcatului, jinduiau să-şi împartă bucatele cu Dumnezeu într-o încercare genuină de comuniune, în schimb hrana Noului Testament cuprinde în sine comuniunea deplină cu Dumnezeu: este pâine şi vin, dar devine Trupul şi Sângele Domnului, unind materia cu Creatorul materiei şi unind făptura care primeşte această hrană cu Hrănitorul care primeşte la Sine făptura.

Şi iarăşi, dacă mana era hrană „din cer“ pentru câţiva consumatori selecţi - evreii care-l urmau pe Moise via Canaan -, în schimb Euharistia este şi hrană, şi Cer, pentru toţi oamenii. „Deci Iisus le-a zis: Adevărat, adevărat zic vouă: Nu Moise v-a dat pâinea cea din cer; ci Tatăl Meu vă dă din cer pâinea cea adevărată. Căci pâinea lui Dumnezeu este cea care se coboară din cer şi care dă viaţă lumii. Deci au zis către El: Doamne, dă-ne totdeauna pâinea aceasta. Şi Iisus le-a zis: Eu sunt pâinea vieţii; cel ce vine la Mine nu va flămânzi şi cel ce va crede în Mine nu va înseta niciodată“ (Ioan 6, 31-35).

Încă un lucru legat de această hrană: este neperisabilă, cu termen de valabilitate nelimitat, „merindă pentru drumul veşniciei“ (Sf. Vasile cel Mare); şi îl ridică pe creştinul care se învredniceşte să o guste dincolo de acreala pestilenţială a păcatului şi a morţii: „Lucraţi nu pentru mâncarea cea pieritoare, ci pentru mâncarea ce rămâne spre viaţa veşnică şi pe care o va da vouă Fiul Omului“ (Ioan 6, 27). Spre încredinţare, rămânem la „vorba“ psalmistului: „Gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul“ (Psalmul 33, 8)!