Tiparul a început cu cartea religioasă, respectiv Biblia, şi a continuat multă vreme cu carte de cult. În Ţara Românească, tiparul a început la jumătate de secol după schimbarea paradigmei de către Gutenberg şi a continuat multă vreme, până când chiar au fost traduse cărţile de slujbă în limba română.
Creştinismul pe teritoriul ţării noastre a apărut încă din primele veacuri de după naşterea lui Hristos. Desigur, acesta, iniţial, a fost legat de cetăţile locuite de negustori din lumea greacă, înşirate de-a lungul ţărmului Pontului Euxin. Aşa că primele slujbe trebuie să fi fost în limba acestor negustori, care veneau cu credinţa, dar şi cu preoţii după ei. În Dobrogea, creştinismul a fost organizat chiar în dioceze cu arhierei care au participat la Sinoadele Ecumenice. Mai târziu, slujbele încep să fie săvârşite şi în alte limbi pe teritoriile locuite de români, în funcţie şi de popoarele migratoare care au trecut pe aici. Cunoaştem migraţia goţilor, care au devenit creştini şi care aveau tradusă în limba lor Biblia şi, cu siguranţă, şi slujbele. Ulterior, odată cu creştinarea slavilor, limba slavonă ajunge să fie folosită în această zonă ca limbă de cult.
Descoperirea tiparului în Germania, la 1452, a jucat un rol deosebit nu numai în dezvoltarea creştinismului apusean, ci şi în viaţa Bisericii Ortodoxe. Cu greu ne putem imagina astăzi importanţa acestui moment într-o lume în care de secole se transmitea învăţătura prin copierea manuscriselor în mănăstiri, raritatea cărţii făcând din ea un obiect de o deosebită valoare, pe care învăţaţi, nobili şi regi râvneau să-l dobândească. De-a lungul Evului Mediu, atât în Occident, cât şi în Orient, cultura scrisă s-a transmis prin truda monahilor copişti, care pe lângă aceasta au creat şi o adevărată artă a caligrafiei şi a picturii în miniatură, făcând din carte un obiect de artă, împodobit cu imagini pe fond de aur, cu iniţiale împletite cu motive florale, îmbrăcat frumos în piele sau ferecat în argint. Deşi nu au renunţat la aspectul estetic (cum arată eleganţa primelor ediţii „aldine” produse la celebra tipografie veneţiană a lui Aldo Manuzio), tipografii au dezvoltat o altă concepţie asupra cărţii, considerată un produs destinat unei difuzări cât mai largi. Nu întâmplător în secolul al 16-lea se manifestă în Occident aceste fenomene strâns legate între ele: răspândirea tiparului în toată Europa, apariţia (1517) şi dezvoltarea vertiginoasă a protestantismului, alfabetizarea populaţiei în ţările nordice şi formarea limbilor naţionale. După secole de monopol al limbii latine în Biserica şi în cultura occidentală, traducerea Bibliei în limba germană de către Luther a stat la baza formării literare a acestei limbi. Vom vedea că primele traduceri în limba română tipărite de diaconul Coresi sunt produse în Transilvania, la Braşov, unde acesta a găsit un teren propice pentru difuzarea cărţii în limba română, în contextul în care doar greaca şi slavona erau limbile de cultură în lumea ortodoxă.
Primele cărţi liturgice ortodoxe au fost tipărite la sfârşitul secolului al 15-lea la Cracovia, capitala de atunci a Poloniei, şi la Cetinje, în Muntenegru, în limba slavonă. Tipografia de la Cetinje a fost adusă în Muntenegru de la Veneţia – unul din cele mai mari centre de producţie a cărţii din Europa – de către un principe ortodox, Gheorghe Cernoevici, care i-a dat-o în grijă unui călugăr cărturar, Macarie. Fiind însă Muntenegrul ocupat de oştile otomane, ieromonahul Macarie a venit în Ţara Românească, unde domnea Radu Vodă cel Mare (1495-1508). Păstrându-şi autonomia faţă de Imperiul Otoman, Ţara Românească a putut juca un rol de sprijin pentru Biserica de la sud de Dunăre, inclusiv în ceea ce priveşte difuzarea de carte bisericească, rol ce s-a confirmat de-a lungul secolelor de stăpânire otomană. În fruntea Bisericii se afla acum Mitropolitul de neam sârb Maxim Brancovici, şi el fugar din pricina turcilor, care a susţinut instalarea tipografiei la Mănăstirea Dealu, frumoasa ctitorie a lui Radu cel Mare, în apropiere de capitala domnească de la Târgovişte.
Primele tipărituri au fost în limba slavonă, având o deosebită importanţă pentru toţi ortodocşii care foloseau limba slavonă în cult. Amintim, astfel, Liturghierul din 1508 (prima ediţie tipărită a acestei cărţi în lumea ortodoxă, un adevărat model pentru ediţiile viitoare) și Octoihul din 1510. Apoi, în primul an al domniei lui Neagoe Basarab (1512), s-a tipărit un Tetraevanghel. Domn luminat, iubitor de Biserică şi de învăţătură, Neagoe Basarab a înţeles importanţa tipăririi Scripturii şi s-a implicat personal în această operă. Iată câteva rânduri din cuvântul domnitorului scris la sfârşitul acestei cărţi (traduse din slavonă): „Pentru că Dumnezeu, Cel căruia întru Treime ne închinăm, a binevoit să umple Biserica Sa cu cărţi sfinte pentru folosul cititorilor, drept aceea şi eu, întru Hristos Dumnezeu binecredinciosul şi de Dumnezeu păzitul şi domn însuşi stăpânitor Io Basarab /.../ am râvnit pentru această de suflet mântuitoare carte Tetraevanghel, cu ajutorul Sfântului Duh şi cu dragostea către sfintele Biserici /.../. Rog deci pe cei tineri, pe cei vârstnici şi pe cei bătrâni, care veţi citi sau veţi scrie, pentru dragostea lui Hristos, să îndreptaţi, iar pe noi care cu osârdie ne-am trudit la această lucrare să ne binecuvântaţi, pentru ca împreună slăvind pe Tatăl, din care sunt toate, pe Fiul, prin care sunt toate, şi pe Duhul Sfânt, întru care sunt toate, să aflăm aici pace şi milă, iar dincolo să ne bucurăm de lumină şi fericire.”
Tipărirea de carte s-a reluat în timpul domniei lui Radu Paisie (1535-1545), tot la iniţiativa unui sârb în exil, logofătul Dimitrie Liubavici. Acesta învăţase meşteşugul tiparului la Veneţia şi, întorcându-se în Serbia, dorea să pună acest meşteşug în slujba Ortodoxiei. Însă împrejurările vitrege din Serbia cotropită de otomani l-au făcut şi pe el să treacă la nord de Dunăre, luând cu sine mult preţuita tipografie veneţiană. Astfel s-au tipărit în continuare cărţi deosebit de folositoare pentru viaţa Bisericii, printre care o primă Pravilă (carte de legi bisericeşti) şi un Apostol (1547). Mai târziu, tipărirea cărţii de cult a luat avânt în Ţările Române, urmând ca acestea să fie chiar traduse în limba poporului, pentru o mai lesne înţelegere a cuvântului rostit şi cântat la slujbe. Dar acesta a fost un proces de durată, odată cu acomodarea treptată a credincioşilor.
