„Toată viaţa mea am reparat acoperişurile celorlalţi, iar al meu a rămas găurit“

Una dintre mănăstirile reprezentative care a adunat, de-a lungul veacurilor, foarte multe personalităţi duhovniceşti, pilde de viaţă şi trăire creştină este Mănăstirea Optina din Rusia. Unul dintre chipurile reprezentative care s-au evidenţiat în acest aşezământ spiritual a fost stareţul Ambrozie, care a fost socotit de către monahi şi teologi vârful maturităţii duhovniceşti de la Mănăstirea Optina. El a întrupat virtuţile tuturor bătrânilor şi a adunat în chilia lui smerită din mijlocul Rusiei personalităţi marcante ale vremii sale, precum Dostoievski, Tolstoi, Leontiev şi Soloviev. Dostoievski a fost atât de impresionat de pelerinajul său la Optina şi la bătrânul Ambrozie, încât a scris ultimul şi cel mai mare roman al său - „Fraţii Karamazov“, cu intenţia vădită de a creiona chipul duhovnicesc al bătrânului de la Mănăstirea Optina.

Fiul paraclisierului Mihail Feodorovici, din satul Balşaia Lipoviţa, s-a născut la 23 noiembrie 1812, pe când în casa părintelui Teodor Igorovici, în care locuiau părinţii lui, erau foarte mulţi oaspeţi. Povestind despre momentul naşterii sale, părintelui Ambrozie îi plăcea să glumească: „Eu m-am născut printre oameni şi trăiesc printre oameni“.

Părinţii săi, Mihail Feodorovici şi Marta, erau foarte evlavioşi, iar copilul Alexandr a crescut vioi, vesel, inteligent şi neobosit într-o rânduială neabătută de la rânduielile Bisericii.

Alintat de către cei dragi Saşa, iubea foarte mult caii şi porumbeii şi ştia să preţuiască orice bunătate care i se arăta. Primele buchii ale cărţii le-a învăţat folosind manualul Bisericii slave, Ceaslovul şi Psaltirea. La fiecare sărbătoare şi, chiar mai adesea, tatăl lui îl ducea la biserică, unde a învăţat foarte repede să cânte şi să citească la strană.

Vremea plecării la şcoală a venit la vârsta de 12 ani, când Alexandr a fost înscris în clasa întâi la Şcoala Bisericească Tambov.

Deşi era doar fiul unui paraclisier sărac, a terminat şcoala primul din 148 de elevi şi a primit în toţi anii bursă.

La vârsta de 18 ani, Alexandr a început Seminarul Teologic Tambov, unde a învăţat bine, datorită minunatelor sale daruri. „Mi se întâmpla să cumpăr o lumânare cu ultima copeică şi să repet lecţia de multe ori. El aproape nu învăţa, apoi venea în clasă, se ridica în picioare şi dădea profesorului răspunsul întocmai aşa cum era scris în carte - mai bine decât oricine altcineva“, mărturisea unul dintre prietenii săi de la seminar.

Făgăduinţa din faţa morţii

Cu un an înainte de a-şi termina studiile la Seminar, Alexandr s-a îmbolnăvit rău. Nimeni nu mai spera să se facă sănătos.

„Nimeni nu mai avea nădejde să mă fac sănătos; chiar şi eu aveam puţină nădejde pentru asta. Au chemat duhovnicul, însă multă vreme n-a venit. Am zis: rămâi cu bine lume a lui Dumnezeu. Şi chiar atunci am făgăduit Domnului că, dacă mă va face sănătos şi mă va ridica din patul de boală, voi merge la mănăstire fără greş“, îşi amintea mai târziu marele duhovnic de la Optina.

Astfel, în anul 1835, s-a aflat în faţa morţii, fără putere de împotrivire şi această împrejurare i-a hotărât calea vieţii. Se însănătoşeşte în chip miraculos, dar hotărârea de a merge la mănăstire îl înfricoşează prin marea îndatorire înaintea lui Dumnezeu şi a omului, pe care se pregătea să o primească, şi îl speria ruptura de partea mai luminoasă a vieţii din lume. A început în sufletul lui o luptă cumplită între hotarârea luată şi şovăielile fără de voie.

Glasul din pădure

La terminarea studiilor, s-a întors în satul natal unde a lucrat ca profesor. Dar chemarea Domnului a venit în chip minunat. Într-o zi, plimbându-se prin pădure, a auzit în mod clar: „Dă slavă lui Dumnezeu, ţine-te aproape de Dumnezeu“. Referindu-se mai târziu la acest moment hotărâtor, bătrânul Ambrozie povestea că a stat departe, „ascultând acest glas tainic al naturii şi eram foarte uimit. Această chemare dumnezeiască îl determină să-şi învingă nehotărârea şi, cerând sfat duhovnicesc unui pustnic cunoscut pentru învăţăturile sale, părintele Ilarion, primeşte binecuvântarea şi îndemnul să meargă la Mănăstirea Optina.

În toamna lui 1839, s-a adresat unui prieten: „Nu mai pot să rămân aici. Plec pentru Optina“. Câteva zile după aceea, părăsi satul, fiind primit la Optina de către stareţul Leonid.

Stareţ la Optina

Alexandr a fost tuns în monahism în anul 1842, primind numele Ambrozie, în cinstea Sfântului Ambrozie al Milanului. Trei ani mai târziu, în 1845, a fost hirotonit ieromonah (preot călugar), însă nu avea să slujească pentru multă vreme la altar, datorită unei boli chinuitoare care îi va şubrezi sănătatea pentru tot restul vieţii. Sub harul rugăciunii neîncetate, înţelepciunea naturală a părintelui Ambrozie capătă valori duhovniceşti datorită cărora va deveni unul dintre cei mai sporiţi duhovnici ai vremii sale.

Cunoscând greaca şi latina, părintele Ambrozie îl ajuta pe stareţul Macarie la munca de editare a unor texte patristice.

În 1846, primeşte schima mare şi astfel începe perioada bătrâneţii duhovniceşti.

După moartea stareţului Macarie, în 1860, părintele Ambrozie a preluat conducerea Schitului Optina. Perioada de stăreţie a părintelui a coincis cu momentul de apogeu al schitului.

După moartea părintelui său duhovnicesc, continuă ocupaţiile cărturăreşti şi publică mai multe cărţi, printre care şi „Scara“ Sfântului Ioan Scărarul.

În iarna anului 1862, părintele Ambrozie vine la mănăstire, în întâmpinarea unor fraţi tunşi în călugărie, pe care îi primise ca fii duhovniceşti. În drumul său pe sanie, a căzut şi şi-a rupt braţul. Fiind îngrijit nepotrivit, a suferit cumplit, vreme îndelungată. Nu a mai putut să meargă la biserică pentru slujbe, chiar şi Sfânta Împărtăşanie trebuind să o primească în chilie. Pentru tot restul vieţii sale, nu a mai ieşit niciodată afară iarna.

„Curcile sunt viaţa ei!“

Părintele Ambrozie iubea oamenii decişi şi curajoşi. Binecuvânta întotdeauna proiectele dificile şi riscante, cu condiţia de a fi făcute cinstit. Părintelui nu-i lipseau sfaturile utile nici în treburile de bani, nici în chestiunile judiciare cele mai încurcate. Pentru el, nu existau lucruri mărunte, lipsite de importanţă. Tot ceea ce era important pentru interlocutorul său devenea important şi pentru el.

Odată, o ţărancă a venit, într-o zi, la sfinţia sa, pentru a-şi spune necazul. Curcile stăpânei sale mureau una după alta şi stăpâna intenţiona să o dea afară din cauza asta. Părintele o întreba cu răbdare pe biata femeie despre felul în care ea hrănea animalele, apoi îi dădu câteva sfaturi în privinţa aceasta. Martorii acestei scene începură să râdă şi chiar să se indigneze împotriva ţărăncii, pentru că venea să-l deranjeze pe bătrân pentru nişte animale. După ce s-a despăţit de ţărancă, părintele se adresă celorlalţi prezenţi: „Ce să-i faci, curcile sunt viaţa ei!“.

Niciodată, faţă de dificultăţile materiale ale oamenilor care veneau să-l vadă, părintele nu a răspuns: „Nu mă priveşte pe mine aceasta; eu nu mă ocup decât de sufletul omului“. Cu inima deschisă, părintele iubea fără limite pe fiecare om care venea la el, până la a se uita pe sine. Această uitare de sine în faţa oamenilor caracteriza stilul de viaţă al părintelui Ambrozie. El spunea: „Toată viaţa mea am reparat acoperişurile celorlalţi, iar al meu a rămas găurit“.

Mutarea la Şamordino

În ziua de 2 iulie 1890, bătrânul stareţ a plecat de la schitul său, pornind spre Şamordino. Bătrânul a fost însoţit numai de către ucenicul său de chilie, părintele Isaia, care l-a şi pregătit pentru drum şi care i-a dus toate cele de folos. În timpul şederii la Şamordino, fraţii de la Optina, de la cel mai vârstnic până la cel mai tânăr, l-au vizitat în fiecare zi.

Deşi a venit la Şamordino cu gândul să rămână doar 10 zile, boala şi activităţile duhovniceşti l-au reţinut mai multă vreme, ducând aici acelaşi chip de vieţuire pe care îl avusese în schit. „Am fost ţinut până acum în Şamordino printr-o voie aparte a lui Dumnezeu; dar de ce aceasta... poate se va lămuri mai târziu“, spunea, în acea vreme, bătrânul.

Înmormântare cu episcop

În după-amiaza zilei de 10 octombrie 1891, sunetul trist al clopotului celui mare de la Şamordino şi de la Optina a anunţat vestea tristă a mutării la Domnul a părintelui Ambrozie. Îndată după moartea bătrânului, s-au trimis foarte multe telegrame în colţurile îndepărtate ale Rusiei, tuturor celor care aveau evlavie la părintele Ambrozie.

Una dintre telegrame era adresată episcopul locului, Vitalie, dar acesta a aflat vestea la Mănăstirea „Sfânta Treime“ din Liutikov, unde se afla atunci. Chiar în momentul în care a primit această tristă veste, ierarhul se plângea că bătrânul nu îi era foarte ascultător.

„Acum văd eu, că acest bătrân m-a chemat la înmormântarea lui. Episcopii nu slujesc slujbele de înmormântare pentru ieromonahi obişnuiţi, dar acest bătrân a fost atât de mare că un episcop trebuie cu adevărat să săvârşească pentru el slujba de înmormântare“, a spus atunci episcopul Vitalie.

Pe 13 octombrie 1891, Ambrozie a fost înmormântat la Optina, lângă Cuviosul Macarie, la 3 km de oraşul raional Kozelsk.

La 97 de ani de la mutarea sa la Domnul, în 1988, Biserica Ortodoxă a Rusiei l-a trecut pe bătrânul Ambrozie în rândul sfinţilor.