„Un actor genial care umplea scena la indiferent care apariţie; un om integru, bucurându-se de o nemărginită admiraţie şi iubire, având nenumăraţi prieteni. N-avea nici o trufie. Se dăruia întreg artei.“ Acesta este Toma Caragiu, marele actor român de origine aromână. Dacă ar fi trăit, anul acesta, pe 21 august, ar fi împlinit 84 de ani.
Toma Caragiu s-a născut într-o familie de aromâni, la 21 august 1925. La scurtă vreme, împreună cu părinţii, Niko Caragio şi Athina Papastere, cu sora lui, Matilda, părăsesc regiunea Kastoriei, situată în nordul Greciei, districtul Macedonia de Vest, poposesc o vreme în Cadrilater şi ajung în România. Schimbându-şi numele din Caragio în Caragiu, familia marelui actor se stabileşte în oraşul Ploieşti, în anul 1940. Aici, alături de surorile lui, Matilda şi Geta, Toma Caragiu a urmat cursurile Şcolii „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel“. Exprimându-şi bucuria întâlnirii cu oraşul Ploieşti, viitorul actor va declara mai târziu, într-un interviu: „Am copilărit şi am făcut şcoala la Ploieşti. Sunt, deci, ploieştean get-betget!“.
Învăţa de nota 10 la Religie
Sora lui, Matilda, povesteşte într-una dintre biografiile actorului că, pe băncile şcolii din Ploieşti, Toma Caragiu „nu era un elev silitor, dar îi plăcea să înveţe de nota 10 la Religie“. Un interes aparte au constituit pentru viitorul actor numeroasele lecturi în domeniul ştiinţei cunoaşterii pământului şi a universului. Înclinaţia sa spre arta frumosului, şi în special a muzicii, i-a format o adevărată pasiune pentru cântat, interpretând mai ales romanţe şi cântece de dragoste. A avut o bogată activitate editorială în revista şcolii, „Frământări“, dar adevărata sa vocaţie şi-a găsit-o în anul 1944, debutând ca actor în trupa de teatru a aceleiaşi şcoli. Spectacolele încununate de succes şi dragostea pentru teatru l-au îndemnat să dea examenul de admitere în facultate, la „Conservatorul de Muzică şi Artă dramatică“, din Bucureşti, deşi Niko Caragiu, tatăl său, îi dorea o carieră de jurist.
O viaţă închinată actoriei
Încă din timpul studenţiei, talentul lui Toma Caragiu a reuşit să impresioneze pe cei din jurul său, profesori, colegi şi spectatori. Sub îndrumarea lui Victor Ion Popa, în a cărui clasă a fost cooptat, a adunat pe lângă el câţiva tineri artişti, cu care va juca, în scurt timp, diverse piese de teatru. Dintre ele, „Take, Ianke şi Cadâr“ sau „Trandafirii roşii“ au fost primite cu mult entuziasm de publicul spectator. La vârsta de 24 de ani, în 1949, obţine diploma de absolvire a facultăţii, ce purta o nouă denumire: Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică „I. L. Caragiale“ (I.A.T.C.). În 1953, tânărul actor primeşte funcţia importantă de director de teatru, la Teatrul de stat din Ploieşti. Aici va rămâne timp de doisprezece ani, interpretând peste treizeci de roluri. Însă, cea mai bogată etapă a istoriei sale a început odată cu transferarea lui de la Ploieşti la Bucureşti, în postul de actor la Teatrul „Lucia Sturza Bulandra“. La acest prestigios teatru, iar mai apoi la Teatru Naţional şi Teatrul de Comedie, Toma Caragiu a apărut pe scenă de peste două mii de ori, în douăzeci de piese diferite. Dăruirea excepţională pentru teatru şi desăvârşirea cu care îşi juca rolul i-au adus titlul de „comic genial“ (1969) şi chiar de „cel mai bun actor român“ (1971).
Fină ironie la adresa comunismului
„BD la munte şi la mare“, „Haiducii“, „Operaţiunea Monstrul“, „Ciprian Porumbescu“ sau „Actorul şi sălbaticii“ sunt doar câteva dintre titlurile celor patruzeci de filme în care Toma Caragiu a încântat spectatorii cu arta sa deosebită. Nu putem să nu amintim şi de numeroasele sale sketch-uri televizate sau înregistrate la radio, cu care reuşea să descreţească frunţile oricui. „Fabula“, „Omul cu şopârla“, „Moş Gerilă“ sau „Aşa-i în tenis“ conţin o fină ironie la adresa comunismului, pe care maestru Caragiu îl critica subtil, dar curajos. Se spune că înşişi soţii Ceauşescu se amuzau copios vizionându-le.
Un Chaplin al românilor
Deşi a interpretat cu precădere roluri de comedie, Toma Caragiu nu a ezitat să-şi etaleze înclinaţia spre dramă. Unii dintre apropiaţii lui spun chiar că, în ultima etapă a vieţii sale, actorul ar fi vrut să facă publicul să uite că a fost comic. Realitatea faptului că o comedie prezintă, cu umor, o adevărată dramă, conform zicalei: „A râde de necaz“, cât şi caracterizarea lui Toma Caragiu ca având „un umor genial, dublat de o adâncă seriozitate“, au făcut pe unii critici să îl situeze alături de marii actori, precum Chaplin. Mulţi nu ştiu că Charlie Chaplin, prin comediile sale, şi-a prezentat, de fapt, drama unei vieţi zbuciumate.
Colegi, colaboratori, prieteni
Toma Caragiu a fost mereu înconjurat de prieteni. Darul său actoricesc şi tehnica ireproşabilă de a juca le dezvăluia tuturor colegilor de teatru sau film, de la cei experimentaţi până la debutanţi. Şi-a respectat partenerii de scenă, admirându-i pentru ceea ce făceau bine şi criticându-i exact pentru greşeli. Deschiderea lui spre lume şi bucuria de a fi împreună cu alţii i-au dăruit lui Toma Caragiu numeroşi prieteni de nădejde, care i-au purtat memoria vie, după ce acesta a murit. Nume mari, precum Octavian Cotescu, Ştefan Bănică, Liviu Ciulei, Amza Pellea, Mircea Diaconu, Anda Călugăreanu, Virgil Ogăşanu, Victor Rebenciug, Nichita Stănescu, Marin Preda, Ana Blandiana şi mulţi alţii i-au fost aproape. Regizorul Dan Mihăescu, colaboratorul şi cel mai bun prieten al actorului, îl descria scurt: „Toma Caragiu a fost cu totul altceva. Din păcate, irepetabil“.
Toma Caragiu şi părintele Galeriu
Toma Caragiu nu a avut copii biologici, deşi a fost însurat de două ori. Totuşi, la sfârşitul primei căsătorii, a înfiat o fată de la orfelinat, pe nume Maria (Doina). Aceasta mărturiseşte, într-un interviu, că părintele Constantin Galeriu era un cunoscut prieten al familiei Caragiu. Deşi născut şi crescut într-o familie ortodoxă, maestrul Toma Caragiu a avut oarece îndoieli de credinţă. Ne spune fata dânsului: „Mama şi părintele Galeriu încercau să îl facă să creadă în Dumnezeu, dar nu aveau spor. Totuşi, de fiecare dată când intra în scenă, tata îşi făcea cruce“. Cu siguranţă, personalitatea puternică şi darul pastoral excepţional al părintelui Galeriu au reuşit să insufle mai puţin credinciosului Toma Caragiu acest imbold de a se închina la intrarea pe scenă.
4 martie 1977
Aceasta este data marelui cutremur din România. Cutremurul din martie 1977 a însemnat moartea multor persoane dragi (peste 1.500), prăbuşirea a numeroase case, blocuri, biserici şi chiar oraşe (Zimnicea). Amintirea acestei zile triste va rămâne multă vreme întipărită în memoria celor care au supravieţuit dezastrului. Toma Caragiu şi-a găsit sfârşitul în timpul acestui cutremur. Blocul în care locuia, numit „Continental“, a cedat etaj cu etaj. Actorul locuia la etajul al doilea, unde se afla împreună cu un bun prieten, regizorul Alexandru Bocăneţ. Amândoi au fost prinşi sub dărâmături, în timp ce încercau să iasă din clădire, coborând pe scara principală. Alături de multe alte victime ale cutremurului, au fost depuşi la Străuleşti, într-o „pădure de cruci fără nume“. Mai apoi, cu ajutorul prietenilor şi în special al actorului Ion Besoiu, Toma Caragiu a fost adus la Bucureşti şi înmormântat în Cimitirul Bellu, alături de Eminescu, Coşbuc, Caragiale şi Nichita Stănescu, pe care i-a iubit şi preţuit nespus.
„Eu nu am devenit actor, eu m-am născut actor!“
Aceasta este mărturia lui Toma Caragiu despre sine însuşi. Într-adevăr, personalitatea şi talentul său inepuizabil îl declară ca fiind un om născut pentru a juca pe scenă, un rol asumat din copilărie şi desăvârşit pe parcursul întregii vieţi. Din înregistrările televizate cu Toma Caragiu au rămas doar 118 minute. O singură bandă înregistrată a reuşit să fie salvată de lipsa de caracter şi grija unor oameni din televiziune, cuprinşi de euforia şi spaima Revoluţiei din 1989. Aceste 118 minute au fost editate în anul 2003 pe DVD şi oferite publicului. Bucuria de a-l regăsi pe marele actor în aceste înregistrări ne sporesc admiraţia şi recunoştinţa pentru Toma Caragiu, cel care ieri ar fi împlinit 84 de ani.
