Cardinalul Tomáš Špidlík este unul dintre teologii romano-catolici care au marcat dezvoltarea în Occident a studiilor de teologie şi spiritualitate ortodoxă într-o manieră nouă, astfel încât astăzi opera sa nu este doar un exerciţiu de realizare a unei istorii a spiritualităţii, ci se prezintă ca o viziune teologică organică, unitară. Teologia sa este bazată pe viaţa în Duhul Sfânt, principiul său gnoseologic este iubirea, iar actul lui de căutare ori de cercetare, activitatea sa ştiinţifică, este o iniţiere în memoria sapienţială şi duhovnicească, memorie care cere un dialog interpersonal, viu şi actual. Ieri, cardinalul Tomáš Špidlík a împlinit venerabila vârstă de 90 de ani.
Tomáš Špidlík s-a născut pe 17 decembrie 1919 în Boskovice, Moravia (actuala Republică Cehă). A urmat primele sale studii în Boskovice şi, în anul academic 1938-1939, a fost admis la secţia de filosofie al Universităţii din Brno.
Dorinţa de a deveni monah a crescut treptat în inima tânărului Špidlík, aşa încât, în 1940, a intrat în noviciatul iezuit din Benesov, în apropiere de Praga, dar în 1942 locul a fost ocupat de nazişti, iar novicii au fost transferaţi la Velehrad, în Moravia, acolo unde se găsea şi era cinstit mormântul Sfântului Metodie († 885).
Predicator la Radio Vatican
În ziua de 24 septembrie a aceluiaşi an, Špidlík a depus voturile monahale. Între 1942 şi 1945 şi-a definitivat studiile în filosofie, la Velehrad. După război a fost trimis la Maastricht, în Olanda, pentru a studia teologia. A fost hirotonit preot în Maastricht, pe 22 august 1949.
În 1951, Špidlík a fost chemat la Roma de Radio Vatican, într-o perioadă în care programele transmise în ţările de dincolo de Cortina de Fier erau un ajutor preţios pentru libertatea care, încet dar sigur, era sufocată. Predicile duminicale în limba cehă ale părintelui Špidlík au suscitat un atât de mare interes încât au fost publicate şi traduse mai târziu în mai multe limbi europene.
Timp de 38 de ani a fost conducătorul spiritual al Seminarului Pontifical Nepomucenco, vechiul Seminar Boemian. Toate aceste îndatoriri nu l-au împiedicat să fie un om de studiu, astfel încât să fie considerat astăzi unul dintre teologii occidentali cu o foarte bună cunoaştere a teologiei şi spiritualităţii ortodoxe.
Preocupare pentru studiul spiritualităţii ortodoxe
În iunie 1955 şi-a susţinut teza de doctorat la Institutul Pontifical Oriental din Roma. Acest moment coincide cu începutul carierei sale universitare, ca profesor de patristică şi teologie ortodoxă, la diferite universităţi din Roma şi din lumea largă.
Opera cardinalului Špidlík este rodul multor ani de cercetare asiduă şi de reflecţie adâncă, însoţite şi de o profundă sensibilitate pentru cultura contemporană. Cu această sensibilitate, Tomáš Špidlík a cercetat zone vaste ale teologiei ortodoxe, considerând că aceasta poate fi un adevărat izvor de viaţă pentru contemporani. Opera sa împleteşte cercetarea savantă, sistematizarea, cu efortul de popularizare. Spre deosebire de alţi cercetători, care au adus la lumină lucruri vechi, de mult uitate şi îngropate, dar care, şi după redescoperirea lor, au rămas la fel de moarte, sub condeiul lui Tomáš Špidlík, acestea devin bogăţie, comoară a întrupării, a transfigurării culturilor în istoria mântuirii, prin Hristos. Noţiunile teologice aride, al căror sens era accesibil doar persoanelor cu o minimă cultură teologică, primesc, din- tr-odată, o nouă vigoare, în stare să inspire şi să călăuzească şi pe cei mai puţin iniţiaţi.
Adevărul este, pentru Tomáš Špidlík, cel trăit în realitate şi care încetează de a fi conceput drept o noţiune abstractă, ci, mai degrabă, ca acea realitate care îmbrăţişează în sine totul. Pentru a-l pătrunde, nu este suficientă cunoaşterea raţională, ci este nevoie, de asemenea, şi de o cunoaştere intuitivă, care include relaţionarea cu celălalt, cu un altul, cu semenii. Orice fiinţă este înţeleasă nu doar prin intermediul gândirii, ci şi printr-o cunoaştere resimţită ca trăire sau „cunoaştere vie“.
O operă cu răspunsuri la întrebările timpului nostru
Opera părintelui Špidlík este un exemplu de cum ar trebui priviţi şi consideraţi ceilalţi şi de cum ar trebui să ne apropiem, să adăstăm în preajma lor. Reprezintă o viziune a unui altfel de principiu al unităţii şi al comuniunii, ce-şi dezvăluie valoarea, mai ales în şi pentru lumea de azi care este adesea prinsă şi antrenată în vârtejul bulversant al culturilor, naţiunilor şi religiilor.
Părintele Tomáš Špidlík a recunoscut şi utilizat noţiuni şi simboluri ale teologiei răsăritene în propriul lor context. Patrimoniul spiritual al unei naţiuni, al unui suflet este mult mai complex decât poate fi exprimat în mod explicit, mai mult decât poate fi verbalizat şi sistematizat în categorii raţionale.
Prospeţimea operei cardinalului Tomáš Špidlík reiese cu limpezime încă de la un prim şi succint contact cu aceasta, pentru că nu este doar o operă ştiinţifică, ci ea oferă şi răspunsuri la întrebările cruciale ale timpului nostru, răspunsuri inspirate de izvorul de înţelepciune al Sfinţilor Părinţi. (Silviu-Anton LUPU)
▲
„Rugăciunea inimii este o stare ideală atât pentru sfinţii orientali, cât şi pentru cei occidentali“
În zilele noastre sunt răspândite, în limbile occidentale, traducerile Filocaliei şi sunt mult citite Povestirile pelerinului rus. Trezesc mult interes, şi totuşi există un termen fundamental în faţa căruia mulţi rămân perplecşi: „rugăciunea inimii“.
Omul tehnologic de astăzi, în mod evident, întâlneşte mari dificultăţi pentru a da inimii, în vocabularul nostru, un loc demn care să fie oarecum înţeles. Cu atât mai mult îi va fi mai greu să descrie în ce constă „rugăciunea inimii“. Este vorba de o activitate umană ce nu poate fi înţeleasă cu conceptele ştiinţifice care stau la baza civilizaţiei noastre.
Dar, pe de altă parte, în subconştient, mulţi simt că este vorba de ceva care ne atrage tocmai pentru că este - după cum spun gânditorii ruşi contemporani - localizat în sfera metalogică, acolo unde computerele nu ajung şi acolo unde se găseşte regiunea acelei taine pe care omul modern o neagă şi de care, în acelaşi timp, se simte fascinat.
Şi totuşi, pentru a ne putea înţelege, trebuie să atribuim cuvintelor o anumită semnificaţie comprehensibilă. Să începem, deci, cu o împărţire schematică propusă de Teofan Zăvorâtul, autor rus care poate fi definit ca fiind un clasic al spiritualităţii. El porneşte de la un fundament antropologic. Omul participă cu toată fiinţa sa la actul rugăciunii: totuşi, poate să predomine un element sau altul. După tradiţia răsăriteană se disting, ca elemente esenţiale ale creştinului, trupul, sufletul şi harul Duhului Sfânt. (…)
E clar că rugăciunea inimii este o stare ideală atât pentru sfinţii orientali, cât şi pentru cei occidentali. Cu toate acestea, se poate constata, în acelaşi timp, că societatea tehnologică modernă o înţelege cu greu. Omul de azi caută, pentru tot ce se întâmplă, o cauză externă, şi aceasta nu numai în natură, dar şi în psihicul uman.
Chiar şi viaţa interioară apare ca şi cum ar fi produsă de influenţe eterogene. În subconştient toţi simt că această metodă, dacă nu e greşită, este cel puţin mult prea parţială şi slăbeşte fiinţa noastră. Dar cine ne va învăţa din nou să ascultăm vocile interioare care vorbesc în noi? Autorii care practicau rugăciunea inimii sunt dispuşi să ne introducă în această artă. Şi de aici derivă actualitatea lor pentru timpurile moderne.
(Traducere şi adaptare după Tomáš Špidlík - Vedere Dio. Incontro tra Oriente e Occidente)
