Tradiţia strămoşească cerea ca, odată cu sufletul, de Paşti să se primenească toate

„De Paşti, în satul vesel, căsuţele-nălbite/ Lucesc sub al lor malduri de trestii aurite...“ Acestea sunt versurile poetului Vasile Alecsandri, scrise cu gândul la Sărbătoarea Sărbătorilor, când întreaga lume a satelor româneşti trăia bucuria Paştilor, în întâmpinarea căruia şi pomii îmbrăcau podoaba gingaşă, de nea, a florilor. Într-o asemenea noapte, cu sunetul clopotelor în urechi şi sufletul emoţionat, urca dâmbul Bisericii „Buna Vestire“ poetul Mihai Eminescu, care ţinuse să participe la slujba Învierii în biserica Veronicăi Micle, muza vieţii sale. Nu era privelişte mai frumoasă în Iaşii de odinioară ca jocul de Paşti, la care fetele în catrinţe noi, ţesute de mâinile lor cu fluturi aurii şi fir de mătase, ca şi iile de borangic, păreau nişte zâne pogorâte între feciorii cu straie albe ca neaua şi chipuri îmbujorate.

Învierea Domnului în sufletul lui Vasile Alecsandri

Târgoveţ, născut la Bacău (în 1821), şcolit la Iaşi şi în Paris, om de seamă al ţării cu înalte atribuţii publice, poetul Vasile Alecsandri tânjea după viaţa pastorală şi liniştită a satului românesc, pentru care Paştile este nu numai sărbătoarea Învierii, ci şi a purităţii sufleteşti şi pământeşti. „Regele poeziei“ româneşti, aflat la anii maturităţii depline, trăia cu duioşie zilele Săptămânii Mari, când aşezările Moldovei ieşeau din mohoreala iernii, ogrăzile se târnuiau, grădinile se greblau, lumina varului proaspăt acoperea pereţii caselor, tulpinile pomilor, gardurile, porţile, podeţele şi chiar ţăruşii de mărginire a şanţurilor de lângă drumuri, iar seara întreaga suflare mergea cu pioşenie la deniile din bisericile luminate doar de candele şi câteva lumânări pâlpâind sub icoane. Aşa cerea tradiţia strămoşească ca, odată cu sufletul, de Paşti să se primenească toate, iar cei din case, mai ales copiii, să primească straie noi: o cămeşă înflorită din in şi iţari urziţi-n fir de lână şi dragoste nestinsă de mamă la războiul de ţesut aflat, pe vremea străbunilor, la mare rang.

Atunci când poetul publica poezia de mai sus în „Convorbiri Literare“ (1868), Paştile avea aceeaşi rezonanţă şi în Iaşi, ca şi la Mirceştii unde trăia când n-avea atribuţii obşteşti. În cuhniile năduşite de fierbinţeala cuptoarelor, ouăle roşii cu migală încondeiate zâmbeau din panere, păştile rumenite în tingirile de ara-mă se aliniau pe mese, iar cozonacii mândri, cu pălăriile pe o ureche, abia iviţi din calupuri, aşteptau să îndulcească şi să bu-cure sufletele trecute prin îndelungatul post al purificării.

Fericirea lui Eminescu

Toţi creştinii Capitalei şi ai satelor Moldovei aşteptau cu înfrigurare apropierea miezului de noapte şi chemarea tainică la marea sărbătoare vestită de dangătele clopotelor care sunau deodată.

Şi atunci, ca şi acum, la un semnal parcă dat de baciul clopotelor Mitropoliei, din turlele marilor ctitorii voievodale şi din bisericile cartierelor, izbucnea isonul dangătelor de aramă. Glasul lor stins şi iar aprins inspira mai târziu „minunata“ poezie „Vecerne“ (cum avea să spună Panait Istrati), murmurată de tânărul poet-tipograf George Lesnea, propus forurilor literare din 1932 pentru premiul naţional de poezie: „De funii lungi urnite mereu ca de căpestre/ Rup clopotele pârtii şi dâre fac pe cer,/ Iar dangatele grele s-aruncă pe ferestre/ Şi pier căzând în zare şi iar se nasc şi pier“.

Într-o asemenea noapte, cu sunetul clopotelor în urechi şi sufletul emoţionat, urca dâmbul Bise-ricii „Buna Vestire“, acoperit sub macatul de toporaşi albaştri-sinilii, poetul Mihai Eminescu. Se afla la Iaşi din toamna anului 1874 şi ţinuse să participe la slujba Învie-rii în biserica Veronicăi Micle, mu-za vieţii sale. Ea locuia nu depar-te, pe strada Butu (azi Neculai Gane), la numărul 14.

Precum toate ieşencele, Veronica petrecuse Săptămâna Patimilor făcând curăţenie, ştergând ferestre, curăţând uşile, făcând pregătiri, seara mergând la denii cu bucheţele de viorele sau brebenei.

În noaptea aceea caldă, liniştită şi înmiresmată de zambile, florile caişilor şi aburul cozonacilor abia scoşi din cuptoare, Biserica „Buna Vestire“, ctitoria logofătului Ioan Tăutu din 1820 şi preferatul lăcaş al profesorilor Kogălniceanu, Maiorescu - locatari pe străzile din jur, străjuită de bătrânii arbori ai fostului codru şi împodobită de pomii abia înfloriţi, nu mai încăpea de credincioşi.

Cu puţin timp înainte de miezul nopţii, pe uşa ghintuită, intra Veronica, cu fetele Virginia şi Valeria de mână. O însoţeau soţul, Ştefan Micle, şi mama.

Între credincioşi, pios, cu o lumânare în mână, se afla şi poetul.

„S-au zărit. El a salutat-o im-perceptibil, mişcând uşor capul, ea i-a răspuns. Şi atât.“ (Ne întâlnim cu Veronica Micle)

Singur, dar fericit că s-au văzut, poetul s-a întors acasă, în odaia pustie a locuinţei sale. Era undeva, pe strada Sf. Atanase, ori pe Dâmbu (stradă ce avea să se cheme, prin 1910, Eminescu) sau pe Sf. Teodori, în preajma Universităţii (aflată pe atunci în clădirea de azi a Medicinii), înconjurată de puzderia de căsuţe ce alcătuiau odinioară „Cartierul Latin al Iaşilor“.

„Cum din mormânt răsare Hristos învingător“

Pe masă nu era nici pască, nici cozonac sau ouă roşii, dar sufletu-i sărbătorea aprins de febra creaţiei, cadenţând versurile poeziei „Invierea“, pe care avea să o publice mai târziu, în 1878, când se afla la Bucureşti:

„Prin ziduri înnegrite, prin izul umezelii

Al morţii rece spirit se strecură-n tăcere;

Un singur glas îngână cuvintele de miere,

închise în tartajul străvechii evanghelii.

C-un muc în mâni moşneagul cu barba ca zăpada,

Din cărţi cu file unse norodul îl învaţă,

Că moartea e în luptă cu vecinica viaţă,

Că de trei zile-nvinge cumplit muncindu-şi prada

O muzică adâncă şi plină de blândeţe

Pătrunde tânguioasă puternicele bolţi:

Pieirea, Doamne sfinte, căzu în orice colţ,

Învingând pre însuşi izvorul de vieţe...

Apoi din nou tăcere, cutremur şi sfială

şi negrul întuneric se sperie de şoapte...

Douăsprezece pasuri răsună... miez de noapte...

Deodată-n negre ziduri lumina dă năvală.

Un clocot lung de glasuri vui de bucurie...

Acolo-n altar se uită şi preoţi şi popor

Cum din mormânt răsare Hristos învingător,

Iar inimile toate se unesc în armonie“.

Hora şi scrânciobul din grădinile Iaşului

Răspunzând invitaţiei flăcăilor ce umblau pe la case cu lăuta-rii, chemând lumea la petrecerea Sărbătorii, ca şi ceilalţi târgoveţi, în ziua de Paşti, după prânz, Veronica Micle mergea cu familia la hora ce se întindea odinioară în ograda încăpătoare a hanurilor din mahalale: la Topor (Balc) - pe Sărărie, la Trei Sarmale - în Socola, la Chirilă - în Tătăraşi, la Perjoaia - în Nicolina şi chiar prin centru, la Binder - pe Strada de Sus sau la Vangheli - pe colţul străzilor Langa şi Băilor.

În ogrăzile lor năvălite de lume, se învârtea câte un scrânciob construit pe două furci înalte de stejar şi mânat de flăcăi zdraveni, veseliţi de zumzetul cobzelor, trilul câtorva scripci smonite de un nai şi îngânate de un ţambal.

Ţinându-se de mâini, fetele şi flăcăii jucau hora. Şi nu era privelişte mai frumoasă în Iaşii de odinioară ca jocul de Paşti, la care fetele în catrinţe noi, ţesute de mâinile lor cu fluturi aurii şi fir de mătase, ca şi iile de borangic, păreau nişte zâne pogorâte între feciorii cu straie albe ca neaua şi chipuri îmbujorate.

Cele mai vestite hori erau în Tătăraşi - pitoreasca mahala cu grădini umbroase - ce-şi păstrase neschimbată înfăţişarea de bogat sat românesc cu case rare, strălucind de albeaţă în luminişurile livezilor înfrăţite sau, cum scria o gazetă, „un pumn de case ce dispar într-o mare verdeaţă“, locuite de aprigi şi aţoşi crescători de vite, grădinari, stupari, habotnici păstrători ai obiceiurilor strămoşeşti.

Acolo se ascundeau pitoreşti grădini de vară cu vetre mănăstireşti, pe care forfoteau fără încetare oloaie cu borşuri şi găluşte, cât şi uriaşe ceaune cu mămăligi cât roata carului, învăluite în mirozne de tochituri şi fripturi haiduceşti, toate udate cu vin busuioc. În cuprinsul lor, de Paşti, se ridicau cele mai straşnice scrâncioburi ce împlineau visul de zbor al omenirii şi de înălţare a sufletului celor visători sau de menire a cânepii să crească până-n grindei, cum şopteau gospodarii suiţi în poliţe: „În scrânciobul din culme se dau băieţi şi fete,/ Copile flori de aur, voinici cu negre plete…“ (V. Alecsadri, Scrânciobul, „Convorbiri literare“, februarie 1869)

Aşa cum scria Rudolf Suţu, în „Paştele la Iaşi“, „prin casele boereşti, mesele acoperite cu mâncări fine, cu păşti, ouă roşii şi cozonaci, stăteau trei zile şi trei nopţi întinse, iar musafirii cari se perindau în vizite, aveau oare cum obligaţiunea de a mânca şi a bea în casa gazdei“.