Întronizarea patriarhului a constituit, în cei 82 de ani de existenţă a Patriarhiei Române, un moment de amplă sărbătoare, mărturie stând în principal relatările din presa vremii. Întronizarea PF patriarh Miron Cristea a fost o sărbătoare cu atât mai mare, cu cât acesta era primul patriarh al Bisericii Ortodoxe Române. Pentru a evidenţia specificul şi tradiţia acestei rânduieli rămase neschimbate în pofida trecerii a opt decenii, ne reamintim astăzi de momentul solemn al întronizării primului patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, PF Miron Cristea.
În urmă cu 82 de ani, la 25 februarie 1925, a fost promulgată Legea pentru înfiinţarea Patriarhiei Române. La 1 noiembrie 1925, a avut loc învestitura şi întronizarea primului patriarh, Miron Cristea (1925-1939).
Potrivit „Programului Ceremoniei pentru Învestirea Înalt Prea Sfinţitului Dr. Miron Cristea, Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române”, păstrat la Arhivele Naţionale, o adevărată sărbătoare naţională, evenimentul întronizării primului patriarh al BOR a debutat în seara zilei de 31 octombrie, la ora 19.00, cu slujba Privegherii „în biserica-catedrală a Patriarhiei”.
Ceremonia propriu-zisă a învestituirii şi întronizării primului patriarh a avut loc, duminică, 1 noiembrie 1925, în prezenţa membrilor Sfântului Sinod, a reprezentanţilor statului şi a 21 de trimişi ai unor Biserici Ortodoxe surori, precum şi a altor oficialităţi. După Sfânta Liturghie, în cadrul ceremoniei, regele României, Ferdinand I, i-a încredinţat patriarhului toiagul arhipăstoresc.
Ziarul „Universul” a acordat o mare atenţie acestui eveniment solemn.
Fiind un eveniment de o importanţă naţională, învestirea celui dintâi patriarh „a fost o sărbătoare creştinească la care au luat parte foarte numeroşi cetăţeni ai Capitalei”. Potrivit unui studiu publicat în revista „Teologie şi Viaţă” a Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, pr. conf. dr. Ion Vicovan, prodecanul Facultăţii de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae” din Iaşi, scrie că „încă de la ora 8.00, mii de credincioşi s-au îndreptat spre catedrală, unde urma să aibă loc Sfânta Liturghie solemnă, după care învestitura şi slujba Te Deum-ului. Pe lângă mulţimea de credincioşi adunată erau şi nenumăraţi elevi şi eleve de la şcolile din Bucureşti, însoţiţi de profesori, iar în faţa palatului regal, ca şi în curtea lui, se găseau elevi de la Şcoala de infanterie, orfani de război, precum şi o companie de onoare din regimentul de vânători, cu muzică.
„Îţi urez să păstoreşti în pace pe dreptcredincioşii ţării”
La intrarea principală erau aşezate corurile seminariilor, după care urmau delegaţiile mănăstirilor de călugări şi călugăriţe, ale credincioşilor, ale invalizilor de război, precum şi locuitori din Topliţa natală, îmbrăcaţi în costume naţionale. Sfânta Liturghie, oficiată de arhiereii Platon Ciosu, Teofan Mihăilescu şi Grigorie Leu, a început la ora 8.30. Răspunsurile au fost date de corul Patriarhiei, condus de Gheorghe Cucu. La ea au participat patriarhul Miron Cristea, miniştri, generali, înalţi funcţionari, dar şi ierarhii, români şi străini, veniţi pentru a participa la slujba de învestitură.
După Sfânta Liturghie, la ora 10.30 cortegiul a plecat spre Palatul regal, patriarhul şi ministrul Cultelor în trăsura regală, iar ceilalţi mitropoliţi în trăsuri de gală. Cortegiul era însoţit de un escadron de militari, conduşi de ofiţeri. Ajunşi la palat, celor care au asistat la Liturghia solemnă li s-au alăturat mai mulţi miniştri plenipotenţiari, precum şi delegaţi ai altor biserici (catolică, greco-catolică, reformată, luterană, cultul mozaic), generali, alte personalităţi. După citirea decretului regal de instalare, ministrul Cultelor, Alexandru Lăpedatu, a predat regelui cârja patriarhală. Ferdinand i-a înmânat-o patriarhului, rostind următoarele cuvinte: «Îţi încredinţez cârja patriarhală şi îţi urez să păstoreşti în pace pe dreptcredincioşii ţării».
După aceasta, a urmat cuvântul patriarhului, apoi cuvântul de răspuns al regelui.
După învestirea de la palatul regal, patriarhul a fost condus, în procesiune, la Patriarhie. Convoiul impresionant era alcătuit din elevii Şcolii militare, corurile Facultăţii de Teologie şi ale seminariilor Central şi Nifon, precum şi din generali, protoierei, preoţi şi diaconi, delegaţiile mănăstirilor şi din membrii Sfântului Sinod. Pe tot parcursul procesiunii, corurile seminariilor şi corurile elevilor şcolilor «postate pe străzi», au intonat «Imnul Patriarhal». De asemenea, atât la venire, cât şi la plecare, toate clopotele bisericilor au răsunat.”
„... şi acestuia, ce şade înainte, dă-i putere şi har”
După învestitura regală, slujba Te Deum-ului avea să fie săvârşită la Catedrala patriarhală, potrivit tipicului stabilit, de mitropoliţi, ajutaţi de episcopi.
În timpul ecteniei, mitropolitul „cel mai vârstnic” a citit în taină o rugăciune specială: „Stăpâne, Doamne atotţiitorule, Părinte al îndurărilor şi Dumnezeule a toată mângâierea! Păzeşte pe păstor împreună cu turma sa, că Tu eşti puterea neputincioşilor; Tu eşti ajutorul celor fără de ajutor; Tu eşti doftorul sufletelor şi al trupurilor, Mântuitor, viaţa şi învierea şi cel ce toate spre veşnica şi mântuitoarea fire ne-ai adus nouă. Tu toate le poţi câte le voieşti; Mântuieşte-ne dar, păzeşte-ne, acopere şi ne îngrădeşte pre noi, că Tu eşti Domnul Domnilor, Stăpânul stăpânilor şi Împăratul împăraţilor. Pentru aceia şi acestuia, ce şade înainte, dă-i putere şi har, a lega şi deslega cele ce se cuvine a le lega şi deslega. Şi Biserica Hristosului Tău prin alesul Tău o înţelepteşte şi ca pe o mireasă frumoasă o păzeşte” (Te Deum-ul de aşezare a Patriarhului României în scaunul de Patriarh).
„În timpul cântării «Dumnezeu este Domnul», Marele Eclesiarh şi diaconii s-au apropiat de patriarh, aducând «pe braţe şi pe tipsii» omoforul, crucea de patriarh, engolpioanele şi mitra patriarhală. După cântarea celor trei tropare de mulţumire, ministrul Cultelor a citit, în faţa patriarhului, decretul regal de instalare. Apoi mitropoliţii i-au dau omoforul nou patriarhului şi după ce acesta l-a sărutat, l-au aşezat pe umerii lui. La fel au procedat cu crucea şi engolpioanele. Ultima piesă adusă patriarhului a fost mitra pe care, după ce i-au luat camilafca, dându-i-o spre sărutare, i-au aşezat-o pe cap.
A urmat aşezarea în scaun. Patriarhul apropiindu-se de scaun, un episcop a cântat: «Să luăm aminte!». După aceasta, a urmat citirea unei rugăciuni speciale rostite de mitropolitul Pimen Georgescu, la sfârşitul căreia mitropolitii l-au aşezat în scaun, rostind «Vrednic este!». Corul a cântat de trei ori «Vrednic este!»”, citim în acelaşi studiu realizat de părintele conferenţiar Ion Vicovan.
După lectura din Apostol şi Evanghelie au urmat ectenia întreită şi polihroniul. „Cu ajutorul Atotputernicului şi milostivului Dumnezeu, carele poartă grijă de Sfintele Sale Biserici, înălţămu-te şi aşezămu-te pe tine, de Hristos iubitorule şi al nostru prea iubit frate în Domnul, Înalt Prea Sfinţite şi Prea Fericite Domn Miron, până acum Mitropolit Primat al Ţării - în scaunul de patriarh al Marei Cetăţi a Bucureştilor şi a toată România. În numele Tatălui. Amin. Şi al Fiului. Amin. Şi al Sfântului Duh. Amin”.
▲ Nicodim, Justinian, Iustin şi Teoctist
După moartea patriarhului Miron Cristea, mitropolitul Nicodim Munteanu a primit cârja de patriarh la 5 iulie 1939, fiind înscăunat în Catedrala patriarhală din Bucureşti în cadrul unei ceremonii pe măsura importanţei evenimentului. A păstorit în perioada celui de-al doilea război mondial şi a instaurării comunismului, biruind cu înţelepciune asprimea unor vremuri tulburi, când preoţii erau arestaţi şi condamnaţi, iar bisericile dărâmate sau închise.
În anul 1948, vacantându-se scaunul patriarhal al Bisericii Ortodoxe Române, Marele Colegiu Electoral Bisericesc, întrunit în capitala ţării, la 24 mai, a ales Arhiepiscop al Bucureştilor, Mitropolit al Ungrovlahiei şi Patriarh al României pe mitropolitul Moldovei, Justinian Marina, „care s-a arătat vrednic prin statornicia sa în dreapta credinţă, prin lucrarea fără preget în slujirile sale de până acum, printr-o muncă rodnică în folosul poporului şi al Bisericii, printr-o blândeţe părintească îndeajuns de cunoscută, dând întru îndeplinirea tuturor însărcinărilor şi vredniciilor la care a fost chemat dovezi de neclintită ascultare faţă de Sfântul Sinod şi de supunere faţă de legile ţării” (din Gramata Sinodală de instalare). La 6 iunie 1948, la ceremonia de învestitură din aula Palatului Parlamentului şi la cea de instalare din biserica „Sf. Spiridon Nou” din Bucureşti, patriarhul Justinian şi-a prezentat programul de activitate ca patriarh.
După ce patriarhul Justinian a trecut la Domnul, în seara zilei de 26 martie 1977, Iustin Moisescu, mitropolitul Moldovei şi Sucevei, a devenit patriarh-locotenent, fiind ales titular pe 12 iunie 1977. Ceremonia întronizării a avut loc în Catedrala patriarhală, în ziua de 19 iunie 1977. Cel de-al cincilea patriarh al Bisericii noastre, Teoctist Arăpaşu, a fost ales la 9 noiembrie 1986, în urma votului Colegiului Electoral Bisericesc, ca Arhiepiscop al Bucureştilor, Mitropolit al Ungrovlahiei şi Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, fiind întronizat la 16 noiembrie 1986 în Catedrala patriarhală din Bucureşti de mitropoliţii ţării, Antonie al Transilvaniei, Nestor al Olteniei şi Nicolae al Banatului, în prezenţa membrilor Sfântului Sinod, a patriarhilor Ierusalimului şi Bulgariei, a reprezentanţilor tuturor Bisericilor Ortodoxe, ai Bisericii Romano-Catolice, ai Bisericilor Protestante şi a reprezentanţilor forurilor de Stat. (N.O.)
