Traducerea în limba română a cărţilor de cult

Limba de cult a românilor din voievodatele medievale a fost multă vreme slavona, ca urmare a relaţiei strânse cu bulgarii în vremea Ţaratului Vlaho-Bulgar, dar şi a apropierii de Bizanţ, în jurisdicţia căruia erau mitropoliile din Moldova şi Ţara Românească. Începând cu secolul al XVI-lea însă, românii traduc în limba poporului cărţile de cult, care treptat se impun în toate sfintele locaşuri.

Primele cărţi în limba română s-au tipărit în Transilvania, la Sibiu, de către Filip Moldoveanul (zis şi Filip Maler sau Pictorul), angajat al magistratului din Sibiu ca pisar (scrib), care a folosit pentru prima dată la noi gravura ilustrată, cu multă măiestrie. De la el ne-a rămas prima carte bilingvă, un Tetraevangheliar slavo-român (1551-1553).

Însă cel care a jucat un rol decisiv pentru afirmarea limbii române în Biserica noastră este diaconul Coresi. Originar din Târgovişte, el a învăţat arta tipografică de la Dimitrie Liubavici şi s-a stabilit apoi la Braşov, unde timp de mai bine de 20 de ani (1556-1581) a publicat o serie de cărţi bisericeşti destinate tuturor românilor din cele trei ţări. El şi-a desfăşurat însă activitatea într-un context istoric marcat de răspândirea protestantismului în Transilvania, unele din publicaţiile sale purtând amprenta calvinismului (Tâlcul Evangheliei, 1567). Chiar genul de carte pedagogică numită „catehism” este străin de tradiţia ortodoxă, fiind introdus de Luther (Micul catehism, 1529), dar a fost adoptat de catolici şi de ortodocşi tocmai pentru a face faţă difuzării cărţilor protestante (lucrarea se numea „Întrebare creştinească”, 1560, un catehism ortodox publicat de Coresi cu binecuvântarea Episcopului Sava). Pe de altă parte, tocmai răspândirea protestantismului a dat în toată Europa un impuls traducerii textelor sfinte în limbile naţionale, ceea ce s-a resimţit şi în Transilvania. Cea mai mare parte a cărţilor au fost însă cu conţinut ortodox, spre întărirea preoţilor transilvăneni (Tetraevanghel românesc, Apostol, Psaltire, Liturghier). Cea mai importantă dintre acestea este Evanghelia cu învăţătură sau Cazania (1581), care cuprindea tâlcuirea Evangheliilor de peste an. În prefaţă se arăta că traducerea în română s-a făcut după un manuscris slavon provenit de la mitropolitul Ţării Româneşti, de la care „cu multă rugăciune cerşutu-am” şi con­ţinea omiliile Patriarhului Constantinopolului Ioan Calecas (1334-1347). Este un exemplu de carte pur ortodoxă în limba română, rod al colaborării transilvano-muntene.

Liturghierul este cartea de căpătâi a preotului, cuprinzând mai ales, după cum îi spune şi numele, rânduiala Sfintelor şi Dumnezeieştilor Liturghii, precum şi pregătirea acestora, adică Proscomidia. În teritoriile locuite de români cunoaştem multe ediţii ale Liturghierului, întâi în manuscrise, îna­inte de apariţia tiparului, iar mai apoi tipărite, de diferite influenţe slave, bulgare sau sârbe, ţinând cont de buna vecinătate a poporului nostru cu aceste popoare care au avut o viaţă bisericească organizată în dioceze, unele chiar autocefale, cum a fost cea de la Ohrida, înainte de apariţia statelor feudale româneşti. Ţaratul Vlaho-Bulgar, care a constituit o piatră de încercare pentru Imperiul Bizantin, chiar dacă a avut o istorie relativ scurtă, a lăsat în urmă o moştenire spirituală slavă care şi-a pus amprenta pe cărţile de cult româneşti până în secolul al 18-lea inclusiv. Românii aveau slujbe în limba slavonă datorită convieţuirii lor cu slavii încă din timpul migraţiilor masive ale acestora la mijlocul primului mileniu creştin. Nu putem trage concluzia că triburile slave au trecut fără urmă prin aceste teritorii şi s-au instalat la sud de Dunăre fără să fi lăsat nimic în urmă. Însăşi apariţia Ţaratului Vlaho-Bulgar vorbeşte mai mult decât despre o simplă vecinătate. Cu toate acestea, asimilarea slavilor se petrece treptat, dar sigur, pe tot teritoriul locuit de daco-romanii care aveau o limbă de origine latină. Chiar dacă tradiţiile păgâne erau asemănătoare şi uneori chiar s-ar putea confunda, lucrurile despărţitoare legate de limbă şi comunicare au făcut ca elementul slav să fie estompat de-a lungul vremii, până la dispariţia aproape completă, rămânând doar în acel ad-strat lingvistic care se perpetuează mai ales prin limbajul de cult creştin-ortodox. Ştim că Şcoala Ardeleană a avut ca unul dintre scopuri eliminarea totală a elementului slav din limba şi tradiţiile populaţiei româneşti. Acest lucru se poate vedea foarte clar la cărţile de cult romano-catolice din România, care utilizează un limbaj latinizat, pentru a accentua îndepărtarea de elementul slav al creştinismului românesc, anterior sosirii triburilor slave aici.

Primele încercări de traducere a cărţilor de cult în română s-au făcut în secolul al 16-lea, în Transilvania, prin tipăriturile diaconului Coresi, care nu au beneficiat, însă, de rezultatele aşteptate. Chiar dacă traducerea dintâi a cărţilor de cult şi de credinţă, începută în Transilvania, s-a datorat influenţelor reformei religioase calvine, ajunsă prin locuitorii maghiari din zonă, aceasta face parte din metoda de pastoraţie a preoţilor şi arhiereilor ortodocşi de acolo. În secolul următor, în timpul domnitorilor Matei Basarab în Ţara Românească şi Vasile ­Lupu în Moldova, traducerile cărţilor de cult în limba română devin ceva firesc, fără a mai stârni controverse ca odinioară. Reticenţa preoţilor la „inovaţia” transpunerii limbajului sacru slavon sau „sârbesc”, cum îi spuneau ardelenii atunci, în vorbirea „de stradă” a poporului poate fi înţeleasă tot în legătură cu teama acestora de a nu fi înghiţiţi de reforma calvină, promovată de nobilii maghiari şi în rândul românilor. Părerile unor cercetători cum că anume calvinismul transilvănean s-a folosit de traducerile în limba română a cărţilor cu scopul atragerii la reformă a românilor, păstrându-se ritualurile, par cel puţin o neînţelegere a fenomenului religios în general şi a Reformei, în special. Vom considera aceste păreri neavizate tocmai pentru că nu ţin cont de nuanţele teologice, ci doar de latura filologică a studierii acestui text, chiar dacă ele constituie pentru cercetători, din nefericire, deja un „dat”.