Tratatul de la Trianon şi bucuria firească a românilor

Se împlinesc astăzi, 4 iunie 2020, o sută de ani de la semnarea Tratatului de la Trianon, care a stabilit graniţele noului stat Ungaria cu vecinii săi: Austria, Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor (stat devenit ulterior Iugoslavia), România și Cehoslovacia. Tratatul Aliaţilor cu Ungaria a însemnat pentru noi recunoaşterea unirii Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului cu România.

După Primul Război Mondial, între Puterile Aliate şi statele învinse s-au încheiat mai multe tratate: cu Germania, la Versailles, în 28 iunie 1919; cu Austria, la Saint Germain, în 10 septembrie 1919; cu Bulgaria la Neuilly, în 27 noiembrie 1919 și cu Turcia la Sèvres, în 10 august 1920 (repudiat şi înlocuit cu tratatul de la Lausanne). Tratatele au fost rezultatele discuţiilor, negocierilor şi consultărilor din cadrul Conferinţei de Pace de la Paris (1919-1920) la care au participat 32 de state: 27 dintre ele, între care şi România, erau mai mult sau mai puţin printre învin­gători, în timp ce 5 ţări reprezentau tabăra învinsă: Germania, Austria, Ungaria, Bulgaria şi Turcia. 

Despre lucrările conferinţei, istoricul Adrian Cioroianu afirmă că „nu s-au desfăşurat deloc democratic, pentru că pericolul haosului pândea chiar şi în rândul foştilor aliaţi şi, pentru a grăbi lucrurile, tratativele au fost în mare parte secrete şi s-au desfăşurat într-un grup care strângea zece ţări mari. Când lucrurile se împotmoleau între cei zece, discuţiile aveau loc la o masă cu patru locuri: Franţa, Marea Britanie, Statele Unite şi Italia” (A. Cioroianu, „O ţară se construieşte zi de zi”, vol III). 

Din partea României, Tratatul de la Trianon a fost semnat de dr. Ion Cantacuzino și Nicolae Titulescu. Tratatul a intrat în vigoare efectiv începând cu data de 26 iulie 1921. Dintre toate tratatele semnate după încheierea războiului, cel cu Ungaria era pentru noi cel mai important, pentru că el recunoştea şi consfinţea ceea ce românii făcuseră în 1918. Pentru Ungaria, în schimb, a fost considerat un dezastru şi în toată perioada negocierilor de la Paris, ungurii au încercat să demonstreze de multe ori că Transilvania e a lor. De altfel, Ungaria a dus la conferinţă cea mai numeroasă delegaţie, formată din specialişti care spuneau, desi­gur, ceea ce le convenea în privinţa teritoriului şi omiteau o mulţime de alte lucruri care ar fi fost în defavoarea lor. „Alături de bătălia pierdută la Mohács, în 1526, Tratatul de la Trianon din 1920 reprezintă una dintre cele mai mari traume ale mentalului colectiv al naţiunii maghiare - pentru unii cea mai mare. Ceea ce mie, ca istoric, mi se pare surprinzător este că unii maghiari încă nu înţeleg că Ungaria nu a pierdut Transilvania în Primul Război Mondial, ci o pierduse deja, treptat, în cursa demografică”, susţine Adrian Cioroianu în cartea amintită. 

Negocierile din vremea neutralităţii 

Recunoaşterea printr-un tratat a graniţelor României a fost foarte importantă, aşa cum a fost consfinţită de legea internaţională semnată în palatul care a dat numele tratatului, însă ea a fost recunoscută mai întâi de opinia publică internaţională. Să nu uităm că prima dată într-un cadru internaţional oficial dreptul românilor de a se uni a fost proclamat şi cerut prin vocea şi gândirea prim-ministrului României, Ion I.C. (Ionel) Brătianu, care le-a prezentat acest lucru miniştrilor la Bucureşti ai Antantei între 1914 şi 1916. Ţara noastră era foarte dorită ca aliat în război contra Puterilor Centrale. Abilitatea diplomatică a lui Brătianu s-a ridicat atunci la nivelul artei. „Geniul de a aştepta” momentul potrivit de intrare în război îi este şi astăzi admirat. El a ştiut să pună magistral condiţiile participării la jertfa sângeroasă, fără de care nu se putea împlini visul românismului şi nu a dat răspunsul decât atunci când a primit asigurări în scris, prin convenţia politică şi cea militară. A formulat el însuşi toate punctele din convenţie şi le-a prezentat Antantei, în august 1916. Printre altele, el cerea în numele României: „Franţa, Marea Britanie, Rusia şi Italia recunosc României dreptul de a anexa teritoriile monarhiei Austro-Ungare cuprinzând Bucovina, Transilvania şi Banatul; părţile semnatare se angajau să nu încheie pace separată sau generală decât împreună şi în acelaşi timp; România se va bucura de aceleaşi drepturi ca şi Aliaţii ei, în tot ce are legătură cu preliminariile, cu negocierile păcii, precum şi cu dezbaterea problemelor ce vor fi supuse hotărârilor Conferinţei de Pace”. 
Prin urmare, în iarna şi primăvara lui 1919, la Conferinţa de la Paris, Ionel Brătianu avea tot dreptul să ceară cu intransigenţă respectarea acestor puncte din convenţie, întrucât partea României de jertfă fusese îndeplinită. Desigur, i se reproşa încheierea Păcii de la Bucureşti cu Puterile Centrale (7 mai 1918), dar acea pace fusese încheiată în condiţiile în care Rusia părăsise frontul, capitala ţării şi o mare parte din teritoriul românesc erau sub ocupaţie inamică, iar ajutorul Aliaţilor întârzia. În plus, regele Ferdinand n-a ratificat niciodată acel tratat, iar Brătianu, prevăzător, demisionase, lăsându-l pe Al. Marghiloman (germanofil declarat) să semneze pentru ca el să fie liber de orice vină la Conferinţa de Pace. Chiar dacă România a fost trecută în rândul „ţărilor cu interese mici”, iar Banatul a fost împărţit între România şi Serbia, chiar dacă umilitoarea „problemă a minorităţilor” în care marile puteri îşi rezervau dreptul de interveni în cadrul graniţelor noastre dacă ar fi fost cazul - iar Brătianu nu le-a putut accepta -, tratatele s-au semnat. Până la urmă, tot meritul lui au fost, iar vocea care a pledat pentru demnitatea României în faţa celor mai mari puteri ale lumii era a lui. 
Merită să amintim şi componenţa delegaţiei oficiale a românilor la Conferinţa de Pace, care a fost condusă de prim-ministrul Ion I.C. Brătianu (avea şi calitatea de ministru de externe): Nicolae Mișu, Alexandru Vaida-Voevod, Constantin Crișan, Ioan Pelivan, gen. Constantin Coandă, Constantin Diamandy, Victor Antonescu, George Danielopol, Nicolae Flondor, Ioan Pelivan (delegatul Basarabiei), Alexandru Lapedatu (delegatul Transilvaniei), Alexandru Vitenko (delegatul Bucovinei), V. Iosiv, Ludovic Mrazec şi alţii. 

Românitatea Transilvaniei 

Despre caracterul românesc al Transilvaniei, participanţii la conferinţă nu auzeau prima dată, chiar dacă nu erau istorici. Începând cu generaţia paşoptiştilor, românii au avut grijă să vorbească, să scrie în alte limbi şi să spună lumii adevărul istoric, etnic, geografic al regiunilor româneşti. 

Odată cu izbucnirea Marelui Război, guvernul Brătianu a trimis mai multe personalităţi ale vieţii politice şi culturale să facă propagandă pro-românească în marile capitale europene. S-au editat ziare în limbile de circulaţie internaţională, s-au făcut broşuri, monografii, lucrări ştiinţifice despre România în general şi despre Transilvania şi provinciile româneşti în special. Dar şi în vara anului 1918, au plecat mai mulţi români cu acest scop la Paris. Între aceştia, s-au numărat Take Ionescu, Octavian Goga, Traian Vuia, Constantin Mille şi alţii, ei înfiinţând în capitala franceză Comitetul Național Român, cu scopul de a propaga în opinia publică internațională dreptul poporului român la unitatea națională, comitet recunoscut oficial de guvernele puterilor aliate ca organ plenipoten­țiar al națiunii române.

Ajutorul specialiştilor în trasarea graniţelor 

„Cei patru mari” care decideau până la urmă la masa de negocieri de la Paris au fost prim-miniştrii ţărilor învingătoare: Georges Clemenceau din partea Franţei, David Lloyd George din partea Marii Britanii, Vittorio Orlando din partea Italiei şi preşedintele american Woodrow Wilson. Ei se sprijineau în decizii pe vastele documentări ale specialiştilor care au fost trimişi în teren să studieze problemele de graniţă, etnice, istorice etc. Aceştia erau personalităţi în domeniile lor, recunoscuţi pentru diverse lucrări ce se refereau exact la teritoriile în discuţie. Un rol esenţial în stabilirea graniţelor ce sunt prevăzute în Tratatul de la Trianon l-a avut geograful francez Emmanuel de Martonne (1873-1955), un savant în domeniu. El se împrietenise în timpul studenţiei cu românul Pompiliu Eliade şi venise să studieze Carpaţii Meridionali, pe care îi numea Alpii Transilvaniei. Teza sa de doctorat se numea „Valahia”. Prin urmare, în 1919, Emmanuel de Martonne a fost angajat în calitate de expert pentru stabilirea granițelor Poloniei și României. 

El a călătorit în teren și, conform principiului viabilității frontierelor, a obținut extinderea frontierei Poloniei spre est și a României spre vest cu câțiva kilometri, pentru ca importante căi ferate să nu se întretaie de mai multe ori cu granița, urmând şi cursurile apelor sau munţilor. În cadrul dezbaterilor, Martonne a reuşit să impună ce se numea „principiul viabilității frontierelor”, care impunea ca noile frontiere să țină seama nu doar de configurația etnică, ci și de relief și de infrastructura teritorială. Frontierele dintre România, Ungaria și Serbia sunt păstrate și azi așa cum le-a desenat Martonne.

Un martor al zilei de 4 iunie 1920 

Un cronicar fidel al acelor vremuri a fost Vasile Bianu (1858-1927), fost medic chirurg pe frontul Războiului de Întregire Naţională. El a alcătuit un mare jurnal al perioadei 27 august 1916 - 15 octombrie 1922, povestind aproape zi de zi tot ce era important despre război, despre înfăptuirea României Mari şi alte evenimente până la încoronarea lui Ferdinand şi a Mariei la Alba Iulia. Iată ce nota în dreptul zilei în care s-a semnat Tratatul de la Trianon: „Ziua de vineri, 4 Iunie 1920, a fost pentru Ungaria o zi de doliu general. Toate serviciile de utilitate publică au încetat serviciul; s-au oficiat servicii speciale în toate bisericile din Budapesta şi Regat; Căile ferate din întreg cuprinsul ţării n-au funcţionat; tramvaiele au stat pe loc şi toate prăvăliile au fost închise. Este şi drept ca cel puțin o singură zi să fie şi Ungaria cernită, după ce sute de ani Românii din Ungaria au fost în mod statornic în doliu. Şi apoi, nu trebuie să uităm noi, românii, ziua de 24 april 1918 (7 mai, stil nou - n.r.), ziua a 3-a de Paşti, zi dureroasă, de doliu naţional, în care s-a semnat Tratatul de pace de la Bucureşti. (...) În acea zi aşa de tris­tă pentru noi, câtă bucurie şi veselie stăpânea capitala Ungariei şi ce cântare de biruinţă răsuna pe tot cuprinsul mândrului regat al Sfântului Ştefan! Poruncit-au ca şi clopotele bisericilor româneşti să sune credincioşilor victoria Ungurilor, iar preoţilor români să înalţe rugăciuni către Atotputernicul pentru sdrobirea României! Mărire Ţie, Doamne, mărire în vecii vecilor, că ne-ai dat drept răsplată Tratatul de pace de la Trianon!” 

În schimb, la Bucureşti şi în toată România, lumea nu s-a manifestat cu entuziasm, ci a fost o bucurie calmă, pentru că exuberanţa Unirii fusese exprimată deja atât atunci când s-a făcut Unirea cu Basarabia, la 27 martie 1918, şi apoi Unirea cu Bucovina, la 28 noiembrie 1918, dar mai ales la 1 decembrie 1918. De aceea, în iunie 1920, fiecare român înţelegea că s-a săvârşit numai recunoaşterea firească a drepturilor obţinute atunci. 

Vasile Bianu, în cartea „Însemnări din Războiul României Mari”, se referă şi la discursul laudativ la adresa ţării noastre al prim-ministrului francez Aristide Briand, rostit în parlamentul francez cu ocazia ratificării tratatului, în 1921: „Nu se cunoaşte îndeajuns rolul jucat de România în acest război. Lumea este uşor dispusă să vadă numai că ea a fost zdrobită şi nu ţine seama că această zdrobire s-a produs numai după ce România a dat măsura eroismului său prin rezistenţa pe care a opus-o. Trebuie să ne amintim întodeauna că în timpul acestor lupte România a distrus două armate germane care, fără de aceasta, ar fi venit contra noastră. Pentru eroismul ei, noi nu-i vom putea fi niciodată îndeajuns de recunoscători”. 

„Istoria acestui neam nu este un joc al întâmplării”

Ulterior, frustrarea Ungariei, devenită horthystă, a făcut ca prin Dictatul de la Viena (1940) jumătate din teritoriul Transilvaniei să intre abuziv în stăpânirea sa, astfel încât frontierele de la Trianon au fost consfințite din nou în anul 1947, prin Tratatul de Pace de la Paris (10 februarie), încheiat între Puterile Aliate și Ungaria. Referitor la dreptul României asupra Transilvaniei, avea să ia atitudine fermă marele istoric şi savant Gheorghe I. Brătianu, care spunea, în dis­cursul său de primire în rândurile academicienilor: „Istoria acestui neam nu este un joc al întâmplării, un capriciu al norocului, risipit în clipa însăşi în care s-a înjghebat, efectul unei transacţii vremelnice în ciocnirea de interese a marilor imperialisme, ce tind numai la stabilirea între ele, a unor zone de neutralizare şi de echilibru. Nu este o «Românie a Congresului» [Congresul de la Paris, 1919-1920 - n.r.] singura ce vor s-o admită istoricii unei ţări vecine, ci o Românie întemeiată pe truda a două milenii, care a clădit aici pe temelii şi mai vechi singurul popor al Europei ce a păstrat nu numai graiul şi datina, dar şi numele Romei” (Discursul de recepţie ca membru al Academiei Române, intitulat „N. Iorga, istoric al Românilor”).

Trianon, articolele importante pentru România 

Din voluminosul Tratat de la Trianon, pentru noi sunt importante următoarele pasaje: 

„Articolul 45. Ungaria renunță, în ceea ce o privește, în favoarea României, la toate drepturile și teritoriile asupra fostei monarhii Austro-Ungare situate dincolo de frontierele Ungariei, astfel cum sunt fixate la art. 27, partea a II-a (Frontierele Ungariei) și recunoaște prin prezentul Tratat sau prin orice alte Tratate încheiate în scopul de a îndeplini prezenta încheiere, ca făcând parte din România; 
Articolul 47. România recunoaște și confirmă, față de Ungaria, angajamentul său de a accepta inserarea, într-un tratat încheiat cu principalele puteri aliate și asociate, a dispozițiilor socotite necesare de către aceste puteri, pentru a proteja în România interesele locuitorilor care diferă de majoritatea populației prin rasă, limbă și religie, precum și pentru a proteja libertatea de tranzit și un regim echitabil pentru comerțul celorlalte națiuni; 

Articolul 161. Aliații și guvernele asociate afirmă și Ungaria acceptă responsabilitatea Ungariei și aliaților ei pentru cauzele de pierderi și daune la care guvernele aliate, asociate și cetățenii lor au fost supuși, ca o consecință a războiului impus prin agresiunea Austro-Ungarǎ și aliații ei.“