„Treimea de arhierei“ - istoria oglindită în veşnicie

Vorbele cronicarului Miron Costin, că "nu sunt vremile sub cârma omului, ci bietul om sub cârma vremii", se potrivesc doar vieţii pământeşti a sfinţilor, dar pălesc în faţa vieţii veşnice spre care ei tind. Biserica Ortodoxă învaţă că viaţa pe care o trăim nu trebuie privită drept scop, ci este doar un mijloc prin care lucrăm la mântuirea noastră. Sfinţii Vasile cel Mare, Grigorie Teologul şi Ioan Gură de Aur au trăit pe acest pământ cu gândul la viaţa veşnică. Atitudinea oamenilor faţă de ei a trecut în plan secund şi au rămas nepăsători atât în faţa laudelor, cât şi a denigrărilor, pentru a asculta, în linişte, Cuvântul lui Dumnezeu.

Apostolul rânduit a se citi la slujba Sfinţilor Trei Ierarhi rezumă, într-un verset, viaţa "treimii de arhierei" prăznuiţi astăzi: "Căci nu avem aici cetate stătătoare, ci o căutăm pe aceea ce va să fie" (Evrei 13, 14).

Istoria dovedeşte, de multe ori, că personalităţile sunt prea puţin apreciate de contemporani, fiind nevoie să treacă mulţi ani pentru a fi descoperite la justa lor valoare. Sfinţii, însă, sacrifică în mod conştient viaţa lumească pentru fericirea veşnică. Privind la viaţa celor trei mari ierarhi ai Bisericii, observăm că fiecare dintre ei a trebuit să treacă prin vicisitudinile vremii. Atât oameni din cadrul stăpânirii lumeşti ostile Bisericii, cât şi slujitori ai Domnului au pavat cu greutăţi drumul anevoios al Sfinţilor Trei Ierarhi în această viaţă. Iată câteva exemple care ne fac să ne întrebăm dacă scopurile noastre în viaţă sunt bine orientate şi cât de mult poate înclina materialul lumesc balanţa spiritualului veşnic.

Sfântul Vasile cel Mare, "prooroc în patria sa"

În anul 375, Sfântul Vasile cel Mare adresa monahului arian Eustaţie al Sevastiei o epistolă în care admira petrecerea mai presus de trup a asceţilor pe care îi vizitase în Egipt, Palestina, Celesiria şi Mesopotamia, scriind că i-au lăsat "impresia că ar petrece într-un trup străin, ca şi cum şi-ar avea cetăţenia în cer".

Viaţa arhiepiscopului capadocian, reprodusă din scrierile prietenului său, Sfântul Grigorie Teologul, prezintă portretul unui adevărat "cetăţean al cerului în lume". Vrednicul de pomenire mitropolit Antonie Plămădeală amintea atitudinea fermă a Sfântului Vasile faţă de autoritatea supremă pământească: "În numele împăratului, una din conversaţiile cu Sfântul Vasile a purtat-o prefectul Modest, care a mers până la a-l ameninţa cu moartea, dacă nu se va da de partea împăratului, urmând religia acestuia (ariană, n.r.). Sfântul Vasile a fost foarte categoric în răspunsurile sale, aşa încât prefectul i-a zis la un moment dat: "Nimeni nu mi-a vorbit până acum în felul acesta şi cu atâta libertate", la care sfântul a replicat: "Probabil n-ai mai întâlnit un episcop"".

"Este preferabil ca noi să dispărem, numai Bisericile să se înţeleagă între ele"

Cuvintele Mântuitorului, cuprinse în Evanghelia după Matei (13, 57) - "Nu este prooroc dispreţuit decât în patria lui şi în casa lui" -, se potrivesc unei întâmplări din viaţa Sfântului Vasile, când o serie de intrigi şi calomnii au făcut ca însăşi cetatea în care a văzut lumina zilei, Neocezareea Pontului, să-i devină ostilă. Aceste calomnii veneau din partea lui Atarbios, episcopul Neocezareei şi rudă a Sfântului Vasile. Într-o scrisoare adresată comunităţii din Neocezareea, Sfântul Vasile îşi afirmă regretul pentru ignoranţa lui Atarbios, demontează toate acuzaţiile formulate împotriva sa şi arată că Bisericile locale nu trebuie să sufere din cauza relaţiilor dintre oameni: "Este preferabil ca noi să dispărem, numai Bisericile să se înţeleagă între ele, în loc să vedem certurile noastre puerile şi meschine cauzând un rău aşa de mare poporului lui Dumnezeu. Întrebaţi pe părinţii voştri şi ei vă vor spune că dacă parohiile păreau separate prin distanţă, ele erau una însă în cugete şi erau conduse de o singură gândire. Neîntrerupte erau legăturile popoarelor între ele, neîncetate vizitele clerului, iar păstorii erau însufleţiţi de o aşa de mare dragoste între ei, încât fiecare lua pe celălalt ca învăţător şi conducător în slujba Domnului".

Printre scrierile Sfântului Grigorie Teologul se numără şi câteva epitafuri, dedicate familiei sau prietenilor apropiaţi. Unul dintre acestea plasează prietenia celor doi sfinţi sub spectrul eternităţii: "Aici m-au pus cezareenii, pe mine Vasile, fiul lui Vasile, căpetenie între preoţi şi prietenul lui Grigorie pe care l-am iubit din toată inima. Dumnezeu să-i dea între toate fericirile pe-aceea de a ajunge curând la viaţa noastră: la ce bun să întârzii pe pământ şi să te mistui aici când gândul nostru este la o prietenie în ceruri?"

Sfântul Grigorie

Teologul, "un învins... purtător de cunună"

Sfântul Grigorie Teologul este unul dintre puţinii Părinţi ai epocii de aur a Bisericii despre care avem informaţii biografice precise, scrise de el însuşi. Poemele autobiografice rămase în urma sa ne poartă prin cetăţile secolelor al IV-lea şi al V-lea, pentru a vedea cum şi-a trăit marele ierarh viaţa. Într-un "epitaf despre sine însuşi" (II, I, 93), Sfântul Grigorie îşi rezumă, în zece puncte, întreaga viaţă: "Întâi de toate, Dumnezeu m-a dăruit unei mame luminoase care s-a rugat pentru mine. În al doilea rând, m-a primit din pântecul ei ca pe un dar plăcut. În al treilea rând, o masă şeuharisticăţ neprihănită m-a salvat când muream. În al patrulea rând, Cuvântul mi-a dat un cuvânt cu două tăişuri. În al cincilea rând, fecioria m-a învăluit în vise plăcute. În al şaselea rând, am purtat preoţia într-un gând cu Vasile. În al şaptelea rând, Dătătorul-de-viaţă m-a răpit din sânul adâncurilor. În al optulea rând, a curăţit prin boală mâinile mele. În al nouălea rând, am introdus, o, Împărate, Treimea în Roma cea tânără. În al zecelea rând, am fost lovit cu pietre de prieteni".

"Unica autobiografie din literatura antică"

Poemul "Despre viaţa sa" (II, I, 11), deopotrivă autobiografic şi apologetic, este socotit de diac. Ioan I. Ică jr., traducătorul acestor opere în limba română, "unica autobiografie din literatura antică"! În 1.949 de versuri, marele ierarh arată prin câte a trebuit să treacă de-a lungul vieţii pământeşti, mărturisind că "metrul poetic e un leac al durerii", şi ni le lasă drept testament: "Să asculte toţi, şi cei de acum, şi cei ce vor veni mai pe urmă".

Citind versurile în care Sfântul Grigorie Teologul vorbeşte despre Sfântul Vasile cel Mare, realizezi ce înseamnă o adevărată prietenie, şi cât de puţini sunt cei care clădesc aşa ceva: "După care a venit Atena şi studiile. ş…ţ Fiind în floarea tinereţii şi în năvala îndrăznelii, în vreme ce alţii erau ca înţepaţi de tăun cu tovărăşiile lor, noi duceam astfel o viaţă liniştită, nelăsându-ne târâţi de cei ce duceau spre vătămare, ci trăgându-ne noi înşine prietenii spre cele mai bune. ş…ţ Cine e acesta? Dar îl cunoaşteţi foarte bine: era Vasile, marele folos al vieţii de acum. Cu acesta aveam în comun studiul, acoperişul şi gândurile. Iar dacă trebuie să mă laud, eram o pereche nu neînsemnată în Elada, căci toate le aveam comune şi un singur suflet lega două trupuri distincte. Ceea ce ne unea îndeosebi era aceasta: Dumnezeu şi dorul de cele mai bune".

"Avocat Apărător al cuvântului, mi-a venit ajutor în sprijinul apărării mele Hristos"

Perioada în care Sfântul Grigorie a ajuns în Constantinopol găsea Biserica încă măcinată de disputele trinitare. Împăratul arian Valens, trecut la cele veşnice la jumătatea anului 378, lăsa în urmă o capitală imperială cu numeroase biserici ariene, ortodocşii fiind minoritari. În noaptea Învierii Domnului din anul 379, la 21 aprilie, Sfântul Grigorie a suferit atacuri violente cu pietre din partea arienilor, în Biserica Anastasia din Constantinopol. Iată cum descrie marele ierarh începutul slujirii sale în oraşul de pe malul Bosforului: "Venind aici şîn Constantinopolţ am căzut în multe rele. Mai întâi oraşul s-a aprins împotriva mea ca şi cum aş fi introdus mai mulţi dumnezei în loc de Unul. Şi nu e de mirare, căci au fost crescuţi astfel încât să ignore cu totul cuvântul dreptei credinţe. ş...ţ După care am fost dus ca un ucigaş la autorităţi care au o singură lege: să fie în graţiile poporului, şi care s-au uitat de sus şi cu trufie la mine, cutare, care nu făcusem nici cugetasem vreodată nimic şrăuţ ca un ucenic al Cuvântului". În faţa atacurilor lumii, marele ierarh a căutat sprijin la Cel pe Care L-a slujit întreaga-i viaţă: "Avocat Apărător al cuvântului, mi-a venit ajutor în sprijinul apărării mele Hristos".

O radiografie a atmosferei capitalei imperiale făcută de Sfântul Grigorie se poate constitui într-o adevărată lecţie de sociologie, actuală până în zilele noastre: "Dar cum ar putea sta în picioare vreodată nava, oraşul, armata, plinătatea unui cor sau o casă, dacă au în ele mai mult ceea ce le vatămă decât ceea ce le ţine?"

Dedicat întru totul sfintei misiuni pe care şi-o asumase, a trăit o viaţă pământească raportată tot timpul la viaţa veşnică. De contemporani era privit cu dispreţ, întrucât curăţia sa părea atipică într-o lume atât de pervertită: "Căci nu suportau ca un bărbat foarte sărac, zdrenţăros, cu capul plecat mereu în jos şi prost îmbrăcat, pradă muşcăturilor stomacului, mistuit de lacrimi şi de teama de viitor, ca şi de relele altora, nefălos la vedere, străin, rătăcitor, ascuns de întunericul pământului, are mai mult succes decât cei viguroşi şi frumoşi".

Adevărata istorie nu este numai cea din acest plan, raportată doar la oameni şi la viaţa de pe pământ. Judecând după faptele istorice, Sfântul Grigorie Teologul poate a fost învins de mediul în care i-a fost dat să trăiască, însă tot el ne arată care este adevărata viaţă, socotindu-se: "Un învins - o, minune! - purtător de cunună, care are pe Dumnezeu şi prieteni în Dumnezeu în locul unui scaun. ş...ţ Ruşinaţi-vă de cele rele, voi care ieri m-aţi înscăunat, iar azi m-aţi alungat pe mine care fug de acestea. Voi sta împreună cu îngerii. Nimeni nu va putea vătăma viaţa mea, dar nici

nu-mi va putea fi de folos. Mă voi retrage cu Dumnezeu. Limbile să se scurgă pe lângă mine ca nişte brize goale. Sunt sătul de acestea, eu care mult am fost lovit de defăimări, ca şi de laude excepţionale".

Ultima parte a vieţii a petrecut-o în liniştea singurătăţii, departe de intrigile capitalei: "Cer să-mi locuiesc singurătatea departe de cei răi, unde este Divinul căutat numai cu mintea şi nădejdea uşoară a celor de sus care-i hrăneşte pe bătrâni. Ce voi da Bisericilor? Lacrimile. Căci la acestea m-a adunat Dumnezeu conducând prin multe cotituri viaţa mea".

"În anul 387, Sfântul Ioan Gură de Aur, preot fiind în Antiohia, a gestionat o situaţie de criză în care era ameninţată cu pieirea întreaga cetate. Sub presiunea fiscalităţii imperiale excesive, oamenii au distrus statuile ce reprezentau familia împărătească, iar repercusiunile urmau a fi drastice. În aceste condiţii, Sfântul Ioan le-a amintit păstoriţilor săi: "Nu uitaţi, dacă sunteţi creştini, că patria voastră nu este pe pământ"."

Sfântul Ioan Gură de Aur, "atletul care a alergat în lumina Eshatonului"

După plecarea din Constantinopol, Sfântul Grigorie Teologul a fost înlocuit în scaunul arhiepiscopal de Nectarie, care a păstorit până la moarte. În anul 397, la chemarea curţii imperiale, Sfântul Ioan Gură de Aur era instalat arhiepiscop al Constantinopolului. Deşi eunucul imperial Eutropius, prim-ministru al împăratului Arcadie (395-408), a avut un rol important în alegerea sa ca ierarh al capitalei, acesta nu a fost ocolit de mustrările Sfântului Ioan, care critica din amvon moravurile vremii.

În anul 387, preot fiind în Antiohia, a gestionat o situaţie de criză în care era ameninţată cu pieirea întreaga cetate. Sub presiunea fiscalităţii imperiale excesive, oamenii au distrus statuile ce reprezentau familia împărătească, iar repercusiunile urmau a fi drastice. În aceste condiţii, Sfântul Ioan le-a amintit păstoriţilor săi: "Nu uitaţi, dacă sunteţi creştini, că patria voastră nu este pe pământ".

Într-o prelegere festivă ţinută la Palatul Patriarhiei, la praznicul Sfinţilor Trei Ierarhi din anul 2006, pr. conf dr. Daniel Benga, prodecanul Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Bucureşti, prezenta pe Sfântul Ioan Hrisostom drept "atletul care a alergat în lumina Eshatonului": "Datorită rigorii morale şi neacceptării nici unui compromis, Sfântul Ioan a fost judecat şi depus din scaun în toamna anului 403 de sinodul format din 36 de episcopi prezidaţi de Teofil al Antiohiei, ţinut în faţa Calcedonului cu acordul curţii imperiale pe locul numit "la Stejari", pe baza unor acuzaţii total nefondate. şO simplă

lectură a capetelor de acuzare a Sfântului Ioan îl poate convinge pe orice cititor de netemeinicia condamnării saleţ. După un prim exil a fost rechemat să-şi reia scaunul din cauza unor semne dumnezeieşti şi a revoltelor populare, dar datorită intransigenţei de care dă din nou dovadă a fost exilat a doua oară la Cucuz în Armenia, printr-un decret semnat de Arcadie la 9 iunie 404". Episcopul Inocenţiu I al Romei a denunţat necanonicitatea celor două sinoade care l-au condamnat, însă părerea sa a fost trecută cu vederea de curtea imperială constantinopolitană, care a confirmat cel de-al doilea exil. "Învinsul şi exilatul Ioan Gură de Aur, din perspectiva istoriei omeneşti, a devenit însă în câţiva ani învingătorul din perspectiva istoriei cereşti", continuă pr. Daniel Benga: "În noaptea de 13 septembrie 407, când Sfântul Ioan dormea în Comana, lângă bazilica Sfântului martir Vasilisc, acesta i s-a arătat, spunându-i: "Curaj, frate Ioane, mâine vom fi împreună!""

În anul 412, episcopul Inocenţiu I al Romei susţine reabilitarea Sfântului Ioan Gură de Aur, iar în 438 patriarhul Proclu al Constantinopolului, alături de împăratul Teodosie al II-lea readuc sfintele sale moaşte în cetatea unde a păstorit. La 27 ianuarie 438, moaştele sfântului erau

depuse cu mare cinste

sub altarul Bisericii Sfinţilor Apostoli din Constantinopol, iar sinaxarul zilei de

30 ianuarie aminteşte cuvintele cu care au fost întâmpinate de popor: "Primeşte-ţi scaunul tău, sfinte!"

Trei sfinţi, un singur praznic

În timpul domniei bazileului bizantin Alexie I Comnenul (1081-1118), între creştini s-au iscat neînţelegeri în ceea ce priveşte evlavia pentru sfinţi. La un mileniu după ce corintenii, în vremea Sfântului Apostol Pavel, tindeau spre un partizanat, zicând: "Eu sunt al lui Pavel, iar eu sunt al lui Apollo, iar eu sunt al lui Chefa, iar eu sunt al lui Hristos!" (I Cor. 1, 12) - fiind mustraţi pentru aceasta de Apostolul neamurilor - spune sinaxarul zilei de 30 ianuarie că între creştini "unii se numeau ioanieni, alţii vasilieni şi alţii grigorieni, şi pricire (ceartă, n.r.) în cuvinte era pe numele acestor sfinţi". Sfinţii Trei Ierarhi s-au arătat episcopului Ioan al Evhaitelor "unul câte unul, după care câte trei împreună, aievea, iar nu în vis": "Nu este între noi unul întâi şi altul al doilea şi, de vei chema pe unul, vin şi ceilalţi doi. [...] Împreunează-ne într-o singură zi şi ne prăznuieşte cu bună-cuviinţă". Observând că în luna ianuarie sunt prăznuiţi, pe rând, Sfântul Vasile (1), Sfântul Grigorie (25) şi Sfântul Ioan (27), episcopul Evhaitelor "i-a sărbătorit la un loc în ziua a treizecea, împodobindu-le slujba cu canoane, cu tropare şi cu cuvinte de laudă, aşa cum se cădea".