Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă Documentar Tudor Vladimirescu și veacul deșteptării naționale

Tudor Vladimirescu și veacul deșteptării naționale

Galerie foto (2) Galerie foto (2) Documentar
Un articol de: Prof. Dr. Dorin Stănescu - 30 Mai, 2021

Pe 27 mai 1821, acum 200 de ani, la Târgoviște, Tudor ­Vladimirescu era executat de eteriști și intra în istoria națională ca un veritabil deschizător de drumuri. Tragedia „domnului Tudor din Vladimiri” lăsase urme adânci în mentalul popular. Sfârșitul său trimitea cu gândul la balada populară a Mioriței, în care eroul își acceptase destinul cu ­seninătate. Drama ­acestuia era, de fapt, încă un episod dintr-un lung șir de jertfe și de zbucium ale neamului românesc.

Viața lui Tudor Vladi­mirescu are relativ puține repere documentare sigure. Cel puțin primii săi ani au o mulțime de necunoscute, iar acest fapt poate fi explicat, pe de o parte, fie prin slaba capacitate administrativă a statului, prin lipsa răspândirii științei de carte în rândul majo­rității populației, iar de cealaltă parte, prin faptul că familia din care acesta provenea nu făcea parte din elita țării.

Viitorul lider al evenimentelor din 1821 se născuse în satul Vladimiri din Gorj, într-o familie modestă, de moșneni, ca fiu al lui Constantin și al Anei. Data naș­terii nu se cunoaște cu exactitate (s-au vehiculat anii 1766 şi 1770), iar istorici consacrați (Andrei Oțetea, Constantin C. Giurescu) au aproximat că Tudor Vladimirescu s-ar fi născut undeva pe la 1780. Pentru că tatăl său a murit când Tudor era mic, el a fost luat, după cum se obișnuia în acele vremuri, sub tutela boierului Glogoveanu și ar fi crescut la curtea acestuia din Craiova, unde a și primit o oarecare educație. Devenit adult, Tudor din Vladimiri, cum era cunoscut în epocă, începe să desfășoare activități legate de comerțul cu cereale și animale și în câțiva ani reușeşte să strângă o mică avere. În urma acestor activități este nevoit să călătorească la Viena, Pesta ori în Balcani și, evident, acest fapt contribuie la formarea sa, oferindu-i avantaje în raport cu semenii. Să nu uităm că suntem într-o epocă în care oamenii nu-și părăsesc decât rareori satele ori orașele unde viețuiesc, iar cei care călătoresc sunt socotiți ca fiind foarte învățați. După cum rezultă din documentele timpului, el a deținut moșii la Cloșani - Purcari, Cerneți și Topolnița și ajunge să se numere printre oamenii importanți ai Olteniei. Tot în această perioadă a tinereții a ctitorit și bisericile de la Prejna și Cloșani, semn al credinței în Dumnezeu, dar și al statutului social, întrucât orice om important al epocii zidea o biserică. Între anii 1806-1820 a ocupat o funcție echivalentă astăzi celei de subprefect, fiind vătaf de plai la Cloșani.

Un moment aparte al biografiei din tinerețe este acela al participării la războiul ruso-turc din 1806-1812. Alături de un însemnat număr de panduri pe care i-a condus, Tudor a activat ca voluntar în armata țaristă, iar vitejia dovedită i-a adus o decorație importantă și statutul de sudit rus, care presupunea o serie de scutiri fiscale oferite de faptul că se afla sub protecția unei puteri străine. Războiul ruso-turc este un moment de referință pentru el, dar asupra acestui episod al biografiei sale vom mai reveni. Despre Tudor Vladimirescu se cunoaște că nu a fost căsătorit și nici nu a avut copii, întrucât logodnica sa, Florica, sora lui Iancu Jianu, avea să moară în circumstanțe nefericite, iar implicarea lui Tudor în evenimentele anului 1821 și tragica sa moarte l-au împiedicat să mai poată avea viață privată și familie.

Vâltoarea primei revoluții din veacul al XIX-lea

Secolul al XIX-lea a fost în mod evident aparte. Peste tot în bătrânul continent națiunile s-au luptat pentru libertate și independență, iar grecii, italienii, germanii, sârbii și românii au luptat pentru a-și obține libertatea de sub stăpânire străină. În spațiul românesc acțiunea lui Tudor Vladimirescu deschide cumva drumul spre fericitele evenimente ale anilor 1859 și 1877-1878, când se pun fundamentele statului român modern și independent. Pentru a scăpa de turci și de stăpânirea lor, românii apelează la sprijinul unor mari puteri, fie din vecinătate, așa cum e cazul Rusiei, fie mai îndepărtate, cum e Franța, iar liderii naționali întreprind acest demers având convingerea că lupta împotriva unui imperiu așa de mare, cum era cel otoman, nu se poate face decât cu sprijinul unui alt stat la fel de puternic. Pentru aceasta ei caută puncte de sprijin și interese comune cu marile puteri europene. Dacă la 1848, revoluționarii se sprijină pe Franța, mizând pe comuniunea de principii și idei liberale și democratice izvorâte din revoluția de la 1789, pe contactele personale cu liderii francezi, la 1821 situația este alta. Tudor Vladimirescu și Alexandru Ipsilanti s-au bazat pe sprijinul Rusiei, crezând cu naivitate că Imperiul Rus pune mai presus de interesele sale expansioniste comuniunea de credință cu creștinii din Balcani.

Având „binecuvântarea” Rusiei, mișcarea pare o veritabilă „cruciadă antiotomană”, un război de eliberare a creștinilor din Balcani de sub jugul „păgânilor”, iar Andrei Oțetea în excelenta-i monografie despre Tudor Vladimirescu și Re­vo­luția de la 1821 îi atribuie acestuia următoarele cuvinte: `Pornirea noastră e din porunca Împăratului Alexandru al Rusiei și privește nu numai mântuirea noastră, ci și a întregului neam creș­tinesc... Noi vom înlesni ­trecerea Prințului Ipsilanti peste Dunăre ca să meargă spre mântuirea patriei sale, iar Rușii […] apoi ne vor lăsa să ne cârmuim singuri după legile noastre”. Cuvintele acestea ne dovedesc eroarea de judecată a lui Tudor Vladimirescu, dar și a liderului grec al Eteriei - Alexandru Ipsilanti. În același timp ascund și duplicitatea țaristă care i-a încurajat să declanșeze un veritabil haos în Moldova și Muntenia, scopul evident fiind acela de slăbire a Imperiului Otoman. Realitatea istorică ne dovedește însă că prețul duplicității a fost plătit pe de o parte de lideri - Tudor Vladimirescu, ucis de aliații săi greci, iar Ipsilanti exilat și apoi închis de austrieci până în 1827, murind la scurt timp după ce a fost eliberat, iar pe de altă parte de către populația care a fost jefuită de armatele eteriste și apoi de cele turcești vreme de doi ani, până în 1822, când spațiul românesc e pacificat, iar trupele turceşti părăsesc zona. Mai trebuie remarcat și faptul că un rol important în ecuația evenimentelor revoluției lui Tudor Vladimirescu l-au avut și mănăstirile din Oltenia, Muntenia și Moldova. Acestea, beneficiind de ziduri de apărare, au fost transformate în veritabile teatre ale luptelor purtate cu turcii de către eteriști și o parte a foștilor panduri ai lui Tudor. Mănăstirile au fost jefuite, incendiate și arse atât de eteriști, cât și de turci. Privind la scara istoriei putem spune că suferințele și pagubele lăca­șurilor de cult din spațiul românesc din anul 1821 pot fi comparate doar cu cele produse de Primul Război Mondial ori de marile cutremure.

Sunt bine cunoscute momentele declanșării revoluției lui Tudor Vladimirescu, proclamațiile și documentele programatice emise în cadrul perioadei cuprinse între ianuarie și mai 1821 și de aceea nu vom mai insista asupra lor. Însă credem că se impune și o evaluare a mișcării românilor de la 1821. Academicianul Florin Constantiniu în celebra sa lucrare `O istorie sinceră a poporului român” a făcut poate cea mai cuprinzătoare caracterizare: „Ceea ce se anunţa o revoluţie a rămas o răscoală. De reţinut este solidaritatea din faza de pregătire şi de debut a tuturor forţelor social-politice ale societăţii româneşti în efortul de emancipare de sub dominaţia Porţii, solidaritate care a unit sub acelaşi steag pe marele boier şi pe pandurul ţăran”.

„Mai înainte de a ridica steagul spre a cere ­drepturile patriei mele, m-am îmbrăcat cu cămașa morții”

Așa cum am arătat la începutul evocării noastre, Tudor Vladimirescu a avut parte de un parcurs tragic. Implicarea sa în fruntea evenimentelor revoluției l-a pus în postura de a jongla cu interese diverse: ale boierilor, țăranilor, eteriștilor, turcilor și rușilor. Din păcate, acesta a fost contextul dificil al timpului. Peste toate aceste interese divergente s-a suprapus și dorința de a deveni domnitor și a obține legal tronul cu sprijinul intern al boierilor și al turcilor. Nu i-a reușit nimic, iar prețul plătit a fost prea mare. În momentul în care armatele turcești se pregăteau să treacă Dunărea, Tudor Vladimirescu se retrage cu armata sa de panduri din București. Pe drumul din Capitală spre Golești, pandurii se dedau la jafuri, iar 22 de panduri tineri au fost uciși din ordinul lui Tudor. Însă gestul care îl duce spre pierzanie este acela al uciderii unora dintre căpitanii săi. Omorârea căpitanului Ioniță Urdăreanu a dus la o revoltă a oastei. I s-a spus în față că atât că­pi­tanii, cât și soldații nu-l mai doresc să le fie conducător. Așa s-a trezit peste noapte Tudor Vladi­mirescu prizonierul propriei armate. În acel moment, Tudor le-ar fi spus căpitanilor trădători: „Și ce vreți de la un om de la care, după vicleniile ce ați urmat, ați întors oștirea de l-au dat în mâinile voastre, voi, oameni fără căpătâi și străini cu totul de această țară? Vreți să mă omorâți? Eu nu mă tem de moarte. Mai înainte de a ridica steagul spre a cere drepturile patriei mele, m-am îmbrăcat cu cămașa morții”. Tudor a fost arestat la Golești și dus de acolo sub escortă prin Câmpulung la Târgoviște, în tabăra eteriștilor. Imediat, Alexandru Ipsilanti a format un tribunal pentru a-l judeca de trădarea mișcării și încercarea de a se înțelege cu turcii. Tribunalul l-a condamnat pe Tudor la moarte pe baza articolelor 3, 7 și 8 din Codul justiției militare eteriste. În aceeași zi de 27 mai, în care fusese adus la Târgoviște, Tudor a fost condamnat la moarte. Un lider eterist, Vasile Caravia, a fost însărcinat cu execuția, iar pe înserate Tudor Vladimirescu a fost împușcat într-o cameră a clădirilor administrative din incinta Mitropoliei din Târgoviște.

Privite peste timp, faptele lui Tudor Vladimirescu și mișcarea condusă de el au jucat un rol covârșitor în următoarele decenii. În ciuda înfrângerii categorice, a asasinării lui Tudor Vladimirescu, anul 1821 va rămâne în istorie ca anul în care s-a pus punct secolului fanariot și s-a deschis calea domniilor pământene, a europenizării, a revoluției de la 1848 și în final a făuririi României moderne.

Citeşte mai multe despre:   Tudor Vladimirescu